Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
STUDII ŞI CERCETĂRI / ИССЛЕДОВАНИЯ / STUDIES AND RESEARCH
Nelly ŢURCAN
Contribuţia oamenilor de ştiinţă la formarea culturii ştiinţifice a societăţii

Abstract

This article provides an analysis of the survey’s results on the involvement of researchers in the science communication process and establishment of scientific culture of society. The study shows that researchers prefer to communicate with the public about science using traditional means: conferences, public lectures, and articles in popular magazines. Young researchers often use new media for science communication. An important role in science communication has different structures: research institutions, museums, libraries and media. The communication of scientific knowledge through mass media contributes to the formation of a scientific culture and the construction of basic scientific knowledge.

Keywords: science communication, researchers’ opinion, scientific culture, media.

Impactul real al cercetării ştiinţifice poate fi determinat doar pe baza unui dialog cu o gamă întreagă de actori sociali, printre care se identifică şi publicul larg. Relevanţa dialogului privind ştiinţa, rolul ei pentru societate depind de cultura ştiinţifică a publicului. Cultură ştiinţifică a societăţii reprezintă un sistem integrat care apreciază valoarea socială şi promovează pe scară largă ştiinţa propriu-zisă şi educaţia ştiinţifică [11, p. 36].

În lucrarea Science in Public: Communication, Culture, and Credibility Jane Gregory şi Steven Miller s-au referit la motivele care îi determină pe savanţi să comunice cu publicul [5, p. 245]. Autorii au catalogat aceste motive şi intenţii în următoarele grupe: (a) entuziasm (cercetătorii sunt pasionaţi de domeniul în care activea şi care doresc să împărtăşească această pasiune cu alţii); (b) perfecţionarea abilităţilor beneficiarilor; (c) perfecţionarea proceselor democratice la care savanţii vor să contribuie; (d) prevenirea izolării unor categorii ale societăţii; (e) servirea intereselor comunităţii ştiinţifice şi a organismelor care finanţează ştiinţa.

În cadrul unui studiu, realizat în Spania în perioada 2001-2004 [8, p. 11], a fost consultată opinia savanţilor privind motivele de comunicare publică despre ştiinţă. Cea mai mare parte a savanţilor au recunoscut că interacţionează cu publicul din datorie, comunicarea cu publicul este obligaţia cercetătorului; în acelaşi timp, cercetătorii tineri au declarat că simt satisfacţie personală şi au o reală plăcere de la aceste activităţi. Această interacţiune a mediului de cercetare cu publicul este în mare parte una de informare, explicare, de promovare a înţelegerii reciproce „fără a menţiona, însă, printre modalităţile de realizare a acestora dialogul sau interacţiunea directă” [7, p. 51].

Astfel, comunicarea dintre comunitatea ştiinţifică şi public este încadrată în modelul canonic de difuzare a cunoştinţelor ştiinţifice, când oamenii de ştiinţă sunt producătorii mesajului ştiinţific pentru public şi tot ei îl difuzează în scopuri de popularizare, informare despre ştiinţă, precum şi pentru a confirma rolul şi necesitatea ştiinţei pentru societate.

Din punctul de vedere al participării diferitor actori la popularizarea ştiinţei, J. Gilbert [4] insistă asupra participării în acest proces a profesorilor universitari sau a profesorilor din licee / şcoli. Actul de transmitere a mesajului este intermediat prin manuale şi alte publicaţii, elaborate în scopul educării ştiinţifice a publicului. În acest model mesajul este produs de expeditor (savant). Acesta este transmis fără nicio schimbare de esenţă de către un mediator (un profesor / sau prin manual) pentru receptor (public) care consumă mesajul în formă nemodificată. Mesajul este transmis doar într-o singură direcţie, de la expeditor la receptor, acesta din urmă nu are „drept de vot” privind mesajul recepţionat (fig. 1).

Este evident că acest model prezintă procesul de comunicare ştiinţifică într-un aspect simplist. Savanţii rareori sunt nemijlocit implicaţi în producerea mesajelor ştiinţifice pentru un astfel de public, aceste mesaje fiind o versiune simplificată şi, uneori, distorsionată, sunt produse, de exemplu de profesori. În literatură au fost menţionate mai multe cazuri care „denaturează mesajul primit” [4, p. 6]. Acest model a fost treptat înlocuit de un model interactiv, care a fost puternic influenţat de teoriile constructiviste ale educaţiei.

În modelul interactiv, savantul furnizează informaţii mediatorului (profesorilor, autorilor de manuale sau altor actori, cum ar fi mass-media), în funcţie de nevoile şi interesele acestora, existând un proces de feedback. Mediatorul, la rândul său, compune un mesaj bazat pe interpretarea informaţiei primite, în funcţie de percepţiile, nevoile şi interesele publicului. De asemenea, în acest caz există un feedback. Astfel, în procesul de comunicare ştiinţifică publicul nu este neutru, el este capabil să-şi exprime nevoile şi interesele, precum şi ideile preconcepute despre subiectul în cauză (fig. 2).

Soluţionarea problemei comunicării între savanţi şi public nu constă în transmiterea unui volum cât mai mare de informaţie despre ştiinţă, dar în realizarea unei comunicări şi a unui dialog mai eficient despre ştiinţă. Pornind de la acest considerent, a fost oportună studierea disponibilităţii savanţilor din Republica Moldova de a comunica cu societatea asupra problemelor ştiinţifice, de a contribui la formarea culturii ştiinţifice a publicului, precum şi de a determina în ce măsură mijloacele de informare pot media această comunicare.

În cadrul studiului sociologic, realizat în perioada decembrie 2010 – februarie 2011 [10], savanţii s-au pronunţat vis-à-vis de tipul cunoştinţelor care trebuie să fie difuzate pentru public (fig. 3). Opiniile savanţilor nu sunt contradictorii asupra tipului de cunoştinţe care trebuie comunicate publicului şi despre care savanţii urmează să dialogheze cu publicul larg.

Oamenii de ştiinţă din toate domeniile, practic, sunt unanimi în opinia că dialogul cu societatea trebuie să fie axat pe rezultatele ştiinţifice noi (53,5%), posibilitatea utilizării cunoştinţelor noi bazate pe cercetare (63,1%), pe problemele etice, sociale şi politice ale cercetării (28,1%). Doar şase (0,7%) din cei 775 de cercetători participanţi la sondaj nu au putut să determine ce tipuri de cunoştinţe trebuie să fie comunicate publicului larg. În acelaşi timp, doi savanţi (0,2%) consideră că ar fi necesar să se discute asupra tuturor problemelor menţionate. Aceste opinii ale cercetătorilor demonstrează că societatea trebuie să fie activă în problematica ştiinţifică nu doar atunci când este vorba despre rezultatele noi ale cercetărilor ştiinţifice, dar şi în cazul problemelor etice ale cercetării, la consecinţele rezultatelor cercetărilor pentru societate, politicile de dezvoltare a ştiinţei etc.

Responsabilitatea savanţilor în comunicarea cu societatea despre problemele ştiinţei a fost sesizată în răspunsurile la întrebarea privind obligaţiile savanţilor şi ale instituţiilor de cercetare pentru diseminarea cunoştinţelor şi a informaţiei despre rezultatele cercetărilor ştiinţifice. Marea majoritate a cercetătorilor consideră că responsabilitatea trebuie să revină, în egală măsură, atât savanţilor (57,9%), cât şi departamentului specializat din cadrul instituţiei (57,4%). Aceste departamente trebuie să organizeze diverse activităţi cu participarea savanţilor pentru publicul larg, să editeze materiale ce promovează rezultatele ştiinţifice şi să conlucreze cu mass-media pentru a dialoga cu societatea despre ştiinţă. De asemenea, în opinia cercetătorilor, pentru a contribui la formarea culturii ştiinţifice a societăţii în procesul de comunicare a ştiinţei trebuie să participe administraţia instituţiei (16,5%), administraţia departamentului, a catedrei sau a facultăţii (27,1%). Au fost expuse opinii pentru participarea muzeelor instituţiilor (2,7%) în această activitate, precum şi implicarea altor structuri ale instituţiilor de cercetare, cum ar fi bibliotecile (0,4%).

Analiza opţiunilor savanţilor de la diferite instituţii de cercetare (fig. 4) a reliefat că cercetătorii de la Academia de Studii Economice a Moldovei (ASEM), Academia de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM), Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (USB) şi Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu” (USMF) consideră că diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice este, în primul rând, una din obligaţiile profesionale, o responsabilitate a oamenilor de ştiinţă, dar, în acelaşi timp, în comunicarea ştiinţei pot fi implicate şi alte structuri din cadrul instituţiei. Posibil, că cercetătorii din aceste instituţii au o responsabilitate socială mai înaltă şi o poziţie civică mai activă. Astfel, mai mult de 60% din cercetătorii participanţi la sondaj din aceste instituţii consideră că diseminarea cunoştinţelor şi formarea culturii ştiinţifice este obligaţia savanţilor.

Cea mai mare rată a savanţilor care împărtăşesc această opinie este înregistrată la USB (79%). O altă opinie a fost pronunţată de cercetătorii de la Universitatea Agrară de Stat din Moldova (UASM) – (59,%), Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei (UnAŞM) – (84,4%), Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (UPS) – (72,5%) şi Universitatea Tehnică din Moldova (UTM) – (74,1%), care au remarcat necesitatea implicării, în primul rând, a unei structuri specializate din cadrul organizaţiei pentru formarea culturii ştiinţifice a populaţiei. Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Moldova (USM) consideră că responsabilitatea trebuie, în egală măsură, să revină oamenilor de ştiinţă (54,8%) şi departamentelor specializate (54,4%). Răspunsurile la această întrebare au fost multiple. Astfel, cercetătorii de la instituţiile participante la sondaj au menţionat că activitatea de popularizare a cunoştinţelor trebuie să fie în obiectivul catedrei şi al facultăţii. Cea mai mare rată de cercetători care au expus această opţiune a fost constatată la UPS (48,4%). O cotă mai mică de cercetători, de la toate instituţiile, au specificat că administraţia instituţiei este responsabilă de comunicarea ştiinţei. Menţionăm că deopotrivă cu muzeele instituţiilor, unii cercetători, de exemplu, cei de la AŞM şi UASM, consideră că biblioteca trebuie, de asemenea, să participe activ la popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice.

Este salutabilă disponibilitatea cercetătorilor din cadrul diferitor instituţii ştiinţifice de a promova rezultatele cercetărilor şi de a contribui la formarea culturii ştiinţifice a societăţii. Circa 60% din cercetători sunt interesaţi să contribuie la comunicarea despre ştiinţă prin diferite medii (fig. 5).

În contextul analizei răspunsurilor cercetătorilor privind disponibilitatea şi interesul acestora de a contribui la formarea culturii ştiinţifice a publicului larg prin diferite mijloace de comunicare se evidenţiază filierele tradiţionale de comunicare. Cercetătorii sunt interesaţi într-o măsură foarte mare şi destul de mare de a contribui la formarea culturii ştiinţifice a publicului prin conferinţe, seminare, ateliere sau alte prezentări orale pentru publicul limitat (86%); lecţii publice, dezbateri sau alte prezentări orale pentru publicul larg, precum şi prin reviste de popularizare a ştiinţei (77,6%). De asemenea, cercetătorii au menţionat că sunt foarte mult şi destul de mult interesaţi să comunice prin site-ul web instituţional (68,7%), prin cărţi de popularizare a ştiinţei (65,3%). Rata cea mai înaltă a celor care manifestă un interes redus pentru anumite medii a fost înregistrată pentru mijloacele mass-media. Astfel, 22,7% din cercetători menţionează că sunt interesaţi puţin, iar 7,3% deloc nu sunt interesaţi de comunicarea prin ziare; 24,9% sunt puţin interesaţi şi 13% deloc nu sunt interesaţi de comunicarea prin radio, iar 8,5% nu manifestă niciun interes şi 18,3% au remarcat un interes redus pentru comunicarea prin TV. De asemenea, a fost înregistrată o rată înaltă a celor care nu au putut să decidă ceva privind oportunitatea utilizării acestor medii pentru comunicarea ştiinţei: 33,4% de cercetători au fost indecişi în privinţa utilizării TV şi 24,1% – a radioului pentru comunicarea ştiinţei. Putem presupune că acest dezinteres este rezultatul unor neînţelegeri sau bariere de comunicare care există între savanţi şi jurnalişti [6]. Ele sunt influenţate de mai mulţi factori care inhibă comunicarea eficientă, cum ar fi, de exemplu, factori de ordin psihologic, social, cultural, politic, lingvistic sau semantic. În special, este menţionat că există diferenţe în cultura savanţilor şi cea a jurnaliştilor [3], iar neînţelegerea apare atunci când unii nu recunosc hotarele culturale care trebuie depăşite pentru o comunicare eficientă [1].

Este semnificativ că nu există un decalaj mare între rata diferitor categorii de cercetători, în funcţie de variabilele de vârstă, grad ştiinţific, domeniu de cercetare etc., privind interesul pentru popularizarea ştiinţei prin medii tradiţionale de comunicare. Astfel, de exemplu, cota doctorilor habilitaţi, a doctorilor în ştiinţe, precum şi a celor fără grad ştiinţific, care sunt interesaţi foarte mult şi destul de mult să comunice despre ştiinţă în cadrul lecţiilor pentru publicul larg, variază între 75,3% pentru doctori habilitaţi şi 77,7% pentru cei fără grad ştiinţific. Remarcăm însă că cercetătorii mai tineri, în comparaţie cu cei mai experimentaţi, manifestă un interes mai mare pentru comunicarea ştiinţei prin utilizarea mediilor noi de comunicare, cum ar fi, de exemplu paginile şi site-urile web. Astfel, 60,1% de cercetători din categoria de vârstă 20-29 de ani au menţionat că sunt foarte mult şi destul de mult interesaţi să comunice prin paginile web personale, iar 88,1% au manifestat acelaşi grad de interes pentru comunicarea prin site-urile instituţionale. În acelaşi timp, mijloacele respective de comunicare (paginile web personale şi site-urile instituţionale) nu au fost apreciate la acelaşi nivel de către savanţii din categoria de vârstă de peste 60 de ani. Doar 35,5% de cercetători din această categorie de vârstă au manifestat un interes foarte mare şi destul de mare pentru comunicarea ştiinţei prin paginile web personale, iar 46,1% au manifestat acelaşi grad de interes pentru site-urile web instituţionale.

Cu toate acestea, mijloacele moderne de comunicare, bazate pe tehnologiile informaţionale, sunt foarte modest folosite pentru popularizarea rezultatelor ştiinţifice, inclusiv de tinerii cercetători care sunt mult mai bine familiarizaţi cu aceste tehnologii şi care şi-au exprimat disponibilitatea de a folosi aceste medii.

În cadrul cercetării a fost oportun să studiem frecvenţa utilizării diferitor mijloace de comunicare pentru popularizarea ştiinţei. Datele cercetării atestă că un număr destul de mare de respondenţi niciodată nu au comunicat cu publicul larg despre ştiinţă şi nu au diseminat cunoştinţele ştiinţifice în scopul popularizării acestora (tabelul 1). Corelaţia variabilelor de frecvenţă şi a mijloacelor de comunicare demonstrează că atât în ultima lună, cât şi în ultimele şase luni cel mai des cercetătorii au folosit filierele tradiţionale de diseminare a informaţiei ştiinţifice, cum ar fi, de exemplu, seminarele şi atelierele pentru o audienţă limitată (27,4% şi 34,1%); lecţiile publice, dezbaterile sau prezentările orale pentru publicul larg (21% şi 22,3%). De asemenea, în ultimele şase luni 24,9% din cercetătorii chestionaţi au practicat publicarea articolelor pe popularizare a ştiinţei. Analiza retrospectivă a datelor privind folosirea anumitor mijloace de comunicare relevă că cercetătorii au publicat cărţi de popularizare a ştiinţei (17,4%) mai mult de un an în urmă. Totuşi, acest canal de promovare şi popularizare a ştiinţei nu este în vogă, deoarece pentru editarea cărţilor sunt necesare eforturi mult mai mari, precum şi anumite abilităţi de a scrie, folosind o altă stilistică decât cea strict ştiinţifică.

Analiza datelor cercetării sociologice arată că mai mult de 50% din cei chestionaţi nu au comunicat cu publicul prin intermediul mass-media. Constatăm că aceste date sunt confirmate şi de rezultatele analizei de conţinut a ziarelor cu privire la comunicarea despre ştiinţă. În pofida faptului că 35,7% din respondenţi au menţionat paginile web personale sau instituţionale ca un mijloc important de comunicare, iar 15,8% şi 13,5% au remarcat că este un mijloc foarte important şi, respectiv, cel mai important, circa 50 la sută din cercetători nu folosesc paginile web personale sau site-urile instituţionale pentru a disemina informaţia ştiinţifică pentru public (fig. 6). Rata mică de utilizare a mass-media pentru comunicarea ştiinţei este, inclusiv, o consecinţă a dezinteresului mijloacelor de informare în masă pentru subiectele privind ştiinţa.
Constatăm că cercetătorii preferă să popularizeze informaţia ştiinţifică prin mijloace de comunicare tradiţionale.

Examinarea corelaţiei variabilelor privind mijloacele de comunicare şi gradul ştiinţific a distins preferinţele pentru anumite medii în diferite segmente temporale. De exemplu, doctorii habilitaţi, cel mai des în ultima lună au folosit următoarele medii: conferinţe şi seminare pentru publicul limitat (39%); lecţii publice sau alte prezentări orale pentru publicul larg (27,3%); site-ul instituţional (23,4%). În ultimele şase luni doctorii habilitaţi de asemenea au preferat, în primul rând, să comunice despre ştiinţă în cadrul conferinţelor şi seminarelor pentru un public limitat (36,4%). Pe locul doi, ca preferinţă, se plasează articolele din revistele de popularizare a ştiinţei (24,7%), iar pe poziţia a treia – lecţiile publice sau alte prezentări orale pentru publicul larg (23,4%). În ultimul an, doctorii habilitaţi au comunicat în cadrul lecţiilor publice (24,7%), au publicat cărţi de popularizare a ştiinţei (23,4%) şi articole în reviste de popularizare a ştiinţei (19,5%). Remarcăm că toate categoriile de respondenţi, în funcţie de gradul ştiinţific, preferă să comunice despre ştiinţă, în primul rând, în cadrul conferinţelor şi seminarelor pentru publicul limitat sau să folosească lecţiile publice şi alte prezentări orale pentru publicul larg. Din categoria mijloacelor moderne de comunicare cel mai mult sunt utilizate paginile web personale.

În linii mari, atunci când vorbim despre comunicarea publică a ştiinţei, ne referim la cel puţin două lucruri diferite: în primul caz, traiectoria procesului de comunicare este ţintită pentru popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice; în al doilea caz, este o traiectorie alternativă, care prevede devierea de la procesul ordinar de transmitere a mesajului ştiinţific, astfel încât comunicării publice i se conferă un rol mai articulat în comparaţie cu dezbaterea de specialitate [2, p. 64]. Diferenţele dintre aceste două traiectorii sunt sesizate, inclusiv, la nivel formal. Atunci când comunicarea ştiinţifică publică parcurge traiectoria obişnuită, articolele de popularizare, de regulă, se publică în tabloide, reviste de popularizare a ştiinţei. În cazul când traiectoria procesului de comunicare trece direct în spaţiul public, publicaţiile apar în diferite rubrici din ziare sau sunt prezentate în cadrul programelor de ştiri radio sau la TV.

Medierea ştiinţei este deosebit de importantă, deoarece majoritatea populaţiei află despre riscurile pentru sănătatea publică şi pentru mediu prin intermediul mass-media, mai degrabă decât în baza experienţei personale [9]. Totodată, publicul primeşte cele mai multe informaţii cu privire la ştiinţă de la jurnalişti, din presa scrisă, de la radiodifuziune, presa electronică. În plus, mass-media, acţionând în rolul său decâine de pază”, exercită un control asupra ştiinţei prin menţinerea ochiului public pe tendinţele de dezvoltare a ştiinţei, precum şi rezultatele înregistrate.

Potrivit rezultatelor obţinute în urma cercetării sociologice, 43,3% din respondenţi au exprimat un acord total că prin intermediul mass-media este creată o imagine pozitivă a ştiinţei. În acelaşi timp, 51,2% au manifestat un dezacord total, potrivit căruia mass-media nu este necesară pentru comunicarea ştiinţifică (fig. 7).

Analiza opţiunilor cercetătorilor reliefează, în linii mari, o atitudine pozitivă faţă de mass-media şi accentuează necesitatea ei nu doar pentru a crea o imagine pozitivă a ştiinţei. Comunicarea ştiinţifică prin mass-media, în opinia savanţilor, facilitează stabilirea contactelor între oamenii de ştiinţă, întreprinzători şi finanţatori (34,6% acord total); facilitează înţelegerea publică privind aplicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice (30,5% acord total); sprijină ştiinţa (33,5% acord total); facilitează înţelegerea publică a dimensiunilor etice, sociale şi politice ale ştiinţei (27,8% acord total). Doar 2,4% din respondenţi au exprimat un acord total privind faptul că nu este necesar de a comunica despre ştiinţă prin mass-media. Remarcăm că această opinie a fost exprimată în special de tinerii cercetători cu vârsta între 20 şi 29 de ani, care nu au încă suficientă experienţă în domeniul cercetării ştiinţifice şi comunicării ştiinţei.

Savanţii au anumite rezerve referitor la ştirile şi istoriile despre ştiinţă din mass-media, în special atunci când ele sunt tratate cu ambiguitate. Pot apărea anumite distorsiuni din cauza unor greşeli comise de jurnalişti, cum ar fi, de exemplu: din cauza neînţelegerii subiectului cercetării, este denaturată ipoteza ştiinţifică; ziariştii arată uneori incapacitate de a transmite mesajul ştiinţific într-un limbaj adecvat pentru public, incapacitate de a convinge redactorii privind semnificaţia istoriei; la fel, contează lipsa ilustraţiilor necesare pentru a face o prezentare reuşită a reportajului sau materialului analitic. Bunăoară, oamenii de ştiinţă sesizează de multe ori denaturarea titlurilor. Acest tip de erori poate apărea din cauzajurnaliştii şi editorii de multe ori sunt interesaţi mai ales de efectul şi impactul de moment al articolelor, pentru a vinde cât mai profitabil ştirea, în timp ce savanţii pun accentul pe acurateţe şi importanţă. Acestea au fost argumentele cercetătorilor care au expus un acord total (5,8%) şi un acord parţial (17%) privind crearea unei imagini distorsionate a ştiinţei în urma comunicării ştiinţifice prin mass-media.

Deşi jurnalistul trebuie să informeze, să intereseze şi să educe publicul într-un mod clar şi convingător despre problemele semnificative ale societăţii, el trebuie să caute şi să difuzeze informaţii fără a fi influenţat în mod nejustificat de către cei care ar putea folosi puterea sau statutul lor, fie ei sunt politicieni sau oameni de ştiinţă, pentru a susţine interesul public. Cu toate acestea, unele materiale jurnalistice privind ştiinţa sunt puternic influenţate de viaţa politică din societate. Astfel, 8,1% din subiecţii chestionaţi au fost în totalitate de acord, iar 21% au manifestat un acord parţial că mass-media politizează ştiinţa.

Din răspunsurile respondenţilor relevăm că circa 20% din cei chestionaţi nu au putut să aprecieze rolul mass-media în comunicarea ştiinţifică. De exemplu, 16,4% nu au avut o apreciere delimitată asupra faptului dacă comunicarea prin mass-media sprijină ştiinţa; 16,1% au fost indecişi dacă mass-media facilitează înţelegerea publică privind aplicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în practică. Acest fapt îl explicăm prin existenţa unei suspiciuni faţă de mass-media din partea unor cercetători.

Atitudinea faţă de ştiinţă se creează prin educarea necesităţii de a cunoaşte spiritul interogativ şi critic. Un rol important în acest sens revine diferitor structuri: instituţii de cercetare, muzee, biblioteci, precum şi mass-media, care sunt intermediari între societate şi comunitatea ştiinţifică, dar, în acelaşi timp, contribuie la formarea culturii ştiinţifice prin popularizarea rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice.

Cercetătorii din Republica Moldova consideră că oamenii de ştiinţă, de asemenea, au responsabilitatea de a promova rezultatele cercetărilor ştiinţifice, de a populariza aceste rezultate şi de a forma cultura ştiinţifică a societăţii. Savanţii sunt interesaţi să comunice cu publicul despre ştiinţă, folosind în acest scop diverse medii – atât cele tradiţionale, cât şi mijloace moderne de comunicare.

Cu toate că, în opinia cercetătorilor, în mare măsură, responsabilitatea de a disemina cunoştinţele şi informaţiile despre rezultatele cercetărilor ştiinţifice revine oamenilor de ştiinţă, mass-media, de asemenea, are un rol important în formarea imaginii pozitive a ştiinţei şi realizarea dialogului între ştiinţă, savanţi şi societate. Comunicarea ştiinţifică prin mass-media facilitează stabilirea contactelor între oamenii de ştiinţă, întreprinzători şi finanţatori, facilitează înţelegerea publică privind aplicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, sprijină ştiinţa, facilitează înţelegerea publică a dimensiunilor etice, sociale şi politice ale ştiinţei.

Societatea, comunitatea ştiinţifică şi domeniul dezvoltării tehnologice conştientizează necesitatea de a dezvolta comunicarea publică cu privire la ştiinţă şi tehnologie, de a dezvolta relaţiile publice în domeniul ştiinţei, pentru a încuraja dialogul şi interacţiunea dintre ştiinţă şi public, de a mobiliza toate sectoarele societăţii pentru înţelegerea rolului ştiinţei în beneficiul societăţii şi crearea culturii ştiinţifice a societăţii.

Referinţe bibliografice

1. AIKENHEAD, G.S. Science Education: Border Crossing into the Subculture of Science. Studies in Science Education. 1996, 27 (1), 1-52. ISSN: 0305-7267.

2. BUCCHI, M. Of deficits, deviations and dialogues theories of public communication of science. In: Handbook of public communication of science and technology. New York: Routledge, 2008, pp. 56-76.

3. CANAN, Penelope, HARTMAN, Melanie. Science journalism collaboration: An experiment in closing the communication gap. Applied Environmental Education & Communication. 2007, 6 (2), 167-177. ISSN 1533-015X.

4. GILBERT, John K. Science communication: Towards a proper emphasis on the social aspects of science and technology. Alexandria: Revista de Educacao em Ciencia e Tecnologia. 2008, 1 (1), 3-25. ISSN 1982-5153.

5. GREGORY, J., MILLER, S. Science in Public: Communication, Culture, and Credibility. Cambridge, Massachusetts: Basic Books, 2000.

6. ORIARE, Peter. Barriers between scientists and journalists: Myth or reality? Nairobi: African Technology Policy Studies Network, 2008.

7. POPA, Dorin. Comunicarea ştiinţei. Acta Universitatis Danubius. 2008, 1, 48-58. ISSN 2069-0398.

8. SEMIR, Vladimir. Science communication & science journalism: Meta-review [online]. Media Pompeu Fabra University, 2010 [citat 10.06.2012]. Disponibil: http://www.mediaforscience.com/Resources/documentos/booklet_en.pdf

9. SMITH, D., CANAN, P. Media coverage of the ozone layer issue. In: Protecting the ozone layer: The United Nations History. London: Earthscan, 2002, pp. 290-322.

10. ŢURCAN, N. Comunicarea ştiinţifică în contextul Accesului Deschis la informaţie. Ch.: CEP USM, 2012.

11. ŢURCAN, N. Cultura ştiinţifică şi comunicarea ştiinţifică – valori ale societăţii cunoaşterii. Akademos. 2011, 1 (20), 35-39. ISSN 1857-0461.

Conf. univ. dr. Nelly ŢURCAN,
Universitatea de Stat din Moldova