Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Vitalie RĂILEANU
Dulce-amar de poezie…

M-a convins tânăra poetă Ana Rapcea că poezia nu este o variantă ornamentală, aluzivă sau directă, discursului prozei.

Am recitit cu mare atenţie noul volum al autoarei intitulat foarte ca-acasă – Dulceaţă de coarne*, apărut la Editura „Lumina”, în 2011.[1]

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Pentru Ana Rapcea ea, poezia, se dovedeşte calitate ireductibilă, ca limbaj fiind zămislită de o sensibilitate particulară, ca substanţă conţinându-şi natura într-o manieră – imanenţă ce urmează a se autodezvălui: „Ardeam pe rugul unei nostalgii anonime / şi-am cerut să văd ochii / ce m-au visat cu atâta intensitate. / Mi-au arătat un foc, / o ardere paralelă / izvorâtă totuşi din mine şi mi-au spus: / Vom amesteca cenuşa a două ruguri / ca să naştem o pasăre nouă, / pentru arderea de tot, / pentru jertfă” [Phoenix, p. 30]. Cititorul se va regăsi în faţă un act de invenţie, nu de expresie simplă şi de aceea cuvântul încetează, – aluziv, de a mai fi nucleu discursiv, afirmându-se ca o cantitate disponibilă interpretărilor. Pornit ca o aventură a cuvântului, experimentul se dovedeşte însă aventura cu urmări imprevizibile, a însăşi poeziei… De fapt, aceasta şi frapează dintru început la lectura volumului Dulceaţa de coarne, iar tonul abrupt al rostirii, francheţea, am spune, incomodă pentru ipocriţii şi filistinii vremii noastre, anunţă: „Trecutul care ţine de trecut / se-ntoarce uneori şi nu mai trece, / şi porţi în piept ca pe un fel de scut / arsuri rămase din războiul rece: // păstrăm sau dăruim din ce avem / agonisit sau doar abia a strânge… / Dar ţi-a rămas să urci, Matusalem, / această scară cu fuscei de sânge, // pe care îngerii se urcă şi coboară / şi-s încă fără aripi, fără chip, / când Dumnezeu întinde şi măsoară / timpul în spaţiu, spaţiul în timp… / …iar noi rămânem iar pe dinafară” [Pe dinafară, p. 29].

În această realitate deposedată aproape de toate atributele, nu numai ale idealului ei şi ale iluziei, supusă imperativelor abstracte, poeta încearcă, exercită prin cuvânt, ca oficii, o influenţă modelatoare asupra existenţei: „A venit târziul, / a venit şi pe umăr mi-a plâns, / cărunteţea, ca un ultim popas – / o cabană în munţi şi un soare-ngheţat… // O femeie frumoasă vine şi-mi râde în faţă, / o pasăre vine şi-mi cântă în spate, / şi pustiul fluieră, / şi goarnele vântului. // Scriu cu degetul pe nisip / prima odă nimicului… // Cădere liberă, somn / şi-o panglică neagră / în părul ei parfumat – // a venit târziul şi noaptea /
şi-mi strâng moartea la piept / ca pe-un drag înviat…” [Solitara, p. 42]. Ana Rapcea face din poezia sa şi o disciplină preponderent intelectuală, transferându-i, împreună cu un limbaj aproape suav, o pătrunzătoare dispoziţie analitică-disociativă, care ridică nivelul de generalitate a consideraţiilor lirice în vecinătatea comentariului estetic. În mod firesc meditaţiile, dar şi poemele, sonetele, evocările şi interogaţiile intime denotă o plăcere rară de a defini, de a găsi formulări memorabile ori… paradoxale, de a aplica versurilor, uneori, o turnură sentenţioasă: „O, zâmbet-soare, păr învolburat / de vânturile golfului tentant, / sunt lucruri despre care zâmbind / într-un amurg de vară chinuit, / în rădăcini şi-n frunze obosite – / rugină de tristeţi agonisite. // N-ai să mai fii cu faţa asta niciodată, / înnebunită algă din apus, / cine se zbate,-n ochiul tău ascuns, / balaurul cu limba despicată? // E totul un mister nesesizat, / cifrat cu păsări, zbor şi refulare, / aruncă peste podul lin curbat / regretele iubirilor amare / şi, ca să bucuri zeul cariat, / zâmbeşte iar, dar strânge dinţii tare” [Poem tânăr, p. 46]. Această capacitate de a converti în concept şi a analiza astfel… materia sensibilă a poeziei se păstrează, nealterată în tot cuprinsul volumului: „Tu, ce poţi citi în palma acestei nopţi / ce şi-a strâns stelele-n pumn ca pe nişte lacrimi! / Bătrâneţea triumfă în lupta pe care o pierd… / Adevărul a rămas în pagina peste care s-a prăbuşit întunericul… / Sub piatra aceasta, în piatră, mai doarme un ied…” [Poem, p. 31]. Enunţul are aspectul comunicării uzuale şi al înregistrării filmice a vieţii – nu este însă nicio clipă pusă la îndoială funcţia şi impresia de semnificant poetic –, nu este deloc un mimesis inocent, ci ascunde o elaborată şi insidioasă strategie textuală.

Poemele sunt axate pe doi poli. Enumerarea calmă a obiectelor, a lucrurilor sordide, schimbul habitual de saluturi al celor doi [vezi: Numai tu, p. 40; O fericire interzisă, p. 27; Poem acvatic, p. 49], sunt metafore prin care, paradoxal, firescul devine un releveu al lumii pe dos. Iar imaginea conformării poetei la ordinea şi existenţa cea mai plată, maschează un protest înăbuşit, o revoltă comprimată, ce dă semne prin şuieratul tăios, alarmant, al unui adio: „În sanctuarul meu velin, / ca-ntr-un peisaj pretins terestru, / oficiez – mai mult din chin – / reproşuri faţă de Maestru. // De guleraşul tău scrobit / şi de albeaţa pielii tale / mi s-a tăiat, mi s-a urât, / te rog să pleci, să-mi piei din cale. // Acum nimic nu-mi mai doresc / din ce-am avut, din ce-am trăit… / Firescul vostru nefiresc / mi s-a oprit, îmi stă în gât // şi mă sufocă! Nu mai pot / privi ilustrele epave – / atât a fost, asta e tot! / Adio, Caesar! Ave! Ave!” [Adio, Caesar!, p. 39].

Din fericire, Ana Rapcea are deja acumulată o serioasă experienţă a scriiturii şi evită în majoritatea cazurilor diluarea în prozaic şi verbozitate.

Privită pe fundalul unei generaţii, fenomenul poeziei tinerei noastre autoare, complementar…, îşi statuează o indiscutabilă tematică şi stilistică.

Vitalie RĂILEANU