Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Gheorghe PÂRLEA
O carte cît (şi ca) o Biblie: Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)

Categoric, pentru patriotul Vasile Şoimaru, harnicul militant pentru Unire, Prutul nu mai are conotaţia de hotar nedrept în sânul Neamului. Niciun basarabean, cred, n-a trecut Prutul de atâtea ori de câte a făcut-o universitarul de la ASEM din Chişinău în ultimele două decenii, doar cu scopul de a trezi din somnul uitării românismul cel încă adormit. Şi de fiecare dată când trece prin preajma locurilor de unde se trage, prin strămoşii săi de demult, aduce şi cărţi (scrise la Chişinău) pentru Biblioteca din Mirosloveşti, îmbogăţind colecţia de carte basarabeană (al cărei fondator este) a acestei instituţii culturale săteşti de pe malul râului Moldova.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Pe 26 martie a acestui an, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede, dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru mergea la Târgu-Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură.

De data aceasta, cărturarul basarabean (membru al Uniunii Scriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de miile de kilometri parcurşi pe meleagurile românilor împrăştiaţi prin lume). Împreună cu primarul nostru, ec. Ionuţ Gospodaru, am zăbovit la Cristeşti atât cât timp a fost necesar pentru sorbirea unei ciorbe de post, ingredientată cu dulcile vorbe „moldovineşti” (ale limbii române, evident) despre abia alesul preşedinte de la Chişinău şi speranţele aduse cu el. Ba, tocmai acum, cei de la Radio România Internaţional îl programaseră pe V. Şoimaru cu un interviu, în direct. Aşa că întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un „om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în spiritul dregătorilor Şoimăreni pe care-i
continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă: „S-o citeşti, că-i a profesorului meu de istorie şi a muncit la ea douăzeci de ani.”

Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu „misia” de suflet – să-l citesc. D’apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi un dascăl rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi prin somn?!

Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe dr. Vasile Şoimaru, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile osârditorilor cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi eu, lăsând impresia că mă număr printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană, am avut, de data asta, o răspundere care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual, cu folos doar în ce mă priveşte, a trebuit însă să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus autorului. Am aflat mai apoi, indirect, că la travaliul demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre primii beneficiari ai acestei opere. Prin urmare, cronica de faţă e un mod de a mulţumi de două ori – evident, cu măsură diferenţiată – celor care mi-au oferit darul. [1]

Cartea istoricului Alexei Memei Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)* (Chişinău, 2012), e o carte „grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşti, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că „istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru aceasta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin asupra ei. Categoric însă pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o lucrare de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, în contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif învingător.

Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)? Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din Literatura şi arta.

Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioada 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe o etnie diferită de români.

În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin înfometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea-credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioada 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi perioadă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc.

Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) „constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în pământurile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni.

Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură dr. Anatol Moraru, căci prin ea „a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”. Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea „metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, recurgându-se la „metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor).

Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu „cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1944-1947), două capitole.

Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea „strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol.

Demonstraţia autorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept „crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, „direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în Incheierea volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului; deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS; colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii; cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor; înfometarea organizată; măcelul de la Nistru (pentru
RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului; excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românească în timpul războiului; politica de cadre a partidului comunist; foametea organizată în 1945-1948 (pentru RSSM).

Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a „furniza” oricui o citeşte „materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept „teroare comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare sunt cele mai draconice, însemnând exterminarea în masă – consecinţă care ne duce cu gândul la camerele de gazare naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moartea: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românească, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei roşii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame („umflaţi”), să se revolte, cu preţul împuşcării sau deportării.

Iată, în întărirea celor de mai sus, câteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul trecerii hotarului, spre România. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani.

Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri) s-a spânzurat, într-un gest de disperare (şi de protest), punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124 kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal.

Teroarea îndreptată asupra „culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând „culacilor” (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi, putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găsit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră).

Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socioprofesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioada 1928-1932, 109 învăţători.

Una din „direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, ponderea populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură) din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi.

În problema „moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante, amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între „reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori ai graiului moldovenesc), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor o limbă nouă, „…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau „lingviştii” inovatori, ca „…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea „noii” limbi „moldoveneşti”, unii aveau şi „străluminări” în a vedea că demersul lor „ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: „…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?” Desigur, aceşti îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi
„s-o bătut pasu pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă „moldovenească”, fie ea şi una „nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 „tovarăşi” moldoveni.

În concluzia acestei sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această „Biblie” a neamului românesc din stânga Nistrului / Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiul Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante în economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică într-unul din centrele de interes ale Rusiei sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu – noi, cei din stânga Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de… nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atât de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului.

Înv. Gheorghe PÂRLEA,

com. Mirosloveşti, jud. Iaşi