Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Lidia GROSU
Acest descântec, poezia…

Aşa s-a făcut că toate uşile pe care i
le-a deschis Domnul în calea vieţii distinsei Nina Slutu au avut o singură destinaţie – Creaţia, şi, indiferent de genul de literatură pe care l-a mânuit cu măiestria peniţei ce nu oboseşte niciodată, dânsa a pledat şi şi-a ales ca scut expresivitatea şi eleganţa cuvântului artistic prin prisma visului prin care s-au perindat atâtea lumi, eul liric alegându-şi ca vector pe acea cu lumini multicolore şi chipul distinct al Domnului în faptele şi calităţile Omului, modelat după chipul şi asemănarea Sa. Într-o lume de vis imaginea perfecţiunii capătă contur în lumina dorului care pentru români e chiar Superioritatea existenţei: „E calea grea şi nouă / Şi n-am busolă-n faţă, / Dar visul iar mi-i tată / Şi iar îmi dă povaţă: / «N-ai teamă să te sprijini / Pe-un dor fără sfârşit, / Cât inima te-ndeamnă / Să crezi în infinit…»” („O, câte lumi”).

Crezul poetic este cuvântul-taină, pe care poeta îl descoperă şi îl ţese deopotrivă la lumânarea metaforei trecută prin ochiul vigilent, prin fibra optică a Marelui Timp şi pe care îl vede ca pe un rost al limpezirilor: „Ai munţi de întrebări, / Şi toate îşi aşteaptă rândul / – Să te înalţe sau să te arunce, / Şi nimeni vreo-ndurare nu-ţi aduce, / De nu poţi dezlega: Ce taină e cuvântul? („Rostul limpezirilor”).

A plămădit de un gust spiritual rafinat versuri ce izvorăsc când dintr-un aflux de energii cosmice, eul liric sugerându-ne ceva mai demn decât o trecere uşoară în timp, fiecare om având o misiune aparte, pentru că „nici un om nu ştie a muri…/ Doar a trăi abia de mai învaţă câte unul”, când dintr-un val de trăiri de intensitate lumeşti, cu o altă imagine a omului, emblemat de o trecere demnă, frumoasă prin toate anotimpurile vieţii, cu toată iubirea înveşnicită într-un evantai de doruri pentru tot şi toate, dar îndeosebi pentru limba română care e mama cuvântului, rămasă „un dangăt de baladă răstignită” pentru care „un ocean de inimi zbuciumate, / o mare de cuvinte-ncătuşate / va erupe-n val – pentru dreptate”. Eul liric demască ipocrizia, laşitatea pentru inşii care îşi schimbă epoleţii, răspunsul la întrebarea „Ce-a mai rămas din blânda noastră limbă?”, fiind unul pentru toţi acei care nu-l intuiesc: „Un paloş nedeprins să ruginească / La poartă de cetate să rămână, / De toţi mancurţii să ne izbăvească” („Bunavestire”).

Viaţa poartă însemnul demnităţii şi, repetat trăită, eul liric la fel ar pleda pentru dăruirea de sine frumuseţii şi nobleţei, cei mai frumoşi zei ai microcosmosului omului – sufletul acestuia, ca spaţiu şi dimensiune favorabilă pentru un asemenea locaş în cazul în care Divinităţii i se atribuie superioritatea: „Aş mai fredona şi-atunci un cânt de dor, / Aş mai regreta şi-atunci că trece timpul / Şi că n-am deprins decât ce-i setea pentru zbor, / Şi că n-am aflat decât că Viaţa e OLIMPUL.”

Aşa cum speranţa moare ultima, ea nu poate fi strivită simplu de norii ce te pasc mereu într-un desiş pentru al căror cojoc există ac – raza de lumină ce străbate –, eul liric distribuind fiecăruia ce-i aparţine, dar îndeosebi – cu generozitate – noi trăiri de un parfum primăvăratic în sufletul cititorului parcă şoptindu-i: „Viaţa e frumoasă!” Chiar şi în poezia tristă eul liric, străbătând energii neguroase, e tentat de spaţiul libertăţii imense al păsării: „Nu-mi mai este dor de lume, / Nu-mi mai este dor de tine / C-a venit o umbră neagră / Şi m-a alungat din mine. / Şi mă caut prin vântoaice, / Şi mă caut prin balade… / Doar în cântec m-aş întoarce – / Pasăre pe ţărmuri calde… („Mereu la început”). Este ars poetica Ninei Slutu, distinct de dominată de frumos, a cărei vers se contopeşte cu susurul apei de izvor, cu şopotul frunzei mişcate de vânt, cu strigătul tăcerii unui firicel de iarbă ce se ridică mândru în urma unei tălpi de picior ce a uitat intenţionat să-şi scoată pantoful pentru a-i mângâia respiraţia prin care se aude cea a întregului univers, cu atât mai mult cu cât, considerat veşnicie, răspunde tuturor aşteptărilor noastre, rămânând un model de verticalitate. Poezia nu are vârstă, iar poeta Nina Slutu-Soroceanu, mereu aflată în apogeul creaţiei, ne vindecă sufletele de închistare cu splendorile trăirilor interioare, mai păstrând cu lacrima ce curge o taină încă nedescoperită pentru fiecare din noi, în timp ce văzul este alintat de o geană umedă, mereu pusă să ne purifice în numele frumosului cu un descântec inedit: „Ochii mei plângeau la stele, / Gura mea ruga la cântec / Şi din lacrimile mele / Versul izvora descântec.”

Lidia GROSU