Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Nicolae RUSU
Ficţiunea realităţii

Autoreferenţialitatea, se pare, este procedeul literar preferat al lui Gheorghe Calamanciuc, metodă îndrăgită şi utilizată în special de cei din tagma postmoderniştilor. Apelează la acest procedeu atât în prozele incluse în volumul Să-ţi fie dor de tine, cât şi în recentul roman Donjuan de mucava*[1] (Chişinău, 2011) în care, chiar din capul locului, acelaşi narator – Sorin Marcu – îl atenţionează pe cititor că „ar fi bine totuşi să citiţi mai întâi nuvela, ca să vă convingeţi voi înşivă, pe parcursul lecturii acestei cărţi, că acel Sorin Marcu nu are nimic (în) comun cu acest Marcu adevărat, cu mine vreau să spun” [p. 5]. E un truc ingenios al autorului de a-şi promova propria proză, curiozitatea cititorului rămânând a fi totuşi stimulată în ultimă instanţă doar de valoarea intrinsecă a romanului în cauză.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Autorul recurge în mai multe rânduri la acest procedeu, digresiunile sale fiind înşiruite din partea naratorului: „Voi mai reveni la Mărgeluş, pentru că, bănuiesc, v-aţi priceput, mi-a devenit mai apoi soţie [...]. Poate că un narator şmecher n-ar fi anticipat lucrurile, divulgând asta [...]. Nu veţi crede deloc, dar pe mine asta mă preocupă monstruos de puţin...” [p. 29]. Pentru a fi mai autentic şi mai credibil, „şmecherul” narator mărturiseşte în continuare: „Revin atât de rar asupra acestor pagini, încât, de n-ar purta personajele mele numele lor adevărate, le-aş uita periodic”, iar cititorii acestei cărţi se vor convinge că „Sorin, adică eu, din această proză e din cu totul altă croială şi nu are nimic din sentimentalismul, timiditatea compozitorului Sorin Marcu...” (cel din nuvela Să-ţi fie dor de tine – n.n.) [p. 30]. Cu aceeaşi inserţiune din partea naratorului, alias autorul, începe şi partea a doua a romanului, de data aceasta, se pare, ea fiind inutilă, aducând mai mult cu un text actual de publicistică, la care salahoreşte cu succes autorul în paginile diverselor reviste.

Sorin Marcu, pe care autorul, pentru a fi mai credibil, încearcă să-l identifice cu propria persoană, se „spovedeşte” la persoana întâi despre aventurile sale amoroase. Deşi se vrea în pas cu moda literară, autorul recurge la vechiul şi clasicul procedeu al retrospecţiei: întâlnirea şi discuţia cu următoarea captură erotică, Adela, fiica fostului său şef de la redacţia ziarului raional, îi permite să-şi amintească şi de celelalte „cuceriri” sexuale ale sale, toate acestea pe fundalul anumitor crâmpeie din viaţa sa şi făcând parte organică din realităţile social-politice ale Republicii Moldova şi ale nordului Bucovinei de după destrămarea imperiului sovietic.

Elev într-un sat de lângă Cernăuţi, apoi student la Chişinău şi, ulterior, ziarist la publicaţia raională Calea comunismului, Sorin Marcu, acest „Casanova de Bucovina”, descrie cu o anumită măiestrie naratologică şi destul de captivant povestea „cuceririlor” sale erotice. Istoria relaţiei sale cu Adela din prima parte a romanului e doar un pretext pentru a „mărturisi” complicatele şi paradoxalele sale atitudini faţă de Mărgeluş, viitoarea sa soţie, aventurile carnale cu ucraineanca de la tipografie, linotipista Clava, cu chelneriţa Dina, cu asistenta medicală Daşa, prima sa experienţă amoroasă cu colega de clasă Veronica. Toate aceste obsesii erotice sunt garnisite cu diverse subiecte adiacente – e vorba de munca de gazetar a naratorului, relaţiile cu organele de conducere în încercarea sa de a obţine calitatea de membru al partidului comunist, crâmpeie din viaţa studenţească (semnificative fiind cele despre profesoara Tortulescu, poreclită Vipera, istoria cu Erica), „furatul” miresei, portretele fotoreporterului Mişu Rogoz şi a secretarului de redacţie Nic. Nic. etc.

În partea a doua a romanului autorul îi „organizează” naratorului un proces de conştiinţă, trecându-l printr-un „purgatoriu”, acesta supravieţuind unei bătăi soră cu moartea. Tratându-şi comoţia cerebrală, Sorin Marcu rămâne însă acelaşi incurabil „Casanova de Bucovina”, deoarece donjuanul de mucava nu ratează încă o aventură erotică, acesta ajungând să fie mai degrabă un fel de victimă a asistentei medicale Daşa. Oricum, de aici el iese vindecat nu doar cu trupul, ci tratat şi de frustrările, şi de complexele sale, în consecinţă naratorul revenind la Mărgeluş şi la fiica sa de 19 ani.

Autorul stăpâneşte cu măiestrie tehnica naraţiunii, textul având ca suport artistic detalii memorabile, or, e ştiut, că „şi în marea poezie, şi în marea proză, divin este detaliul” (Matei Călinescu). Unul semnificativ în acest sens este episodul în care naratorul, aflându-se la spital, într-un moment de inspiraţie, e gata să însăileze o replică şefului statului, dar nu are la îndemână nici calculator, nici hârtie, nici pix. În această clipă în salon intră infirmiera, o femeie în vârstă, originară dintr-un sat din apropierea oraşului, la care apelează Sorin Marcu, după ce ea termină să „zoiască podeaua”: „Vreau să vă rog ceva, doamnă...” Femeia rămâne surprinsă de această adresare: „Cum mi-ai zis?”. Naratorul nu înţelege reacţia ei: „Doamnă ţi-am zis, dar ce-i?” Atunci femeia ţine să-i împrăştie nedumerirea: „Iaca, dumneata, m-ai numit doamnă pe mine, o amărâtă femeie de la ţară. Dar ştii dumneata cui i se spuneau doamne pe timpul românilor? Iaca nu ştii! Numai preotesei, soţiei primarului şi încă, auzisem eu, învăţătoarelor...” Astfel, autorul reuşeşte să scoată în vileag un fenomen şi un aspect dureros al realităţilor în care a ajuns să existe românul basarabean, cel care a fost rupt de două secole de la viaţa şi existenţa firească ale neamului şi ale societăţii româneşti din Ţară. Mediul vitreg şi străin în care s-au pomenit românii dintre Nistru şi Prut, dar şi cei din Nordul Bucovinei,
i-au complexat şi i-au frustrat în asemenea hal, încât nu rareori mentalitatea mancurtizată a unor basarabeni îi face pe aceştia să-şi renege propriile obârşii, să utilizeze în mod cu totul deocheat această formulă de politeţe, adresându-se, mai ales unele femei, la emisiunile posturilor de radio, de exemplu, în felul următor: „Sunt doamna Elena Croitoru...” N-au avut de unde şi cum să deprindă basarabencele în perioada ţaristă, dar şi în cea sovietică şi socialistă, convieţuind într-un spaţiu spiritual şi cultural străin firii lor, că nu e corect şi e jenant să te autonumeşti „doamnă”.

În pânza naraţiunii se întâlnesc deseori, ca nişte flori ce înfrumuseţează colorat un covor, diverse metafore şi expresii poetice, fapt ce demonstrează că prozatorul Gh. Calamanciuc nu-şi lasă instrumentele sale de poet să ruginească, la pagina 184 inserând chiar şi un inspirat poem – Mama iarbă. Iată cum o vede naratorul pe viitoarea sa soţie: „Mă căutaţi la şcoală, dacă veţi mai avea nevoie de mine!, ieşind din grajd, ciripi Mărgeluş, viscolind albastru cu rochiţa-i de cit (subl. noastră) [p. 25]. La pagina 51: „Adela mi se puse pe genunchi, înlănţuindu-mă cu iedera mâinii ceafa”, iar la pagina 55: „Adela îşi trecu drăgăstoasă pieptenul delicat al mâinii prin părul meu...” Chiar şi într-un episod în care nu este nici pomeneală de femeie, prozatorul Gh. Calamanciuc rămâne poet: „Pe scaunul cu pardoseala ruptă pe care mi-l împinse Semion cu piciorul se alinta o coadă de scrumbie” [p. 66]. E originală părerea naratorului referitor la prima sa iubire, care a fost colega lui de clasă Veronica: „Crinul primei iubiri, trecut prin fierbinţeala şi convulsiile actului sexual, se ofileşte, piere [...]. E amintirea primei mele iubiri terfelite într-un foişor de mure” [p. 194].

Se citesc cu mult interes şi curiozitate firească paginile în care autorul descrie obiceiul, aproape uitat, dar şi practicat cândva prin satele bucovinene şi basarabene, când băieţii şi flăcăuanii „merg la fete”: „Intrăm. Cei doi flăcăi pup mâna mamei, dau mâna cu tata care nu-i lasă să i-o pupe şi, la urmă, îi întind mâna Veronicăi, fără să i-o sărute. Eu aştept mult, înfipt lângă prag...” [p. 187]. Tradiţia „umblatului la fete” avea un mare avantaj pentru flăcăi – deşi în preajmă erau părinţii fetei, băieţii „aveau un drept de care nu-i putea lipsi nimeni – să îmbrăţişeze şi să sărute fata pe gură” [p. 189].

Fiind gazetar, naratorul nu este preocupat de ficţiunea realităţii, ci de realitatea din ficţiunea în care aduce în prim-planul naraţiunii problemele de ultimă oră ale societăţii basarabene, atitudinea sa faţă de ele fiind reflectate în digresiuni ziaristice, dar autorul are grijă să nu exagereze şi, temperându-şi zelul publicistic, respectă în linii mari canoanele şi criteriile prozei artistice. Deşi titlul romanului Donjuan de mucava pare să anunţe o scriitură pamfletărească, Gheorghe Calamanciuc reuşeşte să creeze nişte personaje memorabile şi tipice pentru societatea noastră basarabeană rătăcită în nişte timpuri tulburi şi confuze.

Nicolae RUSU

[1]* Calamanciuc, Gheorghe. Donjuan de mucava: roman. Ch.: Ed. Editerra-Prim, 2011. 232 p.