Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Valeriu RAŢĂ
O reconstituire a vieţii şi activităţii lui Ion D. Sîrbu

Basarabia e departe de Valea Jiului – o regiune preponderent minieră din sudul judeţului Hunedoara, zonă în care băştinaşii sînt cunoscuţi şi sub denumirea de momîrlani (o populaţie de circa 20 mii de oameni, despre care se spune că ar fi urmaşii direcţi ai dacilor). Dar anumite similitudini între basarabeni şi hunedoreni le găsim fără mare greutate dacă ne adîncim în istoria învolburată a acestora, mai ales dacă potrivim biografiile unor personalităţi, care şi aici, şi acolo au avut (şi mai au!) de luptat cu... „morile de vînt”, aidoma lui Don Quijote – Cavalerul Tristei Figuri din celebrul roman al lui Miguel de Cervantes. Pînă cînd în părţile noastre dreptatea va ţine de domeniul miracolului, vom avea şi oameni care îşi vor jertfi viaţa întru a o aduce la locul ce i se cuvine să o ocupe într-o societate bazată pe democraţie.[1]

În cele ce urmează ne propunem să urmărim cursul anilor unui scriitor „subteran” din Valea Jiului – Ion D. Sîrbu –, descris cu lux de amănunte de un eminent profesor de română Mihai Barbu. Prin volumul Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire* M. Barbu valorifică aproape exhaustiv opera postumă a unui faimos conaţional de-al său. Această izbîndă a cercetătorului hunedorean se datorează şi faptului că pe parcursul a circa 30 de ani el s-a aflat în preajma persoanei lui I.D. Sîrbu. Lucrarea (sub forma unui studiu de caz), cu siguranţă, este un omagiu adus scriitorului mucenic (pe nedrept subapreciat, dacă nu chiar marginalizat, în timpul vieţii), precum şi întregului proces literar-cultural de la mijlocul secolului XX desfăşurat în toate localităţile de pe Valea Jiului.

Ion D. Sîrbu (prenumele adevărat: Desideriu, zis de prieteni Gary, la Securitate avînd cîteva nume de cod: „Sîrbulescu”, „Şerbănescu”, „Ursu”, „Suru”) a fost un prozator, dramaturg, filozof, eseist, memorialist, epistolier care a scris mai mult pentru „sertar”. S-a născut pe 28 iunie 1919, la Petrila, jud. Hunedoara, în familia unui miner. Urmează şcoala primară în oraşul natal, iar cursurile gimnaziale şi liceale la Petroşani. În 1939 se înscrie la cursurile Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Cluj, mutată la Sibiu în toamna anului 1940, după ce Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena. Marele filozof şi scriitor Lucian Blaga i-a fost profesor şi mentor. A activat în Cercul literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş etc. Povestirile şi piesele sale satirice erau nepublicabile, de aceea circulau în manuscris printre „cerchişti”. În cel de-al Doilea Război Mondial participă la lupte (ca sergent la artilerie), ajungînd pînă la Stalingrad, unde cade prizonier şi, din fericire, evadează. În 1945, la Universitatea din Cluj, îşi ia licenţa cu teza De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, coordonată de Lucian Blaga, iar în 1946 ocupă prin concurs postul de asistent la Catedra de estetică şi critică literară. În 1947, susţine teza de doctorat cu tema Funcţia epistemologică a metaforei şi devine conferenţiar la Conservatorul „Ion Andreescu” din Cluj. Însă, în curînd, noul regim comunist prinse a găsi în scrierile lui filozofice şi literare „idei reacţionare”. În decembrie 1949 este exclus din învăţămîntul universitar, odată cu somităţi ca Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, acuzaţi de „orientare idealistă”, şi îşi va cîştiga existenţa lucrînd ca profesor suplinitor la diverse instituţii preuniversitare din Transilvania.

Debutează editorial cu nuvela Concert (1956). Dar urmează perioada de detenţie politică: în urma unui articol critic referitor la o piesă ce glorifica „constructorii comunismului” şi din cauza unei presupuse colaborări cu maghiarii, în zilele revoluţiei anticomuniste din Budapesta, scriitorul a fost arestat şi condamnat la opt ani de muncă silnică şi confiscarea averii. După eliberare, lucrează un timp în mină, după care, din 1964, i se stabileşte domiciliul obligatoriu la Craiova, unde se angajează ca secretar literar la Teatrul Naţional din localitate. Rămîne sub supravegherea Securităţii din partea locului şi de la Bucureşti. Publică, după o lungă perioadă de interdicţie, lucrări dramatice: La o piatră de hotar (1968, Premiul „V. Alecsandri”), Catrafusele (1974), Teatru (1976), Haţeg 77. Rapsodie transilvană (1977), Arca bunei speranţe (1982, Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române), Bieţii comedianţi (1985, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova), şi proză: De ce plînge mama? (roman pentru copii, 1973), Povestiri petrilene (1973), Şoarecele B şi alte povestiri (1983, Premiul Uniunii Scriitorilor), Dansul ursului (roman „pentru copii şi bunici”, 1988). Începînd cu 1992, îi apar scrierile „de sertar”, care i-au dus faima în toată ţara şi chiar dincolo de hotarele ei: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (două volume, 1991-1993), Traversarea cortinei (corespondenţă, 1994), Printr-un tunel (corespondenţă, 1996), Între Scylla şi Carybda (publicistică, 1996), Scrisori către bunul Dumnezeu (1996), Rîs-cu-plînsul nostru valah (publicistică, 1999), Ce mai taci, Gary? (corespondenţă, 2002), Între timp murisem (publicistică, 2005), Un deget pe o rană (publicistică, 2005), romanele Adio, Europa! (două volume, 1992-1993), Lupul şi Catedrala (1995), Iarna bolnavă de cancer (1998) şi alte scrieri de publicistică, memorialistică, corespondenţă etc. (E de menţionat că postumele depăşesc cu mult antumele – şi ca volum, şi ca mesaj!) A decedat pe 17 septembrie 1989, la Craiova, doborît de cancer. Post-mortem, în 1993, i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor „Destine excepţionale ale culturii româneşti”. La Petrila funcţionează o şcoală care îi poartă numele, iar la Petroşani un teatru.

Intelectualul de obîrşie minerească Ion D. Sîrbu era adeptul unei literaturi în care experienţa personală trebuia să devină principala sursă de inspiraţie. Dar, ca un dramaturg original şi rafinat, acesta s-a manifestat doar în piesele Pragul albastru şi Arca bunei speranţe, celelalte drame şi comedii plătesc tribut genului de literatură al „realismului socialist”. Scriitorul excelează însă în scrisori, în jurnal, în prozele din volumul Şoarecele B şi alte povestiri şi, mai ales, în romanul Adio, Europa! Aici e cazul să amintim că însuşi Ion D. Sîrbu a servit drept model de comportament al unor personaje din diverse scrieri literare ale literaturii române contemporane. Spre exemplu, după mărturisirea scriitorului Cezar Ivănescu, personajul principal al romanului lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni, Victor Petrini, adună la un loc „date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda – I.D. Sîrbu, Ion Caraion, Romulus Dianu –, cum şi ale autorului însuşi” (după aceste spuse, ne pune pe gînduri coincidenţa aproape fidelă a numelui profesorului universitar din capodopera sus-numită şi a oraşului de baştină al protagonistului nostru!).

Aşa au fost timpurile şi la început I.D. Sîrbu a îmbrăţişat utopia marxistă, dar cu timpul va deveni un critic neînduplecat al ei. În ultimii ani de viaţă, scriitorul şi deţinutul politic I.D. Sîrbu s-a manifestat ca un rival înverşunat al „epocii de aur”, precum şi al cultului delirant al „celui mai de seamă Erou printre eroii neamului”: „Trăim într-o epocă de uriaşă, fantastică explozie, expansiune şi înstăpînire a prostiei, ca valoare. Prostia inteligentă, ştiinţifică, descurcăreaţă, şmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină: prostia ca fundament, ca acoperiş, ca stil şi ca Weltanschauung [termen utilizat ca sinonim pentru «părere despre lume şi viaţă», «convingere metafizică» sau «concepţie metafizică» – n.n.].” Este pe deplin justificat mottoul lucrării lui M. Barbu (tot un citat din I.D. Sîrbu): „Din ce în ce mai des îmi vine să citez pe nu-ştiu-cum-îl-cheamă care spunea: «Tot ce am scris nu e decît o simplă Prefaţă; prefaţă la marea operă de artă, care a fost biata mea viaţă.»”

Cîtă putere de caracter şi voinţă de fier trebuie să ai ca să rezişti dictaturii negre şi roşii! Iată ce îşi aminteşte Toma Velici, unul dintre discipolii săi, despre cît de mult a avut de suferit remarcabilul scriitor patriot de pe urma regimului comunist: „Îmi revine mereu în minte ziua de 19 septembrie 1989, în care l-am condus pe Ion Desideriu Sîrbu pe ultimul drum. Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mergeam după catafalc şi mă gîndeam că, în sfîrşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul raport al securistului pus să-l supravegheze, care s-a aflat printre noi la înmormîntare, de parcă ar fi vrut să se asigure că I.D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pămînt pentru totdeauna.”

Volumul Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire de M. Barbu constituie de fapt o parte din teza de doctorat a dumnealui, intitulată Scriitorul subteran. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu şi coordonată de prof. univ. dr. Ion Vartic de la Catedra de literatură comparată a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Memoriile... ne oferă o reconstituire autentică a vieţii şi activităţii scriitorului, publicistului, filozofului şi patriotului înflăcărat Ion D. Sîrbu, în baza documentelor din arhiva CNSAS, a datelor din scrierile lui publicistice, din scrisori şi istorisirile martorilor oculari ai evenimentelor nu de mult trecute. În primul capitol (Sagrada familie) autorul ne face cunoscuţi cu strămoşii, părinţii (Ion Sîrbu – tatăl, Ecaterina Glaser – mama, de naţionalitate cehă), fratele vitreg (Leopold Sterhlick), sora (Irina Sîrbu), rudele (Dorin Crăciun – nepotul, Monica Crăciun Ionescu – nepoata ş.a.), precum şi cu cele două soţii: Maria („Gigi”) Ardelean şi Elisabeta („Lizica”) Afrim. Capitolul Valea şi Colonia petrileană ne introduce în atmosfera Văii Jiului (a oraşelor Petroşani, Petrila, Vulcan, Aninoasa, Lupeni, Uricani ş.a.). După Unirea din 1918, Valea a început să fie populată de muncitori, veniţi din toate ţările vecine şi chiar de mai departe, care formau colonii. Viaţa şi ocupaţiile oamenilor din aceste locuri, dar mai ales din Petrila – „Patria în miniatură” a scriitorului – sînt redate cu lux de amănunte. Tot în acest capitol sînt prezentate centrele culturale din zonă şi activitatea lor în prima jumătate a secolului XX. Apoi vine descrierea geografică şi istorică a Petrilei (capitolul Matricea natală). Aici aflăm despre tradiţiile şi obiceiurile oamenilor din partea locului, precum şi despre proletari (venetici sau baraba, cei care în mare parte lucrau la minele carbonifere) versus ţărani (momîrlanii băştinaşi).

Capitolul IV (Casa natală) este povestea casei petrilene de pe actuala stradă Ion D. Sîrbu (fostă Zorilor, fostă Malinovski, fostă Ferdinand), nr. 6, care după decembrie 1989 va deveni Casa memorială „Ion D. Sîrbu”, iar scriitorului „de vocaţie universală”, post-mortem, i se va acorda titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Petrila. În 2009 aici a avut loc comemorarea a două decenii de la moartea scriitorului, la care a vorbit cu multă căldură şi în cunoştinţă de cauză ex-preşedintele României dl Emil Constantinescu, din alocuţiunea căruia cităm: „Acum douăzeci de ani, pe 17 septembrie 1989, Ion Desideriu Sîrbu trecea în lumea celor buni şi drepţi. Odată cu aceasta părăsea acest pămînt, acest popor şi această ţară pe care le-a iubit atît una din marile minţi ale naţiunii române, cît şi una din marile conştiinţe ale naţiunii române. Cu fiecare zi care trece tot mai mulţi, tineri în special, descoperă această mare personalitate. O descoperă prin cărţile sale care, într-adevăr, au arătat că a existat şi la noi o literatură de sertar. [...] A fost un mare filozof, a fost un mare scriitor, dar, aşa cum am mai spus, a fost o mare conştiinţă. Atunci cînd, fiind cadru didactic şi avînd în faţă o carieră universitară strălucită pentru care se formase, el – fiind unul dintre cei mai apropiaţi elevi ai marelui Lucian Blaga – a fost presat de Securitate să dea note asupra maestrului său, dar a preferat să fie dat afară din facultate. Apoi, pentru ceea ce a scris a ajuns să fie dat afară din societate şi închis pentru un an şi, ulterior, pentru alţi şapte. A preferat să-şi piardă libertatea fizică, dar a fost, poate, mult mai liber decît cei ce au rămas afară. [...] El a avut o profundă credinţă în Dumnezeu. Şi aceasta
l-a ajutat şi în timpul vieţii, dar, mai ales, în ultimele momente ale acesteia. După cum ştiţi, a fost răpus de o boală nemiloasă. [...] Ion D. Sîrbu a fost un fiu al Petrilei. Viaţa şi mai ales opera sa ne arată că pe locurile în care nu există nicio speranţă se pot naşte genii care pot da strălucire acestor locuri.”

Urmează capitolul V Şcoala / anii de formare ai lui Sîrbu Desideriu din care aflăm că viitorul scriitor în familie vorbea mai multe limbi, dar niciuna bine, căci „pe atunci, la Petrila, erau muncitori veniţi din toate regiunile sărace ale fostei împărăţii Austro-Ungare: români (moţi de la minele de aur, oşeni de la minele de aramă), unguri, italieni, nemţi de tot felul, cehi, polonezi, slovaci, ucraineni”. Casa părintească se transforma uneori într-un adevărat Turn Babel, iar tatăl lui (care era român curat) zicea în glumă: „Iar s-a întîlnit toată Internaţionala!” În toamna anului 1926, cînd începe şcoala, directorul acesteia, „un bătrîn dascăl de modă veche”, îi va lămuri dilema plurilingvismului său şi îl va îndemna: „De-acum, limba ta maternă va fi limba tatălui tău: româna.” În 1939 Sîrbu Desideriu a absolvit Liceul de băieţi din Petroşani şi se înscrie la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Cluj. Dar a început războiul (capitolul VI Frontul) şi abia în primăvara lui 1945 devine licenţiat „magna cum laude”.

Apariţia ideilor comuniste la începutul secolului XX în Valea Jiului este prezentată în capitolul VII Zarurile roşii. Într-un interviu acordat în ultimul an al vieţii, I.D. Sîrbu spune: „În 1947, cu dosarul meu, cu stagiul eroic de patru ani în ilegalitatea de partid aş fi putut să fac carieră politică, ajungînd, să zicem, şef de catedră sau să fiu numit undeva în diplomaţie. [...] Dar s-a întîmplat să fiu din Valea Jiului, fiul tatălui meu, să nu pot face pasul înapoi din morală în politică, din morala muncitorească a minei Petrila, în politica acelor ani (de care se leapădă acum şi cei mai conservatori consilieri din Kremlin).” Capitolele VIII-XIII sînt consacrate activităţii la Cercul literar de la Sibiu, la şcoala medie de la Baia de Arieş, proceselor şi condamnărilor lui I.D. Sîrbu, închisorilor prin care a trecut (Jilava, Gherla), lagărelor de muncă (de la Periprava, Grindu şi Salcia), întoarcerii în mina strămoşilor, precum şi dosarelor de urmărire informativă individuală („invenţie bestială a luminatului secol XX”) deschise de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului.

În capitolul XIV (Călătoriile scriitorului) aflăm despre unica ieşire din Ţară efectuată în Vest (trei luni, în 1982). Visul său de a călători în Occident, amînat de nenumărate ori, în sfîrşit, a fost realizat. Scriitorul a vizitat Elveţia, Franţa, RFG, Olanda, Belgia, Danemarca şi Suedia, unde a constatat că „frica de ruşi e freatică, vine ca ceaţa, ca igrasia”, iar populaţia e împotriva înarmării excesive a americanilor, dar nu şi a ruşilor. A fost dezamăgit întru cîtva, însă Apusul îl interesa tot mai mult. Paul Goma, care a avut ocazia să converseze cu fostul deţinut politic, scria într-o Scrisoare deschisă către Alexandru Paleologu că I.D. Sîrbu a fost „singurul carpato-dunărean care, într-adevăr, avea o treabă acasă”, nu în zadar „sertarul lui a fost găsit plin după ’89”. A vizitat şi Estul, călătorind în diferiţi ani în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia. Capitolul XV (1977. Un an în vizorul securităţii) trece în revistă, lună de lună, viaţa intelectualului I.D. Sîrbu, care era bănuit de Securitate de legături subversive cu minerii care au declanşat marea grevă de la Lupeni, iar cel cu numărul XVI (Epistolar) ne destăinuieşte cum era cenzurată corespondenţa disidentului (era cercetată fiecare scrisoare ca să se găsească ceva ca „să iasă din obişnuit”, cenzorul putea cere deschiderea dosarului de supraveghere, după ce prezenta superiorilor săi originalul scrisorii respective şi referatul cu propuneri). I.D. Sîrbu nu avea de unde să ştie toate aceste lucruri, care au ieşit la iveală abia după revolta anticomunistă din 1989, dar le intuia. Astfel, din scrisori aflăm că nu primeşte plicurile şi pachetele, că este „supus unor mizerii locale”, că trăieşte „ca un marginal”, că nu e un „atlet al lucidităţii, ci un ratat al ei”.

Sîrbu – numărătoarea inversă este următorul capitol (XVII), în esenţă despre ultimii ani de viaţă ai eminentului petrilean. Boala îl macină, după operaţia chirurgicală la gît nu mai poate comunica prin viu grai, corespondenţa cu prietenii şi cunoscuţii e stopată („mă simt asediat de un fel de întuneric grotesc şi birocratic”), dar nici în astfel de situaţii-limită nu regretă că nu
s-a „rinocerizat” asemenea personajelor lui Eugen Ionescu: „Puteam fi măcar un rinocer cuminte, dar n-am vrut. Am preferat să fiu măgar.” A preferat să fie permanent suspectat, blamat într-o „Craiovă literară unde toată lumea umblă în patru picioare, lătrînd şi gudurîndu-se”. A fost lăsat să-şi găsească sfîrşitul în chinuri inimaginabile, dar, conştient de realitate, a avut o minte clară: „Consider că am datoria să lupt pînă la urmă pentru fiecare zi normală pe care o pot trăi.” De acum după moartea scriitorului „subteran” poetul Mircea Dinescu afirma: „Mie mi se pare că chestia asta cu talentul în literatura română e o chestie obosită. Toţi scriitorii români au talent. Ion D. Sîrbu a avut o inteligenţă artistică copleşitoare şi asta îi dă calitatea de mare scriitor. [...] La el există o îmbinare formidabilă între aceste două chestiuni: talent şi inteligenţă artistică. [...] La Ion D. Sîrbu există întotdeauna o lumină deasupra frazelor sale. Avea şi ironie, avea şi tragism. Era un scriitor complet. În literatura română fiecare a lucrat la mica lui găselniţă şi de aici ni se trage manierismul care nu depăşeşte graniţele României. [...] Ion D. Sîrbu era un om exuberant. Deşi a făcut puşcărie, deşi a fost trădat de prieteni, de iubire, de toţi. Era fascinant. Era un om liber şi niciodată nu s-a schimbat după cum bate vîntul.”

Despre talent a vorbit şi protagonistul nostru într-un interviu de la începutul anului 1989: „Talentul este un har, un dar, o chemare şi un destin, cu condiţia ca el să fie completat neapărat de trei factori sociali şi anume: cultură, caracter şi curaj.” El însuşi nu se considera un om talentat, nici colegii apropiaţi nu-l apreciau astfel. Dar în viaţa sa neliniştită s-a ghidat de două principii de sorginte blagiană: 1) „de mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică” şi 2) „tot ce am scris pot arăta şi publica oricînd, oriunde, de nimic nu mi-e ruşine şi nu mă leapăd”. El credea cu fermitate că patriotismul scriitorului (precum şi al oricărui om de creaţie) trebuie pus în slujba veşniciei, „a general valabilului, universal valabilului, veşnic valabilului”, în caz contrar „tot ce creăm şi publicăm, poate să devină pleavă şi vînt”. Autorul cărţii în discuţie, în capitolul Opera (XVIII), demonstrează cum concepţiile lui I.D. Sîrbu au fost traduse în practică concluzionînd: „El vrea, astfel, să îşi poată privi sfîrşitul cu seninătate. Sîrbu vrea să moară frumos şi înainte de a pleca Dincolo vrea să ierte pe toată lumea.” I.D. Sîrbu
s-a străduit să fie simplu, desluşit şi explicit pentru toată lumea: „Faptul că am încercat mai multe forme de expresie literară poate fi simptomul unei incertitudini interioare. Sau cel al unei căutări necristalizate, sau al unui inconştient calcul. Nu ştiu... Dar după prima mea piesă, mi s-a spus: «Se simte că ai scris proză.» După primul succes (Bivoliţele) toată lumea a fost de acord că e scrisă de un dramaturg. Despre Arca bunei speranţe prietenii apropiaţi zic: «E un eseu filozofic realizat cu alte mijloace!»”

Cititorul curios va afla şi cum a fost receptat scriitorul în istoriile de literatură română ale lui Marian Popa, Alex. Ştefănescu sau Nicolae Manolescu. Acesta din urmă e de părerea că „I.D. Sîrbu a publicat prea puţin înainte de 1989 şi prea mult după aceea. Astăzi plăteşte, se pare, pentru exagerarea valorii unei opere onorabile, dar nu mai mult. Omul a fost incontestabil superior operei, prin caracter, dar şi printr-o biografie ieşită din comun, care ar fi putut oferi material atît pentru ficţiune, cît şi pentru memorialistică.” O altă concluzie însă a tras Ioan Lascu, un exeget al operei scriitorului petrilean, în articolul Un aisberg deasupra mării: „Dacă înainte de 1990 Ion D. Sîrbu părea – şi chiar aşa era – un scriitor cuminte şi relativ convenţional, după dispariţia sa, prin publicarea literaturii de sertar, ne-a fost cu putinţă să zărim în întregime aisbergul căruia înainte, fără a fi ştiut ce vedem, îi zărisem doar vîrful. Întrucît opera postumă a lui Sîrbu a constituit un şoc şi o revoluţie, dimensiunile şi semnificaţiile ei adînci fiind aproape imposibil de ghicit, mi-am permis ca prin metafora din titlu – un aisberg deasupra mării – să sugerez tocmai această situaţie complet nouă şi neaşteptată.” Şi academicianul Eugen Simion într-o cronică literară, din 1995, scrie următoarele: „Ca eseu romanesc, Adio, Europa! este, probabil, cel mai bun din cîte au apărut la noi. O suită, în fapt, de eseuri, ingenioase despre disperarea noastră cosmică şi tristeţea noastră istorică.” Romanul a fost apreciat la superlativ şi de alţi critici literari, căci într-adevăr este o lucrare remarcabilă, solidă în toată puterea cuvîntului, despre anii dictaturii şi despre regimul totalitar comunist din România şi în care personajul principal – profesorul de filozofie Desideriu Candid – corespunde biografic autorului, iar acesta vede o Românie lăsată la cheremul celor din Kremlinul moscovit, abandonată în mod disperat de către Europa (consecinţă a înţelegerii secrete a celor trei şefi de stat la Conferinţa de la Ialta, din februarie 1945).

Ultimul capitol (XIX), Addenda sentimentală, se referă la o întîlnire providenţială a lui Mihai Barbu cu I.D. Sîrbu şi reproduce două scrisori ale „minerului filozof”, adresate profesorului de limbă maternă din localitatea natală şi autorului prezentului volum. Studiul se încheie cu o prezentare cronologică a antumelor şi postumelor lui Ion D. Sîrbu, urmată de o bibliografie generală şi referinţe critice în volume şi în periodice.

Ion D. Sîrbu a lăsat posterităţii o operă originală, unică în contextul literaturii naţionale, care are afinităţi cu cea a lui Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Aleksandr Soljeniţin, Milan Kundera, Paul Goma şi alţi scriitori neîmpăcaţi cu regimurile în care au trăit. Acest fapt ne confirmă însuşi scriitorul „subteran”: „Nu pot să privesc Istoria decît aşa cum am privit-o pe vremea cînd eram după gratii. Continui să cred că – în această nenorocită parte a lumii, cel puţin – cuvîntul trebuie folosit ca un mijloc de rostire a Adevărului şi a adevărurilor şi nu ca un scop în sine de jocuri şi de speculaţii epice sau prozodice. Rămîn un soldat credincios al ideilor generale, ce chinuie şi obsedează poporul meu, fără ca acesta să le poată spune sau urla – şi doar un tovarăş de drum al idioţilor utili ai literaturii inodore, incolore, inofensive.” Despre viaţa scriitorului nonconformist şi opera lui în ultimele două decenii au mai scris: Ioan Lascu (eseul sus-amintit), Lelia Nicolescu (Ion D. Sîrbu despre sine şi lume), Elvira Sorohan (Ion D. Sîrbu sau despre suferinţa spiritului captiv), Nicolae Oprea (Ion D. Sîrbu şi timpul romanului), Antonio Patras (Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară), Dumitru Velea (Scrieri despre Gary) ş.a. La aceste scrieri se adaugă şi volumul lui Mihai Barbu Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, care este, fără îndoială, o reuşită a genului, consacrată uneia dintre figurile de seamă ale literaturii române, o adevărată conştiinţă de luptător pentru apărarea şi prosperitatea Patriei sale, trăind (mai bine zis: ducîndu-şi existenţa) într-o Românie în care nu a ales spre satisfacţie o înţelegere convenabilă cu tiranii regimului totalitar comunist. Lecturînd această carte cred că fiecare îşi va da seama că în istorie vor fi înscrise anume acele nume care au creat adevărate valori spirituale, şi nu oamenii fără caracter, fără demnitate profesională, anume creatorii adevăraţi aleşi de Dumnezeu, dar marginalizaţi fără milă, a căror libertate de gândire şi expresie artistică intra în contradicţie cu toate tipurile de stăpînire abuzivă a lumii.

Valeriu RAŢĂ,

bibliotecar

Bibliopolis - www.hasdeu.md

[1]* Barbu, Mihai. Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire. Craiova: Autograf MJM, 2011. 566 p.