Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Ludmila BULAT
Drumul pătimirilor parcurs de o basarabeancă deportată în Siberia

La începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut am avut o nespus de frumoasă ocazie de a vizita mai multe mănăstiri din România, printre care şi Mănăstirea Sihăstria. Acea mănăstire avea pe atunci o curte mare, scăldată în flori, bătută cu troscot îngrijit. S-a întâmplat să fim acolo într-o zi de duminică, biserica mănăstirii fiind neîncăpătoare, serviciul divin s-a oficiat de un sobor de preoţi chiar în curte. Enoriaşii se puneau în genunchi, băteau mătănii chiar pe troscotul cela. La un moment, un preot a zis: „Iubiţi creştini, acuma să spunem Crezul...” Toţi enoriaşii într-un glas au început a spune Crezul, iar noi, basarabenii, tăceam fiindcă, spre ruşinea noastră, nimeni nu-l
ştia.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Dar nu întâmplător mi-am amintit de Mănăstirea Sihăstria. La sfârşit de 2010, o colegă de editură mi-a împrumutat să citesc o carte apărută la Editura Mănăstirii Sihăstria. Se numeşte Suferinţele mamei Blondina, o martiră a Siberiei*.[1] În viaţa mea de redactor de carte, de cititor, am citit mult despre deportări, despre lagărele siberiene, dar această carte este de-a dreptul cutremurătoare, zguduitoare şi nu m-am putut abţine ca să nu aştern despre ea câteva cuvinte.

Blondina povesteşte tragedia vieţii ei.

...La 28 iunie 1940 o familie de intelectuali din Basarabia – Gobjilă – nu a reuşit să se refugieze în România. Deşi administraţia românească făcuse o convenţie cu ruşii ca trei zile să nu intre în Basarabia ca să se poată refugia toţi doritorii, pe 28 iunie, la o jumătate de zi, graniţa s-a închis. În pofida la toate, familia Gobjilă – soţul inginer, soţia învăţătoare – a depus către noile autorităţi cerere de plecare în România, motivând că România i-a crescut, i-a învăţat, ei trebuie să slujească acestei ţări, căci este patria lor. Noua administraţie rusească a încercat să-i convingă că acolo au plecat pensionari, bolnavi, mame cu copii mici, dar oameni de care au nevoie ei îi reţin. Familia a insistat în dorinţa de a pleca în România şi pentru aceasta a plătit scump.

Mai întâi a fost arestat soţul, apoi Blondina. După ce au ţinut-o câteva zile la o închisoare din Tighina, le-au urcat pe toate femeile într-un tren cu 90 de vagoane de marfă murdare şi au pornit într-o direcţie necunoscută. Femeile care mureau pe drum, erau aruncate în câmp spre mâncare fiarelor sau păsărilor răpitoare. După două săptămâni au ajuns în oraşul Kazan, în centrul Rusiei, pe apa Volgăi, unde catedrala „Maicii Domnului” – cea mai frumoasă şi mai bogată – a fost transformată în închisoare. Acolo le-au întâmpinat sute de securişti cu o mulţime de câini, li s-a ordonat să se dezbrace şi să transmită hainele la deparazitare. Aşa goale le-au introdus în celule în care paturile şi podeaua fuseseră spălate cu apă cu clor şi încă erau ude.

Au fost supuse la cele mai josnice şi monstruoase proceduri. A doua zi, când şi-au cerut hainele, li s-a spus în bătaie de joc că le stă bine şi aşa. În fiecare dimineaţă veneau câţiva miliţieni, îşi trăgeau mănuşile şi cu mâinile lor grosolane făceau „controlul ginecologic” şi în anus la toate femeile ca nu cumva să ascundă acolo vreun bilet de spionaj ori alt obiect „ostil” regimului comunist. Peste câteva zile le-au restituit hainele etuvate, unele rupte, arse, dar cel puţin se puteau acoperi cu ceva.

Lagărele staliniste aveau legile lor: deţinuţii nu trebuiau să se afle mult timp în acelaşi lagăr, ca să nu se împrietenească cu administraţia sau cu paznicii şi să evadeze. Şi încă o lege: deţinuţii trebuiau să stea în frig şi să fie flămânzi.

Peste un timp de la Kazan deţinutele au fost duse la o altă închisoare, la 40 km, pe jos, pe un ger de minus 40 grade. La întrebarea cum să meargă pe jos pe un asemenea frig, KGB-iştii le-au „consolat” că din urmă vine o căruţă şi le va strânge pe cele care vor cădea. Le-au dus într-un sat unde o clădire a unei mănăstiri a fost transformată în închisoare.

Pe deţinuţii mai slabi îi dădeau în barăcile de moarte, zăceau acolo până mureau, fără ca cineva să le dea măcar un pahar de apă. Noaptea îi scoteau şi îi înhumau într-o groapă aşa-numită „frăţească”, lungă şi adâncă. Îi acopereau cu puţin pământ pentru ca noaptea următoare să-i bage pe alţii. Mureau câte 30-40 de persoane pe zi. Oamenii din satele învecinate povesteau că de multe ori câinii lor aduceau acasă câte un picior sau câte o mână de om.

Şocată din primele zile, de la primele ore de „ridicare”, Blondina îşi continuă firul povestirii.

După o perioadă de aflare în închisori li s-a spus că au trândăvit de ajuns şi au fost trecute într-un lagăr de muncă. În acel lagăr Blondinei i-a surâs un pic norocul: o doctoreasă armeancă, deţinută şi ea, a numit-o administratoare la bucătărie, trebuia să primească produsele şi să le ţină evidenţa. Dar a trecut prin altă grea încercare: din cauza stresurilor, uitase a scrie... Îngrozită, i-a spus doctoresei şi aceea i-a explicat că din cauza foamei i s-a uscat creierul, aşa se întâmplă cu mai mulţi deţinuţi. Fiind la bucătărie, a început să se alimenteze mai bine şi şi-a revenit.

A urmat un lagăr de muncă din altă localitate, unde au întrebat-o ce a fost în libertate şi ea le-a spus că a fost învăţătoare. Şi i s-a răspuns: foarte bine, eşti numai bună de îngrijit viţeii... În lagărele siberiene se traducea în viaţă „teoria” stalinistă despre batjocura faţă de intelectuali: doctori, ingineri, avocaţi, profesori – acolo toţi erau văcari. În acel lagăr au fost aduse vreo 15 călugăriţe, fiind învinuite de propagandă religioasă. Când mergeau la muncile câmpului cântau, iar securiştii nu le interziceau. Duminica, călugăriţele împreună cu preoţii din lagăr, făceau slujbe şi cântau atât de frumos că şeful lagărului se ascundea în tufe şi asculta.

Blondina s-a aflat în diferite închisori şi lagăre 15 ani şi mereu a făcut rugăciuni, s-a rugat lui Dumnezeu, îl visa pe Iisus Hristos şi asta o întărea în toate chinurile şi necazurile ei. Ea comunica cu Dumnezeu şi simţea că Cel de Sus o ascultă. Soţul ei a murit în alt lagăr, dar deţinuţii considerau moartea ca o scăpare de chinuri. Pe fiul lor de 13 ani, rămas singur în Basarabia, autorităţile sovietice l-au trimis în România. Şi pe mama ei din Basarabia, fostă preoteasă, administraţia rusească o umilea; avea trei copii plecaţi în România de care nu ştia nimic şi pe Blondina în Siberia, pe care au obligat-o să semneze o hârtie că va rămâne acolo până la moarte. Mama s-a decis şi a venit la fiică în Siberia, la vreo sută de kilometri dincolo de Novosibirsk. Au trăit cinci ani împreună, astfel având Blondina ajutorul şi mângâierea mamei; apoi mama a decedat şi a îngropat-o în pământ străin, fără preot.

După 15 ani de chinuri şi umilinţe a fost eliberată, a ajuns cu greu în Basarabia, apoi a plecat în România, la fecior. Când s-au văzut, nu şi-a recunoscut propriul copil...

Dar calvarul, caznele prin care a trecut, nu au înrăit-o, nu au încrâncenat-o... La Iaşi a slujit până la moarte la Sfânta Mitropolie, a făcut numai fapte bune, i-a ajutat pe cei sărmani... Întotdeauna s-a rugat la bunul Dumnezeu să moară între Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului ca să-i cânte corul „Hristos a înviat!”. A murit în 1971 şi a fost înmormântată în ziua de Înălţarea Domnului.

Amintirile le-a scris într-un caiet pe care l-a dat spre păstrare unei bune prietene, soţie de preot, ca atunci când în România va fi libertate să le poată publica, spre folos sufletesc şi spre mântuire. Acea prietenă s-a temut de cuvânt şi astfel nu numai cititorii, dar şi istoricii au putut intra în posesia unui document zguduitor, a unei condamnări a regimului menţinut de Kremlin şi de Komintern prin teroare, jaf, chinuri şi batjocură faţă de zeci de milioane de oameni nevinovaţi.

Ludmila BULAT