Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MANIFESTĂRI CULTURALE / КУЛЬТУРНЫЕ МЕРОПРИЯТИЯ / EVENTS
Petru PARASCHIVU
Destinul tragic al românilor din Basarabia: 1812-2012

Vorbind despre războiul ruso-turc din anii 1806-1812, constatăm că el a avut un impact deosebit de grav asupra destinului istoric al românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pe parcursul sec. XVIII Principatele Române au servit ca teatru de război pentru armatele celor trei mari imperii din vecinătate: Otoman, Habsburgic şi Rus, iar pe 16 mai 1812, în urma expansiunii ruseşti ce s-a încheiat cu Pacea de la Bucureşti, Moldova a fost despărţită practic în două, partea ei de est fiind anexată la Imperiul Rus. Consecinţa acelui rapt a continuat să provoace suferinţe şi nenorociri pe parcursul a două secole. În prezent, la început de secol XXI, rănile lui nu s-au cicatrizat defel, ba chiar s-au deschis şi sîngerează cu o nouă putere. Dovadă sînt şi marşurile agresive ale comuniştilor (coloana a cincea a ocupanţilor ruşi!) de la Chişinău şi din alte localităţi din republică, dar şi dezbaterile infinite atît ale istoricilor, lingviştilor, ale altor savanţi, cît şi ale deputaţilor din Parlamentul RM referitoare la un şir de chestiuni ce privesc identitatea poporului nostru, denumirea limbii, semnificaţia unor date şi evenimente ce s-au desfăşurat pe teritoriile populate din vechime de români etc.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

În ajunul împlinirii bicentenarului de la anexarea / ocuparea Basarabiei de către imperiul hapsîn de la Răsărit, pe 10 mai 2012, la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău au fost lansate trei publicaţii de apariţie recentă ce reflectă şi elucidează cu lux de amănunte tema anunţată în titlul de mai sus. Astfel, numeroşi beneficiari şi vizitatori ai acestui Templu al Cărţii au avut ocazia să se apropie mai mult de istoria noastră nu atît de îndepărtată, ascultînd dezbateri şi ţinînd în mînă cărţile Şi cerul s-a umplut de sfinţi... Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX (editori: Cristian Bădiliţă, Emanuel Conţac; Bucureşti, Ed. „Curtea Veche”, 2012), Ion Pelivan: părinte al mişcării naţionale din Basarabia de Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru (Chişinău, Ed. „Notograf Prim”, 2012) şi revista de istorie şi cultură Destin românesc (2011, nr. 5-6).

Moderatorul evenimentului cultural, scriitorul Vlad Pohilă, a menţionat că raptul Basarabiei de la 1812 nu e un prilej de jubilare, chiar dacă e vorba despre apariţia unor lucrări mult aşteptate de cititori. Şi cerul s-a umplut de sfinţi... este o culegere de comunicări la un colocviu internaţional ce a avut loc la Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureş) în perioada 2-5 iunie 2011, organizat de către „Academia Civilă” din România (preşedinte şi fondator Ana Blandiana) împreună cu Asociaţia Culturală „Oglindanet”. În acest oraş – în perioada postbelică – a funcţionat o groaznică închisoare, locul unui martiraj al elitelor româneşti: politicieni, militari, scriitori, feţe bisericeşti etc. Începînd cu 1994, în clădirea închisorii îşi are sediul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, cunoscut ca Memorialul Durerii din Sighet. La acest colocviu a participat şi Nina Negru, şefa Serviciului studii şi cercetări al BNRM, care a inserat în culegerea sus-menţionată un articol cu titlul Metode de tortură şi persecuţie a creştinilor basarabeni, practicate de comunişti în timpul ocupaţiilor sovietice. În total în culegere sînt incluse 18 articole de cunoscuţi istorici, publicişti, scriitori etc. Vl. Pohilă a mai spus că Procesul de la Nurnberg asupra unor importanţi membri ai conducerii politice, militare şi economice a Germaniei naziste a fost, pînă la urmă, un act de echitate, dar nu a fost încă (va fi oare?) un
Nurnberg-2 care să pună pe banca acuzaţiilor sus-puşii conducători comunişti ai fostei URSS, care sînt în egală măsură vinovaţi de declanşarea celui mai mare dezmăţ mondial din toate timpurile, iar după război au martirizat (mai ales pentru credinţă în Dumnezeu!) mai mulţi oameni decît în toate secolele precedente.

În continuare N. Negru a spus că în România a fost condamnat – în Parlament – regimul comunist ca ilegitim şi criminal, prin discursul ţinut la 18 decembrie 2006 de preşedintele Traian Băsescu. Dar ulterior nu s-a făcut pasul al doilea, nu au fost acuzate şi trase la răspundere persoanele responsabile din conducerea ţării, care prin voia lor au permis să se întîmple nenumărate atrocităţi în societate. S-a vorbit despre clarificarea noţiunilor de „martir”, „persecuţie, „teroare”, „genocid” ş.a., precum şi despre necesitatea înfiinţării unui centru ortodox de studii martirologice. Ascultătorii au aflat multe date ce prezintă interes precum că: prototipul martirului creştin este considerat Iisus Hristos, iar prima femeie-martir în istoria creştinismului este Sf. Tecla, că martirul se opune Satanei, iar persecutorii au fost influenţaţi totdeauna de spiritul necurat al diavolului, că în sec. XX crimele au devenit perfecte (nu se lasă urme de săvîrşire a lor sau se ascund prin metode impecabile), iar persecuţia şi prigoana au devenit lucruri aproape fireşti...

Parohul Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” (Mitropolia Basarabiei) din capitală Anatolie Goncear, un duhovnic extraordinar, cu o cultură deosebită, a remarcat pe o notă tristă că noi – goniţi de grijile cotidianului – nu avem timp să mergem la biserică şi să ne rugăm întru Domnul – un prim act de a ne mărturisi credinţa. Sfinţii nu au fost rupţi niciodată de biserică şi l-au urmat pe Hristos pînă pe Cruce, ei nu s-au temut să fie răstigniţi, fiindcă nici Hristos nu s-a temut... În zilele noastre ne este frică să fim mucenici, dar vom putea să îndurăm chinurile fizice şi morale numai dacă „vom uita ce ne-a spus comunistul Lenin”... Deci, să luptăm cu formalismul, cu toate metodele de a spăla creierul şi să mergem întru salvarea noastră la biserică... Preotul Nicolae Creţu, de la acelaşi lăcaş sfînt, ne-a încredinţat că martirii au trasat o linie între viaţa de aici şi cea de dincolo de moarte, că viaţa martirilor a fost trăită după legi lăsate de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos apostolilor, că închisoarea le-a fost biserică, iar azi, pentru mulţi necredincioşi biserica este închisoare. Sarcina noastră este ca să cinstim memoria acestor oameni – adevăraţi eroi ai Neamului. Sub aspectul istoric, oameni concreţi nu s-au gîndit la sine, la conformism, lor le-a fost greu, de aceea nouă ne este uşor... Efortul lui N. Negru e salutabil, el va fi înmulţit de cei ce vor cerceta problema în continuare.

Privitor la cea de-a doua carte ce se lansează, Vl. Pohilă s-a destăinuit că a citit-o cu interes şi cu emoţie. Lucrarea celor trei istorici cunoscuţi în lumea ştiinţifică de la noi şi peste hotare este un omagiu tulburător lui Ion Pelivan, personalitate din cea mai puternică şi mai frapantă perioadă de dezvoltare în toate sferele vieţii din Basarabia aflată în cadrul României Mari – cei 22 de ani salvatori parcă au venit de la Dumnezeu şi ne-au salvat de cruntul experiment comunist şi de tăvălugul necruţător al rusificării (mare ar fi fost schilodirea şi fizică, şi morală a poporului – de altfel, nu mai vorbeam noi astăzi româneşte!). A urmat prezentarea unor date din viaţa şi activitatea părintelui mişcării naţionale din Basarabia: Ion Pelivan (1 aprilie 1876; s. Răzeni, jud. Lăpuşna, azi r-nul Ialoveni – 25 ianuarie 1954; penitenciarul din Sighet) a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău (1898) şi a studiat dreptul la Dorpat (Estonia; 1898-1903). A fost unul dintre organizatorii apariţiei ziarului Basarabia, prima publicaţie editată în limba română (cu litere ruseşti) (1906-1907), a fost judecător la Bălţi (1907-1916) şi creatorul primei grupări naţionale din acest oraş. Datorită activităţii sale, judeţul Bălţi a fost primul judeţ din teritoriul dintre Prut şi Nistru care în 1918 s-a pronunţat pentru Unirea Basarabiei cu România. Din iniţiativa lui, în ianuarie 1918, a fost chemată Armata Română să întreţină ordinea publică destabilizată de bandele tâlhăreşti ce dădeau buzna din Ucraina. A activat ca deputat în „Sfatul Ţării” şi în Parlamentul României (în mai multe legislaturi), a fost ministru al justiţiei (1919-1920). În 1919-1920 a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, iar în 1922 la cea de la Geneva. A condus filiala basarabeană a Asociaţiei culturale „ASTRA” (1927-1936). A publicat mai multe lucrări referitoare la Basarabia printre care: Basarabia sub regimul rus, Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă ş.a. În 1950, a fost întemniţat de autorităţile comuniste la Sighet, unde şi moare. Numele lui îl poartă o stradă din sectorul Buiucani al Chişinăului, iar la 25 ianuarie 2012, prin ordinul ministrului educaţiei al Republicii Moldova, Liceul Teoretic din com. Răzeni a fost redenumit în Liceul Teoretic „Ion Pelivan”.

Doctorul în istorie, vicepreşedintele Asociaţiei Istoricilor din Moldova Ion Negrei a mulţumit pentru prezenţă la manifestarea de evocare a unui om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale care a fost Ion Pelivan. E semnificativ faptul că în ajunul marcării unei date istorice de tristă amintire aducem în prim-plan o figură reprezentativă a Basarabiei, care în cele mai frumoase clipe ale ei, în 1918, era catalizatorul tuturor forţelor progresiste. Cînd la Pacea de la Paris le-a convins pe cele mai mari puteri ale lumii să-şi dea votul şi să valideze Unirea Basarabiei cu România, a fost în culmea fericirii. A fost un om de o delicateţe rară, a fost şi omul care şi-a asumat unele riscuri, dar anume datorită lor satele şi oraşele basarabene au cunoscut în acea perioadă o înflorire la care se poate visa numai. Ştefan Dodiţă, preşedintele Fundaţiei culturale „Nicoară” din Botoşani, a înmînat dr. Ion Negrei o diplomă în semn de recunoaştere a activităţii lui prodigioase de istoric şi care poate fi socotită ca un gest de continuare a colaborării.

Savantul enciclopedist, istoricul cu renume Nicolae Iorga spunea: „A vorbi despre Ion Pelivan înseamnă a vorbi despre Basarabia. A vorbi despre Ion Pelivan înseamnă a vorbi despre destinul Basarabiei.” În aceeaşi cheie şi-a construit discursul şi profesorul universitar Alexandru Moşanu, doctor habilitat în ştiinţe istorice şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1993, care a menţionat că autorii monografiei ne-au încurajat prin aducerea în conştiinţa noastră a unei figuri importante a Basarabiei cum este Ion Pelivan. Cartea e excelentă, dar – după părerea savantului – a întîrziat să apară şi nu are o prefaţă consistentă. E bine că se cunosc faptele măreţe ale înaintaşilor noştri, dar ce s-a întîmplat cu ideile lor ulterior? De ce nu sînt lichidate consecinţele anului 1812? Ne-am pomenit în tranşee din nou... Ar trebui să trasăm o punte către cititorul de azi... Idealurile lui Ion Pelivan, cărţile pe care ni le-a lăsat ca moştenire trebuie să lumineze ca o făclie şi să atragă în permanenţă curiozitatea consîngenilor... În educaţie totul este important, baza ei trebuie să o formeze anume cărţile ce reflectă adevărul istoric – fără asta vom reveni la începuturi... Deci, cartea este foarte bună, dar îşi va atinge scopul ajungînd în toate bibliotecile şcolare şi universitare. Prof. univ. A. Moşanu a mai reflectat asupra unor probleme filozofice şi general-umane: „De ce omul ca cea mai superioară fiinţă de pe pămînt este iraţional în unele acţiuni ale sale? Cum se întîmplă că omul pe parcurs de secole şi milenii se nimiceşte pe sine însuşi în războaie? De ce oamenii cînd discută despre problemele majore de viaţă sînt agresivi?...”

Marele nostru poet şi profet Mihai Eminescu încă la 1878 în articolul România în luptă cu panslavismul scria: „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.” Iată de ce astăzi toată lumea condamnă nelegitimitatea actului politic de la 1812. Poetul, prozatorul şi publicistul Nicolae Dabija, membru de onoare al Academiei Române, preşedintele Forului Democrat al Românilor din RM, a spus că timp de 200 de ani ruşii şi-au bătut joc de sufletele noastre, s-a turnat asupra noastră noroi, pămînt, calcar, dar am rezistat. Trebuie să introducem în calendare sfinţii noşti martiri, fără de care nu ar fi ajuns să vedem Basarabia să fie românească... Ion Pelivan a fost ideologul Unirii. Cu părere de rău, autorităţile comuniste i-au condamnat la moarte anume pe cei care, riscîndu-şi viaţa, au construit România Mare. Trebuie să recunoaştem că închisorile de pe teritoriul românesc au fost de sorginte sovietică. În încheiere, redactorul-şef al săptămînalului Literatura şi arta şi-a cerut scuze în faţa României pentru călăii din Basarabia ce au activat împotriva Neamului românesc pe teritoriul ei.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Doctor în istorie Ion Constantin, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi colaborator al Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, a oglindit unele aspecte problematice din istoria basarabeană şi poloneză, amintind de martirajul polonezilor, masacrul de la Hatîn. Dumnealui a spus că lucrul împreună cu colegii coautori apropie Chişinăul şi Bucureştiul, iar elaborarea unor monografii despre personalităţile notorii – care în comunism erau estompate – este un exerciţiu de lichidare a golurilor din istoriografia românească. Pe viitor în plan sînt puse sarcini de a edita în fiecare an cîte o lucrare – oameni de seamă avem destui: Vasile Stroescu, cărturar de frunte, susţinător al învăţământului şcolar şi om politic român basarabean, filantrop şi membru de onoare al Academiei Române; Anton Crihan, avocat, economist, profesor şi publicist român basarabean, deputat în „Sfatul Ţării”, a votat Actul Unirii; Pantelimon Halippa, publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia, care de asemenea a votat Unirea, ş.a.

Versurile Luceafărului poeziei româneşti „De la Nistru pîn-la Tisa / Tot românul plînsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atîta străinătate” mai au actualitate. Poate de aceea cuvintele istoricului Demir Dragnev, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, erau sorbite de auditoriu cu răsuflarea tăiată: „Felicit autorii, cărţile lor ne aduc chipul oamenilor politici de altădată şi cititorii îi pot compara cu politicienii de azi. Intelectualii de la începutul sec. XX (care s-au format într-un mediu nefast) sînt un exemplu viu pentru tinerii contemporani.” Iar dr. hab. Gheorghe Negru, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a menţionat că a fost o idee fericită de a lansa seria consacrată personalităţilor notorii ale Basarabiei. Ion Pelivan a avut un traseu deosebit de cel al altor personalităţi, care au ajuns cu greu la ideile favorabile naţiunii întregi – nu în zadar este denumit părintele mişcării naţionale. El a fost primul care a început să întreţină legături strînse cu oamenii politici din România. Dar există o inechitate în istorie: recunoştinţa vine prea tîrziu. Timpul însă aranjează valorile după ierarhie. Doleanţa omului de ştiinţă Gh. Negru se reduce la: „Visez un timp cînd toţi concetăţenii noştri vor putea face deosebire între cuvintele ocupat şi ocupant...”

În sală am avut ca oaspeţi pe un şir de reprezentanţi din localităţile care direct sînt legate de numele protagonistului nostru. Gheorghe Maxian, directorul muzeului de istorie din com. Pelivan, r-nul Orhei, şi-a expus impresiile despre conţinutul cărţii, despre documentele de arhivă, fotografiile inserate. Ion Pelivan a avut totdeauna sentimente de dragoste faţă de poporul român. Asculta cu atenţie doleanţele oamenilor, a fost un om politic cinstit, un revoluţionar de excepţie, ce a dus făclia unionismului pînă la biruinţă. „Avînd drept călăuză faptele precursorilor noştri, activăm şi noi mai cu spor... Avem intenţia de a dezveli un monument ilustrului om politic”, a spus Gh. Maxian. Convingător a fost şi Ion Cotorobai, preot din com. Rezeni, r-nul Ialoveni, care ne-a amintit o frază axiomatică: „Un istoric care nu a scris o carte este mort.” Ion Pelivan, Ion Inculeţ şi Elena Alistar, membri ai „Sfatul Ţării” de origine din satul Rezeni, au adus lumină în satul nostru. „Vom ajunge şi noi la acel nivel al patriotismului, care se pare a fi de neatins, cînd nu ne vom teme să spunem lucrurilor pe nume, aşa cum au procedat cei pe care îi onorăm astăzi”, a concluzionat clericul.

Trecînd la discutarea ultimului număr al revistei Destin românesc, Vl. Pohilă a făcut o incursiune în istoria apariţiei acestei publicaţii, menţionînd că fondator a fost dr. hab. Alexandru Moşanu, precum şi că revista are peste zece ani de existenţă în cadrul Institutului Cultural Român de la Bucureşti, diseminînd constant cercetările ştiinţifice din mediul academic privind istoria şi cultura românilor din Basarabia, dar nu sînt neglijate nici problemele minorităţilor etnice. Din 2006 ea apare într-o serie nouă, cu o periodicitate trimestrială, la Chişinău. Redactor-şef de acum de şase ani este dr. în istorie Gheorghe Negru, din Colegiul redacţional fac parte: Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Anatol Ciobanu, Gheorghe Cojocaru, Demir Dragnev, Andrei Eşanu, Alexandru Moşanu, Ion Negrei, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, Mihai Taşcă ş.a. În prezent revista este mai implantată ca niciodată în teritoriile noastre. Nr. 5-6 din 2011 publică 119 documente – selectate din arhive de Gh. Negru – ce divulgă politica de rusificare a Imperiului Rus (supranumit şi „închisoarea popoarelor”) în sec. XIX – începutul sec. XX pe teritoriul guberniei Basarabia. Istoric atent la toate amănuntele survenite în cercetare, Gh. Negru ţine aprinsă făclia conştiinţei noastre – documentele devin capăt de acuzare a politicii antinaţionale de înrobire a populaţiei băştinaşe. Nicio cotropire nu este bună şi blîndă, de aceea ne frămîntă întrebarea: „Cînd ne vom debarasa de prigoana coloniştilor care ne-au rupt de la matcă, care au făcut totul să fie în favoarea lor?” Prin mesaj, prin linia abordată, documentele scoase la iveală de Gh. Negru merită să fie popularizate, cu atît mai mult cu cât articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova devine pe zi ce trece o sursă de discuţii stupide.

Capul comuniştilor din RM V. Voronin declară fără neruşinare că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. Dar atunci de unde s-au luat pe acest teritoriu vorbitorii de limbă română? Faptul că unii concetăţeni de-ai noştri se socotesc că sînt moldoveni şi mai mult nimic – iată roadele zombificării cu ajutorul minciunii sfruntate. Academicianul Demir Dragnev, a confirmat a cîta oară că în gubernia Basarabia a fost declanşat un proces nemilos de rusificare pus bine la punct, ocupanţii ne socoteau (după cum reiese din documentele publicate) o colonie a lor. Bine ar fi dacă posturile de radio de la noi ar transmite pe undele hertziene cîte un document-două pe zi pentru ascultătorii din provincie. Tot dumnealui s-a referit şi la vechimea cuvîntului „român” – acest etnonim este la fel de vechi ca şi limba română, ca şi poporul român. Dr. hab. în ştiinţe istorice Ion Buga, autorul recentei apariţii editoriale Basarabia română la cumpănă de milenii, a concretizat: „Gheorghe Negru este un fin cunoscător al istoriei moderne şi contemporane şi ne dă răspuns la un şir de întrebări stringente. Documentele scoase din arhivele de stat din Chişinău şi Sankt Petersburg îl conving pe cel mai necrezător cititor. Ele constituie o parte din istoria noastră adevărată şi vor contribui favorabil la lichidarea consecinţelor rusificării pe meleagul nostru.” Iar poeta şi prozatoarea Maria Hîncu a chemat asistenţa din sală să fie mai insistentă în pornirile sale de emancipare naţională, căci cît nu vom spune lumii cu glas tare problemele noastre arzătoare, atîta timp nu vom avea izbîndă.

Marea nelegiuire admisă de Poarta Otomană şi Rusia ţaristă se răsfrînge ca o povară şi astăzi în viaţa basarabenilor. Îndemnul tuturor vorbitorilor a fost ca întreaga comunitate românească să fie unită şi să ţină permanent piept atacurilor nesfîrşite ale politicii revanşarde a Rusiei contemporane. De aceea, activităţile de iluminare şi culturalizare a cetăţenilor, prilejuite de această dată fatală din istoria Basarabiei, au scopul de a aduce la cunoştinţa lor ce într-adevăr s-a întîmplat în 1812 şi cum să procedăm (toţi împreună – de la vlădică la opincă!) ca să scăpăm cît mai curînd de nenorocirea ce ni s-a abătut asupra noastră. Martirii Basarabiei trebuie să fie cunoscuţi, viaţa lor – înveşnicită în cărţi, dar trebuie să răspundă pentru faptele săvîrşite şi împilatorii. Ascultînd despre avatarurile băştinaşilor sub ocupaţie rusească ne dăm bine seama că avem a face cu un monstru înspăimîntător, ce doar cu puteri comune poate fi doborît şi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Relaţiile între popoare în secolul XXI se construiesc pe alte principii şi valori decît cele cu două secole în urmă. Deci, nu avem alegerea decît să ascultăm îndemnurile şi învăţămintele atît ale oamenilor care ne privesc din ceruri cum „ne jucăm” cu soarta Basarabiei, cît şi ale celor vii, din preajma noastră, care prin forţa lor morală se zbat încrezători să ne vadă liberi şi buni slujitori ai Domnului – Mîntuitorul nostru.

Petru PARASCHIVU