Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ISTORIA NOASTRĂ ADEVĂRATĂ / НАША ПРАВДИВАЯ ИСТОРИЯ / OUR REAL HISTORY
Constantin BOBEICĂ
Paul Goma despre un alt aspect al şovinismului rus

Într-un eseu, publicat mulţi ani în urmă (Libertatea din 29 octombrie 1998) mă refeream la eurofobia manifestată în scrierile lui D. Fonvizin încă în sec. XVIII. Morb, am spune, ancestral, al acestui popor, supt cu laptele matern, educat în spiritul egocentrismului naţional, al aversiunii, urii nedesimulate faţă de tot ce nu este rusesc. Inclusiv faţă de limbile străine.

Deci, românofobia nu e de azi, de ieri. Cu atât mai mult cu cât poporul român a fost acea mică „buturugă” de care s-a împiedicat expansionismul rus în calea sa spre Constantinopol. Sau, credeţi D-voastră că polonezii, de-o pildă, sunt mai iubiţi? Să ne amintim doar de înăbuşirea în sânge a răscoalelor de la 1794, 1831-1832, 1863; de poezia lui Puşkin cu aceeaşi tentă şovină: Klevetnikam Rossii; de versurile pline de revoltă şi compasiune ale lui Alecsandri din Pohod na Sibir...

În anii de gulag siberian înregistrasem o „ciastuşka” (cântecel-strigătură) pe care o cântau, tropotind, „artiştii” din Krutiha pe scena clubului: „Şto vî, devki, şutite, / Ciujestranţev liubite? / Naşih nenavidite / Nu i mat’ vaşu e...” (De ce glumiţi, fetelor? / Iubiţi doar streini, / Pe ai noştri îi urâţi, / Ei, şi să vă f... mama). Dacă într-un sătuc uitat de Dumnezeu se propagau astfel de idei, ce să mai vorbim de un Jirinovski, Voronin, Rogozin & Co?

Să revenim însă la subiectul propriu-zis.

* * *

Paul Goma în Jurnal pe sărite (Ed. „Nemira”, Bucureşti, 1997) elucidează acelaşi aspect, aceeaşi ipostază a ruşilor aflaţi în emigraţie (ca şi ai „noştri”, ce-şi asumă însă chiar „drepturi” de stăpâni: „Moldova – russkaia zemlea”). Cităm: „Altă revelaţiune: de ce scriitorii ruşi de azi, exilaţi, nu învaţă limba ţării în care s-au stabilit? Ba chiar, dacă ştiau din Rusia şi frecventau acea limbă (Zinoviev ştia nemţeşte – în Germania refuză să scoată un singur cuvânt; Soljeniţin ştia englezeşte – învăţase la şaraşka – n-ar rosti un singur cuvânt, „american”, să-l pici cu ceară)? Cât despre Maksimov: a venit în Franţa de atât amar de timp, n-a învăţat măcar nici caracterele latine, motiv pentru care nu călătoreşte cu metroul... dacă nu ştie să citească panourile indicatoare...” (op. cit., p. 105).

„[...] Oricât de anticomunist ar fi Soljeniţin, nu se poate dezbăra de imperialismul sovieto-rus, cel care zice, chiar de nu zice în gura mare: «Eu să învăţ (de pildă) franţuzeşte? Ba franţujii să înveţe ruseşte (în Franţa)»” (ibid., p. 105).

Ignorarea, neglijarea românei la noi a devenit... a doua poruncă a decalogului rusesc. Mai departe scrie-n carte: aflăm săptămâna trecută că la Bălţi, Cahul, Edineţ ş.a. au apărut... noi drapele „de stat”.

Ei, şi? Au fost pedepsiţi, traşi la răspundere, autorii iniţiativei? De unde?! Mă indignează – puţin spus – când la ocazii Imnul de Stat e interpretat de fanfară, nu cu cuvintele Martirului Mateevici. Ce? Să siluim auzul rusofonilor cu afirmaţii de tipul: „Limba noastră-i o comoară (...), foc ce arde (...); Numai cântec (...); Limbă sfântă (...)”, alte aserţiuni cu tentă naţionalistă? (Să nu zic mai rău.) Să-i zădărâm, să-i supărăm? Nu. Capul plecat... Până unde plecat? Până când? La noi – ca la nimeni. Am acordat cetăţenia de pomană, ne-am retras în faţa aroganţei, bădărăniei „oaspeţilor” ca melcul în ultima spirală a cochiliei. Să ne mai mire că nesimţirea şi bădărănia lor devin tot mai abuzive, mai cinice?

* * *

Academicianul Sergiu I. Chircă în cartea Basarabia – lupta continuă (Ed. ARC, Chişinău), împărtăşindu-şi impresiile de călătorie în SUA (1995) subliniază ataşamentul americanilor, cultul lor faţă de simbolurile naţionale. Cităm: „În biserică, de exemplu, serviciul divin a început cu imnul de stat al SUA şi s-a terminat cu un alt imn, de data aceasta popular, despre America. Americanii au un cult deosebit şi responsabil faţă de drapelul statului, iar copiii sunt educaţi în spiritul supravieţuirii şi întreţinerii materiale de sine stătătoare chiar şi în familiile bogate” (p. 154). Nu doar americanii cinstesc cu sfinţenie simbolurile naţionale. Îmi povestea un jurnalist cele observate la suedezi: fiecare fermier are în curte un catarg în vârful căruia fâlfâie drapelul naţional. Faceţi într-o zi de sărbătoare (naţională) o excursie prin localităţile noastre şi încercaţi a număra câte instituţii de stat arborează Tricolorul.

Lozinca etatizării limbii ruse ca a doua (prima!) limbă oficială în teritoriile ocupate nu e de ieri-alaltăieri. Rusia ţaristă a făcut totdeauna politică din rusificare, introducând rusa în şcoli, biserică, administraţia publică. Nici cea contemporană, democratică nu rămâne cu nimic în urmă. În lucrarea deja citată autorul remarcă: „Guvernul rus a decis ca 30-35 la sută din creditele primite de către republicile independente de la Rusia să fie destinate susţinerii financiare a minorităţilor ruse” (p. 148).

.* * *

Ne-am abătut iar de la tema iniţială. De nevoie. Constrânşi de împrejurările concrete, când alolingvii – ştiţi d-voastră care – tind, cu forţa, a ne „îndruma”, a ne „învăţa” pe noi, băştinaşii acestei glii străbune: Cine suntem? Ce limbă vorbim? Cu cine să ne împrietenim? etc. Lucruri ce ne privesc exclusiv pe noi şi de care n-ar trebui deloc, dar absolut deloc, să-i doară capul, pe ei, oaspeţii cel mai adesea nepoftiţi ai acestui meleag.

În ce ne priveşte, nu-i condamnăm că tind a-şi păstra limba, alte specificităţi ale naţionalismului, dar, dacă noi le respectăm, legiferăm aceste drepturi, să fie buni, să manifeste şi ei acelaşi respect faţă de noi, autohtonii.

* * *

În satul de baştină (Cobâlca-Orhei) în perioada interbelică evreii reprezentau cea mai numeroasă minoritate (vreo 40 de menaje). Aveau sinagogă, rabin. Sâmbăta copiii de vârstă şcolară erau învoiţi de la lecţii şi se duceau cu părinţii la sinagogă, unde luau lecţii de ebraică, religie, mozaică, istorie a evreilor. Nimeni, nici autorităţile, nici sătenii nu interveneau „în borşul” lor.

Dar în celelalte zile evreii studiau româna, istoria românilor etc., susţinând examene alături de noi. Mai mult: dacă sub Rusia ţaristă ei nu aveau dreptul la proprietate imobiliară sau funciară, sub administraţia românească se căpătuiseră cu case, pământuri, vii. Ce-i drept, nu se prea avântau în agricultură, monopolizând comerţul, meşteşugurile. Deci, meditând şi cântărind unele şi altele – tendinţa ingerinţei unor minoritari în treburile noastre interne, naţionale, nu-ţi vine să le aminteşti o nevinovată întrebare – de sorginte populară rusă: „Kakoe tvoio sobacie delo?” Adică? Cinste pentru cinste, respect pentru respect, aşa şi numai aşa.

P.S. Iertare, stimaţi cititori, pentru licenţiosul citat, dar...

C.B.

Constantin BOBEICĂ