Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Vitalie RĂILEANU
Contemporan-imaginar-real

După ce am citit romanul Ore particulare de fotosinteză* (Editura „Profesional Service, Chişinău, 2011) de Ghenadie Postolache, voi încerca să surprind cititorul, să definesc nucleul proxim al scriiturii, remarcând că acest scriitor după ce a trecut prin şcoala marilor romancieri clasici – Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Marquez, şi parţial Eliade –, dar şi a altor oameni ai verbului (…), are darul deosebit al îmbinării artificiilor cu firescul, al rafinamentelor vocii cultivate cu imaginarul şi realul. O anume zonă a sensibilităţii are într-însul un fervent, zona pe care noi, cititorii acestui mileniu trei, am putea să o numim a trăirilor pure. Puritatea este tărie.[1]

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Zilele acestea Ghenadie Postolache mi se confesa că n-ar intra în panică dacă ar afla că îl citesc nu chiar atât de mulţi lectori, deoarece problema pe care trebuie să şi-o pună un scriitor nu este cine îl citeşte, cât îl citeşte, ci cum scrie, ca să poată jura că spune ceea ce vrea să spună! Şi, de altfel, Ghenadie Postolache este un scriitor preferat de cititorul rafinat, select, iar volumele semnate de acest autor nu prea au strâns colbul librăriilor… Ştiu că-i place să spună: „Sunt printre autorii care trebuie să apară mereu cu o carte nouă…, pentru că cele vechi nu mi se reeditează!”

Dar să revenim la romanul Ore particulare de fotosinteză. Valoarea acestui volum stă, dincolo de talentul indiscutabil al autorului, şi în gestul de împotrivire în raport cu moda mai nou devastatoare a romanului autobiografic. Prozele se citesc cu plăcere şi în contextul unei ameninţătoare (pentru puterile unui lector profesionist!) invazii de romane aproximative (prin conţinut, urmăriţi lista celor editate în anul 2011, dar nu luaţi în consideraţie premiile deja ridicate!); cartea respectivă e, doar din acest punct de vedere, o oază reconfortantă. Este şi aceasta o formă de expresie a personalităţii, de refuz al subordonării la modalităţi pe care, pentru moment, le simte străine, inutile dilatării epice.

Pe de altă parte, motivul ieşirii dintr-o realitate circumscrisă precis, inertă şi simţită uneori ca opresivă, ca şi al întoarcerii înfrânte, oferă o notă de tragism reţinut destinelor personajelor sale: Sava cu care „dacă râdeau împreună, înseamnă că viaţa era posibilă de înnoiri, cel puţin nu contenea să promită ceva în surdină” [p. 7], Pahomie – „altădată Silvestru, făcuseră amândoi jurnalistica” [p. 11], Octavian Militaru acuzat „…întruna de a fi colaborat cu Securitatea” [p. 14], Stela, Iazan pictorul restaurator, Negroponte, Saşa…

Atent la semnificaţia unor gesturi mărunte (dar foarte semnificative!), la ponderea obişnuinţei în viaţa oamenilor, obişnuinţă din care e greu să te smulgi ca într-un nereuşit triplu salt, Ghenadie Postolache dovedeşte o capacitate reală de a surprinde imponderabilul acelui „plictis” care minează existenţe aparent echilibrate, satisfăcute. Nu e un plictis snob, ci rezultatul unor stări reziduale, al unor acumulări lente de nemulţumiri, chiar şi al lipsei de curaj în luarea unor hotărâri decisive. Spuneam că romanul poate fi citit ca o unitate şi astfel paginile se luminează una pe alta.

Atitudinea autorului este uneori în general sarcastică, tratându-şi personajele fără duioşie, cu excepţia Patriciei, căreia îi şoptise frumoasa poveste-adevăr despre „bănuţul ăla de aur, care?... sufletul…” [p. 56]. Ghenadie Postolache este un observator ce are o suficientă distanţă de obiectul studiat ca să-şi permită să nu se simtă ameninţat de molipsirea cu vreo boală incurabilă. Toate neliniştile personajelor romanului dat sunt tratabile prin răbdare şi tocmai de aceea, poate, ele se revoltă împotriva răbdării propovăduite de alţii. Astfel, acţiunea personajelor este mai mult expresia unor stări decât aceea a unei lucrări.

Dar cele mai importante fire ale romanului Ore particulare de fotosinteză se desfac din mâna personajului Diogene, personaj remarcat ca o proiecţie transfigurată a autorului.

Diogene este, într-adevăr, un raisonneur, un martor, un investigator, un procuror, un judecător, prefaţând în acest mod destinele celorlalţi eroi ai romancierului. Totodată, el suplineşte funcţiile naratorului; ale unui povestitor care de-abia aşteaptă să iasă în lume şi să facă publice tainele pe care le deţine şi a căror presiune nu o mai poate stăpâni: „…avu o convulsie pe şira spinării la gândul ieşirii în oraş. Părea că toată urbea va sta cu ochii pe el. Cu fiece pas fiinţa i s-ar fi descentrat tot mai tare, de la moalele capului în jos s-ar fi desfoliat parcă, ca un ştiulete de porumb, de sine, plutind în toate direcţiile, hilar şi rânced, spelb şi neînsemnat. Nu, nu. Va rămâne aici, la buncăr, câteva zile, digerându-şi, în chinuri nesuferite, păcatul. […] Era gata să invidieze şi dobitoacele, şi câinii de pripas, îşi înfrână însă gândurile” [p. 20]. Se creează impresia că acest roman este pentru Ghenadie Postolache o glorie de sine absolut necesară pentru noi acumulări psihice, o descărcare regeneratoare a „trupului sufletesc” prea plin de senzaţii şi prea încărcat de o tensiune misterioasă orientată spre: „Totul pus la picioarele fiinţei care, la un moment anume, se voia lăsată în pace, care de atâtea ori se voia în nicăieri, în niciunde, care, odată născându-se şi trăind când lacom, când anemic, când bezmetic, voia să fi dispus a nu se fi născut vreodată” [p. 29]. Aceste cuvinte, interioare deocamdată, pretind o supapă a elocinţei, o expresie deplin articulată şi lesne transmisibilă. Cu acest personaj, colportor însă de semnificaţii şi care nu mai înţelege, şi nici nu mai vrea (sic!) să ţină tot ceea ce simte şi tot ceea ce gândeşte ascuns în străfundul sufletului, Ghenadie Postolache descoperă, de fapt, voluptatea eliberatoare a romanului.

Între Diogene şi destinul celorlalte personaje mai există şi o relaţie foarte subtilă şi, avansând o supoziţie, am putea spune că dacă ar dispărea din cuprinsul naraţiunii Ore(-i)…, acest lucru e şi consecinţa faptului că funcţia ei de iniţiere în labirintul complicat al existenţelor a încetat efectiv, drumurile romaneşti, derulându-se de acum înainte cu de la sine putere. Rolul pe care Diogene îl îndeplineşte în naraţiune, rol asemănător corului din tragediile antice, a fost transferat în întregime destinului, cursului implacabil al evenimentelor.

Ora fatidică pentru personajele romanului nu va sosi niciodată, deşi priveliştea cenuşie a unor zile de iarnă nu prevesteşte nimic bun. Probele dificile prin care trec cei din cuprinsul volumului dat ne arată însă că singurul, părerea noastră, care observă bizareria unor inadvertenţe, singurul care în faţa circumstanţelor ieşite din obişnuit posedă în continuare facultatea mirării / contemplării este totuşi Diogene. Pentru cei din jur suita întâmplărilor pare firească, decurge din natura lucrurilor şi de aceea, posibil, nu stârneşte vreo tresărire de uimire…

Însă scriitorul Ghenadie Postolache ar rămâne neînţeles, în aceste cazuri, în latura cea mai caracteristică a vocaţiei sale care îl determină la o reprezentare extrem-esenţializată a înfăţişărilor vieţii, la un stil al reducţiei şi al comprimării expresive, obţinute prin decantări încete, prin filtrări severe, prin elaboraţie lentă. Dar fiindcă se interesează de comportamente morale şi de trăiri petrecute în sediile conştiinţei, romanele lui Ghenadie Postolache trec, câteodată, drept unele de analiză interioară. Eu însumi îl plasez pe autor printre analişti.

Ghenadie Postolache lucrează într-adevăr, în multe împrejurări, cu materia analistului (a se vedea romanele: Rondul, Cavaleri şi paharnici, Şapte mii, Foc grecesc), preocupat fiind de observarea unor acte istorice, filozofice, religioase etc. care presupun reacţiuni intelectuale şi atitudini morale. Patrularea în planuri extinse, apte să permită puritatea unui asediu analitic, punerea în mişcare şi urmărirea a ceea ce numim în general un proces de conştiinţă.

Structural, Ghenadie Postolache scriitorul, conform temperamentului artistic, conform vocaţiei adânci, nu se simte îndemnat să dezvolte obligatoriu analitic un subiect, o temă, ci dimpotrivă, să contragă, să condenseze, să elimine, ajungând prin selectări şi reducţii, spuneam mai sus, la figurări esenţializate ale realului.

Cred că cea mai mare greşeală pe care o poate face un scriitor e să-şi apere sau să-şi explice propriile lui scrieri. În ceea
ce-l priveşte pe Ghenadie Postolache, putem zice că este un autor care n-a căzut niciodată în acest păcat, deoarece e convins că o carte trebuie să se apere şi să se justifice prin ea însăşi.

Fiecare scriitor rămâne într-o măsură subiectiv. E de dorit însă ca măsura aceasta să fie cât mai redusă cu putinţă. A zugrăvi pe noi înşine necontenit şi în mod voit, e un egocentrism dăunător artei romancierului de azi. Se ştie că Maupassant, considerat mult timp drept un scriitor perfect obiectiv, nu s-a putut libera niciodată de un anumit subiectivism. Iar Flaubert, când spunea: „Doamna Bovary sunt eu” nu avea defel aerul că glumeşte. Nici Lev Tolstoi nu e totdeauna obiectiv – vorbesc de perioada marilor lui romane şi nuvele, înainte de a proclama inutilitatea şi chiar primejdia artei. Mai degrabă l-aş cita în sensul acesta pe Anton Cehov…

Să căutăm deci obiectivitatea cu atât mai stăruitor cu cât ştiu că e foarte greu
s-o realizăm.

Scriitorul Ghenadie Postolache prin cuprinsul romanului Ore particulare de fotosinteză spre aceasta ne şi îndeamnă.

Vitalie RĂILEANU

[1]* Postolache, Ghenadie. Ore particulare de fotosinteză : roman. Ch. : Ed. „Profesional Service”, 2011. 140 p.