Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
TEORIE ŞI PRACTICĂ / ТЕОРИЯ И ПРАКТИКА / THEORY AND PRACTICE
Liliana MOLDOVAN
Dr. Hermina Anghelescu: „Trebuie să găsim soluţii ca să atragem la bibliotecă pe cei care nu ne trec pragul...”

Abstract

The article is about development of library science education in USA and Romania. The author, Dr H. Angelescu, underlines that the Romanian system must be reformed and mentions that the American program Biblionet, implemented in Romania would help improve the situation.

Keywords: information science, in-depth specialization, public/county/university library, library image, digitization, library collection, slogans in library.

* * *

În perioada 20-25 mai 2012, Dr. Hermina Anghelescu, a fost invitată la Biblioteca Judeţeană Mureş (din Târgu-Mureş), pentru a ţine un curs pe tema Bibliotecile şi societatea informaţiei. Cursul s-a ţinut sub auspiciile Ambasadei SUA la Bucureşti. În acest context, Domnia Sa a avut amabilitatea să îmi acorde un interviu şi a acceptat să îmi ofere câteva date biobibliografice pe care le reproduc în fragmentul de mai jos.

Hermina G.B. Anghelescu este profesor la Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării (School of Library & Information Science), Wayne State University, Detroit, Michigan, Statele Unite ale Americii. Dr. Hermina Anghelescu are o vastă experienţă, atât în domeniul bibliotecilor (a lucrat la Biblioteca Naţională a României), cât şi în învăţământul superior biblioteconomic (a predat la School of Information, University of Texas at Austin şi la School of Library & Information Science, Wayne State University, Detroit). A servit de mai multe ori în calitate de expert pentru Departamentul de Stat al SUA în legătură cu proiecte de biblioteci în Republica Moldova şi România. Serveşte drept consultant pe probleme de biblioteci în Europa de Est pe lângă fundaţii de prestigiu din SUA, precum Fundaţia „Bill & Melinda Gates” şi „International Research & Exchanges Board” (IREX). Este preşedinta Secţiei pentru Istoria Bibliotecilor din cadrul Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Biblioteci (International Federation of Library Associations – IFLA), este membru în colegiul de redacţie al mai multor publicaţii de biblioteconomie şi ştiinţa informării precum „Annual Bibliography of the History of the Printed Book”, „Information & Culture: A Journal of History, Library & Archival Security”, „Slavic & East European Information Resources”, „Revista Arhivelor”, „Magazin Bibliologic”. Hermina Anghelescu face parte din Comitetul de Acreditare (Committee on Accreditation) a facultăţilor de biblioteconomie şi ştiinţa informării din SUA şi Canada, comitet ce activează sub egida Asociaţiei Bibliotecarilor Americani (American Library Association – ALA).

Hermina Anghelescu este autoarea a numeroase articole în dicţionare şi enciclopedii, studii de specialitate publicate în reviste precum „Libraries & the Cultural Record”, „Journal of Documentation”, „International Information and Library Review”, „Encyclopedia of Library and Information Science”, „International Dictionary of Library Histories”. Alte publicaţii includ două volume co-editate şi publicate de Library of Congress: „Libraries & Culture: Historical Essays Honoring the Legacy of Donald G. Davis, Jr.” (2006) şi „Books, Libraries, Reading & Publishing in the Cold War” (2001), precum şi traducerea lucrării „ What Is Documentation?” („Qu’est-que la documentation?”) de Suzanne Briet (2006), la fel şi compilarea de indexe cumulative publicate în format tipărit şi online şi alcătuirea de bibliografii, precum „Republica Moldova în lume” (2007), lucrare de referinţă premiată la ediţia a XVI-a a Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău, care a avut loc cu ocazia aniversării a 175-a de la înfiinţarea Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova. În 2004, în semn de recunoştinţă pentru activitatea de promovare a culturii române dincolo de graniţele ţării, Preşedinţia României a conferit Herminei Anghelescu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

* * *

Liliana Moldovan (L.M.): Stimată doamnă Hermina Anghelescu, sunteţi profesor asociat la Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţele informării din cadrul Universităţii de Stat Wayne (Wayne State University). În ce direcţie se îndreaptă învăţământul biblioteconomic american? Cu ce provocări se confruntă?

Hermina Anghelescu (H.A.): E greu de răspuns la o astfel de întrebare pentru că învăţământul din SUA şi Canada serveşte drept model întregii lumi. Aceste ţări, Statele Unite şi Canada, sunt enorm de dezvoltate din punctul de vedere al bibliotecilor de tot felul, atât publice cât şi universitare, şcolare şi specializate. Cele mai renumite universităţi se află în Statele Unite, prin urmare bibliotecile lor şi serviciile oferite sunt deosebite. Modelul american a fost preluat de ţările din Europa de Nord şi de Anglia, formându-se ceea ce se numeşte în literatura de specialitate modelul anglo-saxon, prin care serviciile de bibliotecă sunt axate pe necesităţile de informare şi documentare ale utilizatorului.

Utilizatorul modern, pe care, din păcate, în România îl numim numai cititor, are nevoi de informare complexă. Ideea principală este că utilizatorul de astăzi are nevoie de informaţie de foarte bună calitate, obţinută în cel mai scurt timp şi evident că solicită o informaţie complexă sub forma unui text integral. Studenţii, de pildă, stau în camerele de cămin şi îşi fac temele în miez de noapte, accesează site-urile bibliotecilor de unde pot descărca articole de ultimă oră, articole în formă integrală şi nu descrieri bibliografice ale acestora, sub forma autor-titlu sau numai rezumat. În acest fel, ei îşi pot finaliza lucrările pe care trebuie să le predea profesorilor a doua zi.

În consecinţă, serviciile oferite de bibliotecile de peste ocean sunt foarte complexe, toate axate pe nevoile de informare ale individului din secolul XXI. Dacă ar fi să comparăm învăţământul biblioteconomic din Statele Unite cu ce se petrece în România aş putea să spun că în România suntem în secolul trecut şi asta o spun cu generozitate. În America de Nord acest învăţământ biblioteconomic este foarte diversificat. Studenţii se specializează pe diverse direcţii pe care vor să le urmeze în domeniul biblioteconomiei. Dacă România produce nişte generalişti (dacă ar fi să adoptăm modelul medical), SUA produce nişte specialişti. Pe parcursul studiilor, studentul american se pregăteşte să devină, încă de la început, bibliotecar public ori bibliotecar universitar sau bibliotecar şcolar. El ştie de la bun început că vrea să lucreze cu copiii, adulţi sau adolescenţi, ori vrea să lucreze în domeniul medical sau să devină bibliotecar în domeniul juridic. Învăţământul biblioteconomic din SUA este foarte flexibil. Dincolo de nişte cursuri generale de bază, studenţii se specializează, pe când în România, toţi sunt înregimentaţi în anul I, II, III la cursuri generale, pentru că aici funcţionează „modelul Bologna”, după care urmează un an, un an şi jumătate de masterat, unde nu li se dă o mare posibilitate de specializare. În Statele Unite şi arhiviştii se formează tot la facultăţile de biblioteconomie. O altă specializare sunt informaticienii care lucrează în domeniul bibliotecilor şi care învaţă să digitizeze informaţia şi să o facă disponibilă prin intermediul internetului, la distanţă. Tot aceşti bibliotecari-informaticieni ţin în spate şi întregul sistem integrat de bibliotecă. Sunt enorme diferenţele între învăţământul biblioteconomic din Europa de Est şi cel din Statele Unite. Sinceră să fiu, nu văd prea multe şanse de apropiere şi de modernizare în condiţiile în care în România, învăţământul biblioteconomic a fost întrerupt, chiar desfiinţat, iar în clipa de faţă ne confruntăm cu un vid de cadre didactice cu doctorat de specialitate care să poată preda. La început, când s-a reînfiinţat învăţământul biblioteconomic, în anul 1990, au apărut, ca ciupercile după ploaie, foarte multe facultăţi de biblioteconomie. Din fericire, multe dintre ele au dispărut fiindcă nu ofereau cursuri de înaltă ţinută. Mai sunt câteva, dar şi ele par cam înţepenite în timp şi formează bibliotecari de secolul XIX, nu de secolul XXI. După părerea mea, curricula este învechită şi ar trebui înnoită.

L.M.: Dintre cursurile pe care le predaţi, care vă este cel mai drag şi pe care îl consideraţi cel mai util?

H.A.: Presupun că toate cursurile pe care le predau sunt utile pentru că atunci când predau clasele mele sunt pline. Limita de înscriere este de 25 de studenţi într-un curs şi nu mi s-a întâmplat să predau un curs la care să fie prezenţi înlocuiţi cu înscrişi mai puţin de 20 de studenţi. Dacă răspund la întrebarea legată de utilitate, presupun că aceste cursuri sunt utile. De fapt, aşa au fost şi gândite. O universitate americană nu îşi permite să ofere cursuri la care nu se înscriu studenţi. Dacă există cursuri la care se înscriu mai puţin de cinci studenţi, acele cursuri se anulează. Dacă ar fi să spun ce curs îmi este cel mai drag, pot spune că mie îmi place ceea ce fac şi predau cu foarte mare pasiune şi toate cursurile pe care le predau îmi sunt dragi – mai ales că ele se referă la nişte discipline în care m-am specializat. În esenţă, îmi dau silinţa să fac un lucru cât mai bun, iar în momentul în care te implici şi cu sufletul, şi cu psihicul şi ceea ce faci îţi este drag. Eu predau de plăcere fiindcă îmi place să lucrez cu creiere adulte şi mă bucur când studenţii mei vin la sfârşitul cursului, după 14 săptămâni şi îmi spun: „Doctor A., mi-am scos banii de pe urma cursului.” Aceasta este cea mai mare satisfacţie a unui profesor: să vadă că ce a predat prinde roade.

L.M.: Cum ar trebui să procedeze cei care conduc destinele instituţiilor de învăţământ biblioteconomic pentru a diminua diferenţele şi a se apropia de nivelul de performanţă al instituţiilor similare din străinătate.

H.A.: După cum am spus, curricula trebuie regândită şi reformulată. Dacă îi înregimentăm pe studenţi şi dacă îi obligăm să ia aceleaşi cursuri, nu ne atingem scopul. În medicină, de exemplu, medicii se specializează, la fel şi la biblioteconomie. E un pericol să formăm numai generalişti şi să nu îi lăsăm să aprofundeze. La biblioteconomie, curricula ar trebui regândită, dar o mare problemă este lipsa cadrelor didactice cu înaltă specializare care, realmente ar fi în stare să predea nişte cursuri specializate şi foarte aprofundate. Până una-alta, e un cerc vicios aici, în România.

L.M.: Am aflat că sunteţi pasionată de istoria bibliotecilor româneşti. Dacă ar fi să recomandaţi studenţilor dumneavoastră un model de bibliotecă românească valoroasă, la care v-aţi opri?

H.A.: Cam greu de spus, pentru că din păcate, prin serviciile pe care le oferă, nu prea văd o bibliotecă valoroasă, care să servească drept model în tot ceea ce face. Totuşi, din punctul de vedere al colecţiilor m-aş referi la colecţiile de la „Batthyaneum” şi la alte colecţii unice pe care le-aş recomanda. Printre colecţiile unice aş recomanda colecţiile de la Biblioteca Teleki, dar ca bibliotecă renumită prin serviciile pe care le oferă mi-ar fi greu să aleg o bibliotecă despre care să spun „duceţi-vă acolo că aveţi ce vedea”. Încă bâjbâim, bibliotecile publice din România şi bibliotecile de felul celor universitare şi şcolare sunt în secolul XIX, unele în secolul XX, dar niciuna nu este în secolul XXI. Acest lucru se reflectă în datele concrete raportate în Anuarul statistic al României, care arată o situaţie tragică rezultată din faptul că, în România 10 % din populaţie vine la biblioteca publică, iar acestea ar fi nişte cifre generos „umflate” – aş putea să spun. Ce face cealaltă parte a populaţiei de 90 % care nu frecventează biblioteca, care nu ştie că există o bibliotecă ce poate să îi satisfacă nişte nevoi de informare? Aici nu aş da vina numai pe public, ci e şi vina bibliotecii care nu trezeşte interesul publicului. Este trist şi îngrijorător faptul că nici la biblioteca universitară nu vin studenţii, în contextul în care un individ merge la facultate patru ani, ia o diplomă bazată pe o lucrare finală de licenţă şi acest individ nu a păşit în bibliotecă. Statisticile arată că 50 % din studenţi vin la bibliotecă. Ce fac ceilalţi de 50 % care nu au intrat în bibliotecă şi obţin o diplomă? Devin medici de la care aşteptăm să salveze vieţi? Cum ajung ei profesori pe mâna cărora ne dăm copiii spre a fi educaţi? Cum ajung ei ingineri de la care ne aşteptăm să ridice case? Mi-e greu să explic acest lucru. Am aflat din presă despre ultimele noutăţi de plagiat comise de persoane care au fost puse în fruntea ministerelor, chiar la ministerul educaţiei! Procurorul general al României a fost acuzat de plagiat! Aşa nu se poate! E ceva în neregulă în România. Aceşti indivizi ori nu au călcat pe la bibliotecă, ori tezele lor au fost făcute de altcineva.

L.M.: Se ştie că programul „Biblionet” a adus importante schimbări în sistemul bibliotecilor publice din România. Credeţi că bibliotecile româneşti au reuşit să profite suficient de mult de pe urma rezultatelor implementării acestui proiect?

H.A.: Aş vrea să explic, mai întâi ce este programul „Biblionet”. Programul „Biblionet”, este finanţat de Fundaţia Bill şi Malinda Gates şi este administrat în România de o fundaţie cu sediul la Washington, fundaţie care se numeşte IREX (International Research and Exchange Board). Scopul programului este să aducă computere, cu acces liber la public, în bibliotecile publice din România, atât din oraşe, cât şi din mediul rural. În plus, vizează pregătirea prin sesiuni de training a bibliotecarilor publici. Programul aduce şi dotare tehnică şi dezvoltare profesională. În total, programul a primit cam 28 de milioane de dolari, pe parcursul a şase ani şi jumătate, din care mai avem un an şi jumătate. Am fost implicată în acest proiect înainte ca el sa fie adus în România, din perioada în care s-a făcut studiul de ţară pentru a se stabili dacă programul poate fi aplicat în România.

Sper că acest program a fost folosit cu succes. Viitorul o va spune, rezultatele obţinute în viitor vor grăi în favoarea lui „da” sau a lui „nu”. Pentru moment, statisticile nu indică o creştere substanţială a numărului de persoane care trec pragul bibliotecilor publice. Sperăm că anii ce urmează vor trimite la rezultate pozitive. Ştiu că am făcut foarte mult bine, în sensul că, în unele localităţi cu precădere rurale, „Biblionet”-ul a salvat bibliotecile de la dispariţie. Unii primari ameninţau bibliotecile comunale cu dispariţia, dar când a apărut programul „Biblionet”, primarii s-au întrecut unii pe alţii în renovarea bibliotecilor şi pregătirea lor pentru a primi calculatoare, pentru că una din condiţii (pentru a intra în program) a fost că aceste calculatoare trebuie să ajungă în clădiri şi spaţii reamenajate. Acest fapt a dus la o vizibilitate a bibliotecii, ca edificiu măcar, în comunitate. Sperăm că „Biblionet”-ul va avea un impact pozitiv mai ales că bibliotecarii intraţi în program au învăţat multe, au venit în contact cu idei noi care vor conduce la îmbunătăţirea imaginii bibliotecii şi a bibliotecarului în societate. Astfel, în anii ce urmează vom reuşi să trecem de acel 10 % ce reprezintă procentul de populaţie care solicită serviciile bibliotecilor publice.

L.M.: Dacă bine am înţeles, v-aţi construit o imagine destul de clară despre situaţia bibliotecilor publice din România. Cum vedeţi viitorul instituţiilor bibliotecare din ţară? Au reuşit aceste instituţii să îşi facă simţite rosturile sociale şi comunitare sau încă bâjbâim pe acest teren?

H.A.: Eu zic, că bâjbâim în continuare. Şi afirm acest lucru pornind de la faptul că am o imagine clară asupra bibliotecilor din România, deoarece, înainte să mă duc în America, am lucrat 14 ani la Biblioteca Naţională a României, în cadrul unor servicii diferite, şi am cunoscut situaţia bibliotecilor din România. Apoi, am revenit în ţară, chiar şi de trei sau patru ori pe an ca să lucrez cu biblioteci din România, cu bibliotecari din România. Deplasările şi iniţiativele mele au fost susţinute financiar de Departamentul de Stat al SUA şi Ambasada SUA, care sunt interesaţi să contribuie la dezvoltarea bibliotecilor publice din ţara noastră. Sunt multe „American Corner” amplasate în bibliotecile din România, cam 16 în total. Deplasările mele au fost plătite de Fundaţia „Bill şi Melinda Gates”, când făceam studiul de ţară. Deci, am o imagine foarte clară a bibliotecilor publice din România. Multe dintre ele sunt însă înţepenite în trecut şi nu fac paşi rapizi spre modernizare, adaptându-se serviciilor pe care individul de secol XXI le doreşte de la o bibliotecă. Acum s-a deschis şi noua clădire a Bibliotecii Naţionale, deci nu putem să mai folosim pretextul: „N-avem Bibliotecă Naţională, n-avem clădire.” Dar, din păcate, avem doar clădirea, nu şi viziunea de Bibliotecă Naţională. Ce ne lipseşte nouă românilor este coordonarea, colaborarea şi comunicarea eficientă, dorinţa de a sta fără orgolii prosteşti în jurul unei mese rotunde pentru a identifica nişte idealuri şi scopuri comune pe care să le atingem cu eforturi comune. Intenţia de a colabora ne lipseşte şi este înfrântă de orgolii personale şi instituţionale. Toţi vor să conducă, să fie lideri de proiect, dar proiectul nu există. Avem încă mult de lucru pe traiectoria aceasta. Mai mult progres nu există pentru că serviciile sunt în continuare similare celor oferite acum 20 de ani, iar biblioteca continuă să fie un depozit de cărţi. „Biblioteca – templul cărţii” este o sintagmă care nu îmi place fiindcă îmi spune că biblioteca este ceva static. În secolul XXI, biblioteca, mai ales cea publică, trebuie percepută ca un centru de informare. Individul de astăzi este ocupat cu mai multe slujbe şi are în faţă multe tentaţii pentru petrecerea timpului liber, iar dacă biblioteca nu demonstrează că are capacitatea de a-i rezolva problemele de informare rapid şi eficient, cu un produs de bună calitate, biblioteca îşi va pierde clienţii. Pe de altă parte, multe persoane au calculatoare acasă şi sunt conduse după percepţia că totul se găseşte pe internet şi nu mai avem nevoie de bibliotecă şi bibliotecar. Mulţi afirmă astăzi: „Ce-mi trebuie mie biblioteca, când cu Google pot găsi orice pe internet?” Populaţia trebuie instruită că nu tot ce oferă internetul este de bună calitate, iar bibliotecarul este cel care ştie să filtreze informaţia şi te poate îndruma să ajungi la informaţia de calitate. Totdeauna vom avea nevoie de biblioteci care să găsească drumul spre informaţia valoroasă. Bibliotecarii români vor rata ocazia de a arăta de ce sunt în stare dacă nu îşi revizuiesc oferta de servicii. Vor rata ocazia să se afirme într-o societate care este tot mai tentată să îşi procure informaţia în manieră independentă, fără ajutorul bibliotecarului.

Trebuie să batem fierul cât e cald şi să găsim soluţii ca să atragem la bibliotecă pe cei 90 % din cetăţeni care nu ne trec pragul. În SUA, 70 % din populaţie merge la bibliotecă chiar dacă cu toţii au computere acasă. În Finlanda, procentul este şi mai mare. În această ţară, 90 % din populaţie utilizează bibliotecile publice. Cum explicăm această discrepanţă? Ce fac bibliotecile publice în ţările astea de lumea se duce la ele şi la noi nu vine? E un moment de introspecţie pentru bibliotecarii români. Ar trebui să fie... dar încă bâjbâim.

L.M.: Dacă ar fi să alegeţi un slogan prin care să îi atrageţi pe români la bibliotecă, cum ar suna acesta? Care ar fi cele mai eficiente mijloace de pătrundere a bibliotecilor în comunitate şi de atragere a publicului la bibliotecă?

H.A.: În privinţa sloganului, cred că aş organiza un concurs naţional în care să-i invit atât pe bibliotecari, cât şi întreaga societate să inventeze sloganuri pe care le-am testa, un slogan pentru fiecare judeţ. Şi aşa aş organiza o campanie de sloganuri, nu l-aş face eu. Cât priveşte a doua parte a întrebării, aş spune că biblioteca ar trebui să se reinventeze, să se reorienteze în funcţie de necesităţile noilor utilizatori. Biblioteca ar trebui să digitizeze foarte mult, să devină creatoare de conţinut digital şi să fie pregătită să ofere informaţie cititorului virtual chiar şi atunci când biblioteca este fizic închisă (în afara orelor de program). Accesul cititorului virtual în biblioteca virtuală este posibil prin constituirea unor baze de date cu text integral: cărţi electronice, reviste electronice şi alte tipuri de baze de date. Cam aşa văd eu viitorul dacă vrem să atragem lume la bibliotecă.

L.M.: În ultimii ani, spaţiul cultural european s-a îmbogăţit cu un număr destul de generos de biblioteci româneşti. Ce părere aveţi despre acest fenomen? Cunoaşteţi activitatea bibliotecilor româneşti din străinătate?

H.A.: Cunosc bibliotecile româneşti din Chişinău, adică bibliotecile din Chişinău care au primit fonduri de carte românească din România. Văd utilitatea trimiterii acestor fonduri de carte pentru că în 1991, când Moldova s-a desprins de Uniunea Sovietică, fondul de carte al bibliotecilor de acolo era eminamente rusesc, iar la bibliotecile din Chişinău continuă să existe o pondere mai mare a cărţilor ruseşti. Nici măcar acum nu s-a ajuns la o proporţie de jumătate la jumătate şi este nevoie în continuare de carte românească în R. Moldova, mai ales, în contextul în care în anii ’90 ei nu aveau nici măcar Abecedare din care copiii să înveţe româneşte. Mai sunt şi celelalte biblioteci care s-au deschis prin formarea unor colecţii de cărţi care s-au trimis din România spre unele ţări unde au emigrat români, cum ar fi Spania sau Italia. Nu cunosc componenţa acelor fonduri, deci nu pot să mă exprim exact. Aş pune însă o întrebare şi aceasta ar fi o invitaţie către o cercetare serioasă şi obiectivă referitoare la: ce fonduri de carte s-au trimis acolo, ce fel de cărţi, care sunt aşteptările cetăţenilor români din acele localităţi şi întrebarea: se duc oamenii să citească acele cărţi? Sunt ele scoase din bibliotecă sau nu? Şi dacă răspunsul va fi „nu”, atunci trebuie să regândim acest program, pentru că dacă noi, bibliotecarii, considerăm că ar trebui să le trimitem, muncitorilor din Spania, Eminescu şi Topârceanu sau mai ştiu eu ce altă literatură pe care noi o considerăm de clasă şi credem că ar fi utilă, trebuie să ne gândim că după ce lucrează 8 sau 10 ore pe zi (la adunat căpşuni sau altceva), românii nu se vor duce la bibliotecă numai pentru că există un fond de carte românească acolo. Ei s-ar duce la acea bibliotecă românească dacă ar găsi informaţie care să-i ajute practic, să le satisfacă o nevoie de informare, specifică, pe care o au. Am mari dubii că ei se duc să ia Slavici – Moara cu noroc – şi stau să citească după ce vin istoviţi de la câmp. Ar trebui să facem o evaluare a acestor biblioteci, a acestor fonduri de carte. Pentru moment nu pot spune dacă sunt bune sau nu, dacă sunt eficiente sau nu. Ar trebui să avem o discuţie cu utilizatorii de acolo şi pe baza lor să adunăm datele statistice legate de numărul cititorilor şi de circulaţia fondurilor.

L.M.: Faceţi parte din categoria persoanelor privilegiate care au reuşit să transforme preocupările profesionale în pasiune. În afară de interesul pentru universul biblioteconomic, ce alte pasiuni aveţi şi ce proiecte doriţi să realizaţi în viitor?

H.A.: Da, aveţi dreptate, îmi place enorm ceea ce fac şi predau din pasiune şi plăcere. Când am ajuns în Statele Unite aş fi putut să aleg orice doctorat, dar am preferat să îmi continui profesia din România, profesie pe care o am la suflet, iar acesta este un mare privilegiu pentru că e o încântare să ai o meserie care îţi aduce satisfacţii profesionale şi împliniri. Mă duc la congrese, prezint lucrări, fac parte din tot felul de asociaţii profesionale cum ar fi: IFLA (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Biblioteci), acolo sunt preşedinta secţiei de Istorie a bibliotecilor. Fac parte din American Library Association, adică Asociaţia Bibliotecarilor Americani, fiind membră la două secţiuni din cadrul acestei organizaţii. Fac parte din Asociaţia Profesorilor de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, care reuneşte profesori din Statele Unite şi Canada şi mă implic în activitatea tuturor acestor asociaţii şi nu sunt un simplu membru care îşi plăteşte cotizaţia, am responsabilităţi acolo, pe care le fac din plăcere, fiindcă nu mă obligă nimeni. Toată activitatea mea, cu România, cu Europa de Est, cu Bulgaria, cu Serbia şi Republica Moldova, o fac din plăcere şi din dorinţa de a ajuta aceste ţări să progreseze.

În afara preocupărilor mele profesionale, îmi place foarte mult să călătoresc, să cunoască locuri noi, oameni noi. A vizita o ţară pe îndelete, după părerea mea, înseamnă să observi oamenii, să vezi cum se comportă, cum se îmbracă, să iei contact cu gastronomia locală. Să călătoreşti într-o ţară străină nu înseamnă să vizitezi doar muzee şi apoi să te duci în camera de hotel. Mi-aş dori să pot să petrec mai mult timp într-un loc. Mi-ar plăcea, spre exemplu să stau la o cafenea pe trotuar şi să-i observ şi să intru în vorbă cu oamenii pe care îi întâlnesc. Îmi place să intru în vorbă cu oamenii pe care îi întâlnesc în avion, în autobuz, în parc, să văd ce gândesc, să îi văd cum se comportă, să aflu cu ce probleme se confruntă în viaţa de zi cu zi. Astfel, constat că suntem oameni cu toţii şi avem aceleaşi preocupări şi aceleaşi dificultăţi, iar acestea constituie o unitate, un fir comun care ne leagă pe toţi.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Îmi place să descopăr culturi noi cu specificul local. Am vizitat multe ţări, în jur de 50 şi în mod deliberat nu am fost în Spania pentru că din câte am citit şi ştiu despre Spania, am sentimentul că trebuie să îi dedic o perioadă mai lungă, să fiu expusă la un fel de infuzie de Spania. De aceea, mi-aş dori să am timp să stau mai mult în fiecare mare oraş din Spania, să cunosc oamenii, să sorb oraşul, să îl miros, de când se trezeşte de dimineaţă până noaptea trecând prin Fiesta, prin Flamenco. Vreau să îmi rezerv o vacanţă de trei luni, să stau în Spania şi să mă perind dintr-un oraş într-altul. Sunt un turist înveterat, meticulos.

Când mă voi pensiona (fiindcă sunt un profesionist şi îmi place ce fac, mi-am propus să mă pensionez pe la vârsta de 70 de ani) voi călători şi mai mult. Între timp colecţionez artă, cumpăr obiecte de artă de la artiştii români, pictori, sticlari, artişti care pictează porţelan. Sunt selectivă, evident, dar îmi place să am o colecţie eclectică, atât în apartamentul meu din Bucureşti, cât şi în casa mea din Detroit. Îmi place să ascult muzică. Chiar acum m-am întors de la concertul de încheiere a stagiunii Filarmonicii din Târgu-Mureş. Îmi place muzica, îmi plac culorile şi chiar dacă nu sunt un creator de artă, sorb arta şi îmi place. Deci, am preocupări de toate felurile, ca orice individ. Merg mai mult pe stilul clasic decât pe cel modernist, atât în muzică, cât şi în artele vizuale. Nu aş putea să spun că sunt un cetăţean de România sau de America, ci sunt un cetăţean al lumii şi îmi place să cunosc oameni din toate straturile sociale şi din toate colţurile lumii şi să constat că toţi suntem la fel.

L.M.: Vă mulţumesc pentru această oportunitate şi vă doresc succes în tot ceea ce faceţi pentru românii de pretutindeni.

 A consemnat Liliana MOLDOVAN,

redactor-sef, Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania

(După www.asiiromani.eu)