Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Iulia MĂRGĂRIT
O cronică modernă a unui sat românesc din sudul Basarabiei

Lucrarea cu titlul Hagi Curda (Camâşovca)*,[1] o monografie a localităţii cu acelaşi nume, constituie, în intenţia autorului, Tudor Iordăchescu, un semnal de alarmă pentru consătenii şi compatrioţii săi, dar mai ales, pentru organele oficiale din cel puţin trei ţări: Ucraina, Republica Moldova, România. Semnalul în forma unei cărţi, se datorează situaţiei-limită în care se află nu numai Hagi Curda, dar şi toate celelalte localităţi similare, din sudul Basarabiei istorice, separate de „provincia-mamă” (Moldova dintre Prut şi Nistru), de „ţara-mamă” (România) şi afiliate teritorial Ucrainei, în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Alipirea la o ţară străină s-a dovedit nefastă; autorităţile ucrainene au impus o politică statornică de deznaţionalizare a etnicilor români, prin obligativitatea unui singur mijloc de comunicare: limba oficială de stat a ţării adoptive. Amintita politică a început cu respingerea toponimiei istorice româneşti şi impunerea alteia, total străină, de populaţia locală. Din acest motiv, în prezent, localitatea, cu ultimul nume, Hagi Curda, a devenit „peste noapte” Camâşovca, în traducere, „Stufăreni”, denumire motivată de respectiva vegetaţie din jur.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Cartea se deschide cu o parte introductivă [p. 5–14], un salut către cititori, preluând în titlu, nu întâmplător, cuvintele lui M. Kogălniceanu, originar prin strămoşi din sudul Basarabiei: Să ştiţi, fraţilor, că încă n-am murit! [p. 5], o prezentare Hagi Curda, semnată de jurnalistul Vadim Bacinschi [p. 6], contribuţia redactorului de carte, Vlad Pohilă [p. 7-10], a autorului de proiect, Vasile Şoimaru [p. 11-12] şi Cuvânt-înainte [p. 13-14]. Urmează un capitol substanţial I File de istorie [p. 15-74] apoi II Fiii satului [p. 75-102], III Nişte precizări necesare [p. 103-113], IV Tradiţii şi obiceiuri [p. 114-128], V Iconografie – imagini din localitate, executate „cu mintea şi inima” de Vasile Şoimaru [p. 128-160], iar în încheiere o Postfaţă [p. 163-171], sub semnătura istoricului Alexandru Moraru, şi o anexă cuprinzând lista enoriaşilor din Hagi Curda, pe anul 1874, cu certă valoare documentară.

Mare parte din spaţiul cărţii a fost acordat capitolului File de istorie, bine-venit, în general, pentru populaţia basarabeană, în special, pentru consătenii autorului. Reînnodând firul istoriei cu momentul tragic, 28 iunie 1940, expunerea se întoarce în timp la „Dacia şi dacii”, familiarizând cititorii locali, privaţi de istoria lor adevărată, cu date şi evenimente ocultate până în prezent. Ca într-o prelegere fragmentată „sub comanda istoriei”, se trec în revistă episoade de felul Forul şi Columna lui Traian, Dacia romanizată, Valul lui Traian, Tătarii, Între turci şi tătari, Ismail, Cetatea Albă, Hotin, Biserica până în 1979, Noi şi Biserica Neamului, Prăpădul stalinist, autorul încadrând localitatea în destinul şi istoria provinciei. Urmărind redeşteptarea conştiinţei naţionale, a sentimentului de apartenenţă la neamul românesc, ca reprezentant al unei minorităţi programate la asimilare şi aneantizare, naraţiunea coparticipativă îi smulge acestuia, precum odinioară cronicarului, întrebări de felul Care este adevărul?, Poate „moldovenizarea românilor”?, 1814 şi punctum? Stilul expunerii este familiar, autorul mişcându-se în istorie ca între „neamuri”, mai mult sau mai puţin îndepărtate, iar prezentările ca bătrânul Diurapaneus, un moş după tată al lui Decebal, par absolut fireşti. Într-o variantă modernă, în proză, „vocea” lui Tudor Iordăchescu reintonează imnul Deşteaptă-te, române!... al lui Andrei Mureşanu, pentru basarabeni, militând cu arma dovezilor istorice. El simte nevoia unor „precizări necesare”, a unor completări de felul „adevăr despre neam şi baştină”, a unor discuţii privind limba maternă. Fără să fie o monografie lingvistică, lucrarea conţine un capitol referitor la aspectul în cauză. Prevăzută, deliberat, cu o amplă secţiune rezervată istoriei, bine documentată pentru a releva adevăratul trecut al comunităţii, cartea se încheie cu un corpus de texte folclorice autentice, valoroase atât prin rezistenţa în timp, cât şi prin apartenenţa la patrimoniul cultural-popular unic al românităţii. Evenimentul crucial, în jurul căruia gravitează prezentarea actuală a aşezării, comportă o semnificaţie deosebită. Este vorba de reînvierea unei porţiuni din istoria satului, respectiv construirea, la 1875, a bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Petru şi Pavel” şi sfinţirea acesteia de către episcopul Dunării de Jos, la acea dată, nimeni altul decât mitropolitul Melchisedec Ştefănescu, membru al Academiei Române. Demolarea abuzivă de către oficialităţile ucrainene a urmărit „decapitarea” spirituală a localnicilor, ştergerea definitivă a conştiinţei de neam a acestora, anularea tradiţiilor cultural-spirituale româneşti pentru simplificarea procesului de asimilare şi absorbţie totală a minoritarilor români. Din acest motiv, reconstituirea bisericii, pentru a fi repusă în circuitul creştin-ortodox, a îmbrăcat aspectul unui eveniment deosebit de recuperare a lăcaşului, trimis temporar la „coşul de gunoi” al istoriei. De existenţa şi funcţionarea acestuia se leagă şi practicarea tradiţiilor cultural-folclorice, salvate ca prin miracol, într-o aşezare „în derivă”, nu numai sub aspectul credinţei, ci şi al identităţii. De aceea, includerea unor texte ritualice, majoritar colinde, alături de creaţii din cultura populară în uzul ţăranilor români (cântece de leagăn, rugăciuni pentru educarea copiilor în spirit creştin), constituie o iniţiativă valoroasă şi din punct de vedere lingvistic. De fapt, întreg textul oferă date preţioase în acest sens. Autorul, originar el însuşi din comunitatea descrisă, foloseşte româna standard impecabil, deşi presupunem că nu reprezintă limba în care „s-a şcolit”. Pe ici, pe colo, cititorul întâlneşte preţioase elemente lexicale regionale, din cartea de identitate lingvistică a acestuia. Astfel, găsim precizări de felul coridor – cuhne, cum îi spunem noi, glose în paranteză: ceamurii (pereţii) sau, pur şi simplu, recunoaştem aceiaşi termeni ca şi în Humuleştii lui Creangă; poporăni pentru enoriaşi ori struguri de poamă, a însurit capul „a încărunţit”, buneii şi străbuneii „bunicii şi străbunicii”, ca în toată Basarabia sau ca în limba veche, pojărnicie „staţie de pompieri”, adăpam „dam apă oamenilor”, bunătate „bine”, în formula de încheiere rimată a unui colind: sănătate, bunătate!, cuvinte din Muntenia: hărmăneam „treieram”, năstrapă, vadră, pisicuţă... te-am visat, dar continuarea, în variantă locală te lam, pentru te spălam, deoarece satul Hagi Curda continuă să mai fie conectat, folcloric, fie şi firav, la realităţile româneşti: „Măi femeie, măi femeie, / Grâul nostru a să cheie, / Dar femeia, mai bună de cap decât un bărbat: / „Taci, bărbate, blestemate / Că Galaţiul nu-i departe.”

Monografia Hagi Curda aduce în faţa cititorului „o oază” de românism, miraculos conservat în ciuda vicisitudinilor istoriei care a făcut, ca unii localnici, în schimbul cedării numelor româneşti să primească pământuri. La revenirea în sat au adus cu ei numele strămoşeşti, Moşoiu, Pânzaru, Barabuţă, ca pe nişte porecle, prin vânzarea identităţii.

După cum observă redactorul Vlad Pohilă, sentimentul copleşitor în urma lecturii este de a fi citit „o rugăciune, o rugă... de disperare, de revoltă” [p. 9]. „Înălţarea” acesteia la dimensiunile unei cărţi devine mult mai clară dacă menţionăm un titlu semnificativ Românii din Bugeac pe cale de dispariţie, de autorii bucureşteni George Damian şi Cătălin Vărzaru, 2010, şi una dintre declaraţiile acestora: „A te declara român în Bugeac (sudul Basarabiei istorice, actualmente în Ucraina) este, în Europa secolului XXI, un act de curaj vecin cu nebunia” [p. 10]. În aceste condiţii, gestul coordonatorului dr. Vasile Şoimaru de a include monografia între multiplele proiecte editoriale de sprijinire a aspiraţiilor naţional-culturale ale românilor din jurul României satisface nu numai o oportunitate, dar mai ales o necesitate.

Dr. prof. univ. Iulia MĂRGĂRIT,

Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti