Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Vlad POHILĂ
O pledoarie tulburătoare, deci şi extrem de convingătoare, pentru Maramureş

La o lecturare mai atentă a acestei cărţi, cititorul poate găsi nu numai declaraţii pline de exaltare, ci şi... unele regrete. Mi-au atras şi mie atenţia, şi am decis să le pun în atenţia altor persoane interesate de acest subiect: „Da, sunt unul dintre cei care descoperă tîrziu [...] «marcajul» locului originar [...]” [Nicolae Breban, p. 57]; „Atâtea frumuseţi mă dor / Că le-am văzut abia cînd e să mor” [Geo Bogza, p. 43]. Nu ştiu ce vor spune alţii citind aceste păreri-de-rău, eu unul însă m-am gîndit că sînt un om, pur şi simplu, fericit: am văzut Maramureşul de cîteva ori, din anii de studenţie, cînd am beneficiat de o excursie în „Carpaţii ucraineni” şi pînă mai anul trecut, inclusiv, aflîndu-mă, cu vreo zece ani în urmă, la Baia Mare, timp de o lună şi ceva! Poate de aceea pot confirma cu uşurinţă un adevăr greu contestabil: cu cît vizitezi mai des, mai îndeaproape, plaiurile maramureşene, cu atît mai mult le îndrăgeşti şi cu atît mai tare vrei să le revezi...

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Această senzaţie, această dorinţă vie, palpitantă, de a merge din nou la Baia Mare şi poate mai ales în împrejurimi, în localităţile din judeţ, mi-au răscolit sufletul şi în zilele cînd am citit Maramureşul din cuvinte*,[1] o carte frumoasă ca o biserică maramureşeană! Iată o realizare pe cinste a colegilor de la BJ „Petre Dulfu” din Baia Mare, pentru care merită toate elogiile, eventual spuse la un păhărel de pălincă, la umbra unui stejar sau a unui fag secular, care se află cam la fiece pas în judeţul Maramureş!...

Volumul Maramureşul din cuvinte are o arhitectură simplă, adică exact cum trebuie să fie construită o atare antologie, destinată celui mai larg cerc de cititori / utilizatori: Cuvînt-înainte, de Ioana Dragotă; corpul de texte (poezii şi fragmente de proză, dispuse de-a valma, în ordinea alfabetică a numelor autorilor); Nota redactorului (a dnei Ioana Dragotă) încheie lucrarea, avînd înaintea sa Indice de persoane, Indice de locuri [nume?... – Vl. P.] geografice şi Lista imaginilor prelucrate.

După cum sîntem informaţi în Nota redactorului, în vederea alcătuirii volumului „au fost selectate cuvintele a 245 de autori şi fragmente din peste 200 de lucrări”, deşi, fireşte, „lucrările cercetate au fost mult mai numeroase”, fiind „parcurse mii de pagini de cărţi şi seriale, în căutarea citatelor semnificative, care să prezinte aspecte şi abordări dintre cele mai variate, pentru realizarea unui portret ştiinţific şi literar armonios şi complet al Maramureşului”.

Din totalul de 245 de autori incluşi în antologie circa 30 sînt străini: şase francezi, cinci din SUA, trei britanici, cîte unul din Belgia, Canada, Elveţia, Germania, Grecia, Iran, Israel, Japonia, Olanda, Polonia, Spania, Ucraina. Pentru aceşti autori, cu mici excepţii, este caracteristică o firească exaltare a tonului impresiilor lăsate, ca şi o aproximaţie a celor mai multe judecăţi emise. Facem această menţiune nu cu titlu de reproş, desigur, ci mai curînd pentru a reitera că Maramureşul trebuie văzut, apoi simţit, apoi trăit... şi abia după aceea poţi spera că îi vei face un portret cît de cît apropiat de cel real. În acest sens, autorii români sînt nişte avantajaţi, nişte răsfăţaţi de soartă (inclusiv de destinul istoric), din care motiv vom zăbovi mai mult la scrierile lor. Totuşi, nu înainte de a cita măcar un străin – alegerea noastră a căzut pe impresiile despre Maramureş ale spaniolului Eduardo Molas, care se confesează: „Ceea ce m-a cucerit [în Maramureş] este arhitectura tradiţională care – credeţi-mă că pot documenta ce spun – este singulară şi unică în lume. Din păcate ea lipseşte cu desăvîrşire în publicaţiile de specialitate. Ea ar trebui studiată la facultăţile de arhitectură ca un capitol aparte, pentru că se pot învăţa multe din felul în care constructorul maramureşean reuşeşte să îmbine lemnele pentru a ridica adevărate monumente. Iar faptul că o făcea fără un plan, un desen sau măcar o schiţă, ci doar cum îi dicta inima, adică sufletul şi sensibilitatea, este aproape incredibil [...]” [p. 214].

Dintre spusele autorilor români, cea mai veche pare a fi cea a lui Miron Costin, care pe la finele sec. XVII nota: „Şi au [ardelenii] o limbă mult mai frumoasă şi mai apropiată de cea italiană, mai ales maramureşenii; ei nu sînt supuşi nimănui, liberi, nu slujesc pînă astăzi niciunui stăpîn.” Mihai Eminescu este prezent cu un fragment din poemul Bogdan-Dragoş în care, pornind „din lungi cărări de codri, din munţi cu vîrfu-n nouri...”, coboară lin şi firesc în Ţara de Jos, ca să ajungă „pînă la Nistru” şi „pîn’ la Cetatea Albă”, unde „stă neclintit Moldova ţesînd la pînza vremii, / Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii, / Cei dătători de lege şi-aşezători de datini, / Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini [...]”. Nu putem să nu reproducem aici o remarcă semnificativă din Nota redactorului: „Un efort deosebit au depus antologatorii pentru identificarea unui fragment din opera eminesciană, dedicat Maramureşului, pentru că, fără Mihai Eminescu, nu am fi putut considera această antologie – fie ea şi subiectivă – încheiată” [p. 385]. Anticipînd niţel lucrurile, vom menţiona că nu numai graţie acestui fragment antologia este una de-a binelea încheiată; oricum, astfel de preţuire a operei şi prestigiului Marelui Poet nu poate să nu impresioneze.

Am citat cuvintele a doi mari români din trecut, ca să-mi dau seama, acum, că, în linii mari, autorii incluşi în antologia recenzată pot fi divizaţi în trei mari categorii: a) scriitori, b) oameni de ştiinţă şi c) oameni de artă. Din prima clasă vom aminti (în ordine strict alfabetică) nume de personalităţi notorii precum: Ioan Alexandru, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Radu Cârneci, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Alexandru Vlahuţă... Demne de reţinut sunt şi numele unor învăţaţi: Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Constantin Noica, Dimitrie Onciul, P.P. Panaitescu, Ioan Aurel Pop, Onufrie Vinţeler... Ca şi cele ale unor muzicieni, cîntăreţi şi / sau artişti de teatru: Ducu Bertzi, Harry Brauner, Ştefan Hruşcă, Grigore Leşe, Gheorghe Zamfir.

Dacă O. Densusianu, în fragmentul despre Maramureş se ocupă de unele particularităţi istorice ale graiului de aici, N. Iorga le face maramureşenilor un foarte precis portret etno-psihologic, din care vom cita: „[...] Sînt curaţi şi mîndri. Legăturile cu Moldova domnească le-au dat o conştiinţă de nobleţe care nu se află aiurea. Pînă astăzi, ei îşi zic uneori «boieri dumneavoastră» şi copiii aici nu au altă calificare decît aceea de cocon, coconaş, cocoană, coconiţă; vechea vorbă jupîn nu a degenerat ca în Moldova, unde cu ea se cheamă evreii, ci înseamnă încă domn şi mulţi se fălesc cu «jupînia» lor. Priceperea pentru frumuseţe se vede în meşteşugul săpării porţilor de lemn şi în caracterul deosebit al crucifixelor: cele tăiate în tablă au la picioarele Mîntuitorului două femei care plîng şi am văzut unul foarte frumos, săpat din lemn de un ocnaş, osîndit din decenii acum depărtate” [p. 159]. E de menţionat că marele Nicolae Iorga a vizitat Maramureşul şi a scris nişte studii despre această provincie românească prin anii 1905-1906, adică exact atunci cînd savantul a trecut şi prin Basarabia noastră, lăsînd posterităţii nişte scrieri memorabile despre spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru.

Decisesem să trec peste poeziile dedicate Maramureşului – prea multe sînt şi prea frumoase, multe! – în această antologie de la Baia Mare! Mi s-a părut însă de neiertat această neglijare a breslei trubadure şi pînă l-a urmă mi-am zis să citez măcar cîteva strofe... Măcar ceva de Ioan Alexandru: „Asta-i sfinţenia voastră maramureşenilor / Acestea vă sînt comorile / Naştere de prunci trude din greu / Şase zile ponos la coasă sau în adîncul / Pămîntului / A şaptea în genunchi sobor la altar / Sub flăcările Cuvîntului / Ţara se strică bolesc vitele-n juguri turmele în scădere / Fără strîngerea pîinii fără zdrobirea inimii de-nviere / Obrazul dă-n lepra neruşinării lacrima seacă / Unde vremile nu-s vămuite de clopote şi de toacă” [Maramureş, p. 8]. Şi încă ceva, de Adrian Păunescu: „Aici, în Maramureş, e cazul să venim / la cuminecătură şi la purificare, / să ne pătrundem trupul de duhul care doare, / să ne păstrăm credinţa într-un altar sublim. // Aici, în Maramureş, e cazul să iubim / pe omul care duce pămîntul în spinare, / şi de durere tace, de sărăcie moare, / aici, în Maramureş, ca în Ierusalim [...]” [Aici, în Maramureş, p. 248]. Sinceritatea in extremis şi religiozitatea (şi la figurat, dar şi la propriu) versurilor de aceşti doi poeţi contemporani, dar atît de diferiţi, par şi mai răvăşitoare dacă amintim că au fost scrise, respectiv, publicate în premieră, în anii 1988-1989, aşadar, în plină sălbăticie comunistă, cînd era o impietate să apelezi la alte autorităţi şi simboluri decît cele ce defineau regimul aflat în delirant declin...

Deşi sîntem preveniţi că „nu este uşor să scrii despre Maramureş cînd îl porţi în sîngele tău” [Ioana Dragotă, p. 122], descoperim printre autorii incluşi în antologie numeroşi maramureşeni, inclusiv colegi de-ai noştri de breaslă – jurnalişti sau scriitori, lucrători ai bibliotecii: Teodor Ardelean, Gheorghe Mihai Bârlea, Augustin Buzura, Gheorghe Pârja, Ioana Dragotă, Ioan Aurel Pop şi mulţi alţii, pe care, chiar dacă nu îi cunoaştem personal, îi putem totuşi bănui ca atare. Astfel, trebuie suspectaţi a fi maramureşeni – fie prin origine, fie prin alianţă – toţi autorii cu numele Pop: acad. Ioan Aurel Pop, Mihai Pop, Romul Pop, Sânzeana Pop, Anca Pop-Bratu etc. (aici va fi inclusă şi dna dr. Anuţa Boldureanu, cercetătoare la Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău, născut Pop, la Apşa de Mijloc, în Maramureşul „Mic” sau „Istoric”, sau „din dreapta Tisei”, sau „de peste Tisa”). La fel, lasă impresia de maramureşeni get-beget cei mai mulţi autori cu nume ce încep cu litera B: Bârlea, Birdaş, Botor, Borlan, Borlean, Bota, Botoş, Bud, Buduca, Burnar, Buzura... Deşi prezintă un text în proză, T. Ardelean face poezia cea mai autentică atunci cînd ne spune: „Maramureşul nu este doar Ţara bisericilor de lemn şi a porţilor sculptate cu migală. Maramureşul nu mai este decît în parte ţinutul în care oamenii poartă frumoase costume populare de sărbători. Maramureşul este un tărîm al esenţelor, în care fibra intimă a existenţei se relevă plenar ca într-o rezervaţie de străvechi, în ciuda presiunilor modernităţii [...]” [p. 15], ca în continuare să ne convingă că Maramureşul este „cel mai central loc al Europei”, fără să-i pese că acest calificativ este revendicat şi de ucraineni (cu referire la o poiană de la poalele Carpaţilor, nu departe de or. Ujhorod), şi de slovaci, ba chiar şi de cehi!

Am avut plăcuta surpriză de a descoperi în paginile antologiei şi fragmente scrise de câţiva autori de la Chişinău: ziaristul Gheorghe Budeanu, dr. Anuţa Bolduratu (după cum ne putem da seama şi graţie remarcii de mai sus, dînsa este basarabeancă „prin adopţie”, prin căsătorie adică), acad. Mihai Cimpoi. Nici măcar într-o impresie despre Maramureş M. Cimpoi nu-şi dezminte demnitatea de eminescolog, începîndu-şi textul astfel: „Toţi românii au pogorît din Maramureş”, spunea undeva Eminescu, pecetluind un adevăr cu aer de legendă şi totodată de realitate concretă” [p. 88].

...Iar eu, dacă am început această consemnare cu nişte regrete, nu îmi rămîne decît să o închei la fel, exprimîndu-mi regretul că în antologie nu au fost incluse şi cîteva bucăţi din folclorul maramureşean. La noi, în Basarabia, inclusiv graţie promovării de către Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, sînt cunoscute şi apreciate ca nişte veritabile imnuri maramureşene piesele Sărăca inima mé sau C-aşa-mi vine cîte-odată..., iar cîntecul Cîtu-i Maramureşul, inclus în repertoriu şi de marea, irepetabila Maria Tănase, trebuie să fie chiar un imn al maramureşenilor. Poate că la o ediţie înnoită, completată a cărţii se va ţine cont şi de această sugestie. Însă cum reeditarea Maramureşului din cuvinte e o chestiune de viitor incert, tragem linia aici, spunîndu-le în final autorilor sincere felicitări pentru că au izbutit să facă o înflăcărată declaraţie polifonică de dragoste „patriei lor mici”, punînd astfel la îndemîna iubitorilor de frumos o tulburătoare pledoarie pentru Maramureş, care este şi cea mai convingătoare călăuză pentru a ne îndrepta gîndurile, dar şi paşii spre acest miraculos tărîm al românităţii.

Vlad POHILĂ