Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Victor BRUMARU
Anatol Moraru sau peisajul povestirilor tentante…

Numele prozatorului şi eseistului Anatol Moraru este foarte bine cunoscut în acest spaţiu cultural românesc. Sigur pe opinia sa [după ce a semnat: Nou tratat de igienă (nuvele), Chişinău, 2002; Turnătorul de medalii (roman), Chişinău, 2008; Ion Druţă: Opera epică şi dramatică (studii), Chişinău, 2010], autorul nostru aşteaptă aprobarea de part et d’autre. Aşa mi-am explicat cronicile de referinţă, lui A. Moraru, care n-a întârziat să-i ofere cititorului select un nou volum de povestiri intitulat Nu mă tentează* (Chişinău, 2011). Şi ca să vezi, nu mai poate constitui pentru nimeni o veritabilă surpriză faptul că, atunci când deschide cartea la pagina 5, citeşte, cu mare luare-aminte, chiar de la bun început: „Soarele săruta obosit ferestrele blocurilor-turn din cartierul Dacia şi geamurile autobuzului nr. 18, care vira impetuos pe strada Hotinului. Profesorul universitar Ieronim Dunăreanu a închis revista Apostrof, din care tocmai isprăvise lectura propriei recenzii la cartea de poezii Sonetele haosului, semnată de colegul său Gabriel Beţianu.

«Nu sunt chiar aşa de simplu», a concluzionat litotic domnul Dunăreanu. Îşi admiră încă o dată numele printre autorii de pe copertă, puse revista în servietă, ochelarii în toc şi se uită cu interes la forfota ce domnea pe şantierul viitoarei benzinării din chiar vecinătatea stadionului Colegiului Politehnic. Se zvonea că Primăria a trebuit să aprobe acest proiect neordinar, fiind presată de viitorul patron, Alexandru Stepaşin, unul din baronii locali şi fidel prieten de barbecue cu ministrul de Interne. Mai auzise că Andrei Răducanu, şeful Secţiei Municipale de Arhitectură şi Urbanistică se încumetase să dea aviz negativ, că locatarii din blocurile din vecinătate semnaseră o scrisoare de protest adresată parlamentului, dar… benzinăria creştea ca un Făt-Frumos născut din portmoneu” (A treia odisee). [1]

Peisagiile exterioare – cele mai frumoase chiar – sunt neapărat mai puţin interesante decât cele interioare, care merg în tine (adică în noi – cititorii!) ca în adâncimi fosforescente. Profesorul Ieronim Dunăreanu nu are nostalgia tinereţii în sensul comun al cuvântului şi regretul pentru trecerea timpului, nu se materializează într-o instruire banală. Mai întâi, pentru că Ieronim Dunăreanu este, în ciuda anilor, un profesor în plină efervescenţă spirituală. Cine îi urmăreşte „figura de savant serios, dar… de unul în vârstă” (p. 6), n-are impresia că acest personaj trăieşte doar din aduceri-aminte, chiar atunci când ele sunt prezente.

De fapt, pentru autorul acestui volum de proze, amintirea este un prilej de meditaţie şi, mai ales, de confruntare morală. Neîncetat omul de astăzi, în viziunea lui Anatol Moraru, priveşte cu o necruţătoare perspicacitate anii, preferinţele, adversităţile, iubirile, eroii, zeii adolescenţei, tinereţii şi maturităţii. Reface itinerarul său sufletesc din perspectiva anilor când entuziasmul şi aparenţele au nu numai o dată un rol însemnat: „Domnul avocat Iosif Butnaru este un intelectual reverenţios şi cu noroc. Cazul lui Sebastian Ghiţă, directorul fabricii de zahăr din Grozava, câştigat magna cum laudae la Curtea Supremă de Justiţie, l-a făcut celebru în municipiu şi în suburbii” (Benedict, p. 20). Sau: „Orice-ai spune, la Bălţi lansările de carte se fac
altfel. Andrei Mocanu, colegul de la USM, m-a rugat să-i scriu prefaţa la culegerea Studii şi sinteze critice. La anul rotunjeşte 55 şi nu are încă un volum publicat. E un profesor cu vocaţie, o prezenţă de urmărit în actul critic, dar e moale precum caşul din strecătoare. Când împlinise 40, a fost marcat de afirmaţia unui poet la care ţinea [...]” (Show must go on…, p. 26). Astfel ies la suprafaţă, în conştiinţă, tocmai bune pentru a fi pescuite de cititor, tot felul de cuvinte, expresii, cristale, sedimente, prostioare… Criticii literari le cern, le aleg, le rafinează, le înrămează, unii le pun funde şi le oferă cu dedicaţie ca spontane şi sincere… De, se pretind competenţi…

Anatol Moraru prozatorul respinge metoda lor: el, actualul, sincerul transcrie / transpune adevărul. Şi aşa îl lasă: „Presimţeam că nu va fi ultima dezamăgire a acelei zile. Omul de litere Sandu Chirilă îmi provoacă sentimente echivoce. Vocalizează mai bine decât scrie, e industrios (a editat 10 cărţi!), are deschidere spre speculaţii. Am auzit că se consideră un capitol al viitoarei istorii a literaturii din acest spaţiu şi e un personaj capabil să asigure obţinerea unui premiu sau a unei burse a USM. N-aveam cum să nu-l invidiez… sunt român şi vorba pastelistului: e unul care scrie mai bine decât mine, cu atât mai bine familiei… sale” (Show must go on…, p. 27). Asocierile par destul de formale, pentru că, în fapt, avem a face nu cu invitaţia naratorului de a contempla din stal sau de la balcon o reprezentaţie, fie ea şi extraordinară, ci de a participa la o dezbatere publică de interes actual, în care este implicat lectorul atent.

Ca martori şi ca actori… Solicitaţi să ne spunem şi noi cuvântul. Cele descrise alcătuiesc formule, iar problematica abordată are caracterul urgenţei: „Felicitări, m-a părăsit nevasta… Nu-i vorbă, pleca ea şi mai înainte, după scandalurile care ne reuşeau de fiecare dată, dar revenea cu codiţa între vine; or, soacră-mea avea destule probleme cu mereu turmentatul ei soţ de-al doilea. De data asta însă, Geta mea a plecat cu tot cu mobilă.

Am fost pentru două săptămâni la Chişinău, la nişte cursuri de perfecţionare. Nu-i un secret, ne-am certat grozav în chiar seara plecării mele… ea ştia precis c-o voi înşela, din care cauză am şi renunţat temporar la serviciile Moldtelecom-ului şi ale companiei Orange, deopotrivă.

Azi dimineaţă, când m-am întors, am găsit apartamentul pustiu. De fapt, ca să fiu sincer, în salon au mai rămas cărţile, o masă, două scaune şi televizorul – cadoul de nuntă al lui frate-meu. La bucătărie – doar aragazul, doi cactuşi şi un ficus în devenire pe pervaz şi, lângă calorifer, tabloul cu două gutuie galbene, un trandafir roşu într-o vază de porţelan şi un borcan de sticlă cu dulceaţă de caise, natură moartă de la văru-meu Sandu, pictorul” (El burlador, p. 36). Realul este exprimat prin sintagma titulară. Care propune, lucid, să înţelegem lumea aşa cum este. Cu plusurile şi minusurile ei. Evitând, deopotrivă, idealizările sau exploatarea detaliului negativist. Judecând însă faptele din perspectiva oferită de prozatorul Anatol Moraru, dar şi de adevărul negativist. Autorul nu-i oferă cititorului posibilitatea să plutească în abstracţiuni, fără a recurge la vorbe mari şi, mai ales, fără a ocoli nexurile nevralgice ale realităţii descrise… Uneori prozatorul este silit să-şi modifice, măcar prin accent, dacă nu punctul de vedere fundamental, oricum tonalitatea: „Că femeile rar când păstrează secrete străine o ştie şi orbul care pipăie elefantul în dungi. De unde, peste trei zile, eram în vizorul tuturor colegelor prezente la curs. Îşi puseseră pe feţe toată paleta: ură, invidie, milă, dispreţ, interes, indiferenţă, scârbă… Nu m-a deranjat deconspirarea relaţiei noastre, nu eram noi primii şi, la sigur, nici ultimii, dar colegele mele considerau că m-am culcat cu el ca să-mi rezolv problemele studioase şi financiare. «Fa, fa, fa, tare mai sunteţi proaste, fa…», versurile profei de la cursul Marii clasici li se potrivesc ca un suman unui om sărman” (El, eu, ceilalţi, p. 49).

Deci, autorul povestirilor din volumul Nu mă tentează vorbeşte de astă dată direct, iar scrisul nu este pentru el o realitate autonomizată, suficientă sieşi, ci mărturie, formă de implicare şi acţiune, canalizând fireşte un impuls lăuntric, o vocaţie, dar în acelaşi timp având legătura cu o mulţime de factori din afară.

De altfel mecanismele complexe care generează actul creator, prin relaţie, psihologia insului / inşilor descrişi sunt subiecte urmărite cu interes inepuizabil de Anatol Moraru, cercetate din toate unghiurile, corelate oportun cu o gamă întinsă din manifestări din sfera socialului, pe de o parte, a moralei, pe de alta: „Catedrele îşi au viaţa lor privată, determinată, în mare, de profilul lor, dar şi de vârsta majorităţii membrilor. În cele cu specialişti tineri ca democraţia noastră autohtonă persistă o luptă pentru posturi, poziţii şi cursuri. În catedrele cu personaje rodate, conştiente că o bună parte din viaţă şi-o petrec oricum în spaţiile subdiviziunii iubite, se bea cafea, se fac şi se desfac alianţe, se discută lucruri de la poluri, de pildă, despre lungimea şi culoarea viitoarei fuste, se bârfeşte elegant şi membrii de ambele sexe se uită unul la altul ca la colegi.

Catedra noastră practică, şi ea, genuflexiunile de mai sus, dar mai e şi altfel. La ceremoniile de cafea din pauze, la sindrofii şi la alte întruniri didactice guvernează spiritul ludic, e în stihia ei ironia clasică, sunt gustate sugestia şi aluzia fină, apreciate arta calamburului şi comentariile inspirate pe marginea evenimentelor şi dramelor sociale din viaţa cetăţii sau a naţiunii. Te afli ca şi cum pe un câmp minat şi trebuie să fii atent la cum îţi rosteşti discursul, cum dai replica, fiindcă orice gafă micuţă, insignifiantă chiar, este penalizată imediat printr-un tornado de persiflări şi ironizări. Felul nostru de a glumi nu este înţeles, odată ieşiţi din catedră sau din facultate. Nu că am fi ermetici sau de origine astrală, dar există, se vede, nivele de percepţie…” (Toţi sunt unu…, p. 80).

Peste tot aceeaşi deschidere spre câmpuri largi, acelaşi imbold de asumare bogată, în orizontul scrisului, a cunoştinţelor noi din cât mai variate situaţii, în special acelea pe care autorul însuşi le numeşte „avanposturi ale cunoaşterii” – lumea universitarilor, studenţilor, a orăşenilor ş.a.m.d. – a căror insistentă invocare constituie de altfel unul din elementele ce-l individualizează pe Anatol Moraru în scrisul nostru din Moldova de Est.

El, scriitorul, pretinde aşadar scriitorului efort necontenit de rafinare intelectuală şi capacitate neslăbită de absorbţie. Anatol Moraru poate părea didactic şi cumva predicant în susţinerile sale, venind cu lucruri aparent ştiute, dar accentul de fervoare pus în oricare frază, proiectarea tot timpul a chestiunilor scrisului în planul unor activităţi umane supuse unor aspre rigori şi învestite cu supreme răspunderi, toate acestea produc o impresie puternică şi conferă integrului semnificaţia şi valoarea unui act de conştiinţă. Preocupat în prozele sale, cum am văzut, de elementele care organizează actul creator veritabil, Anatol Moraru se arată interesat în această măsură şi de celălalt moment capital: receptarea. Nici nu se putea altfel, căci este un autor în contextul literaturii române din Basarabia care scrie cu faţa spre publicul cititor, deschis comunicării pe care o resimte ca pe o îndatorire, deplin încrezător în posibilităţile activizatoare ale demersului literar.

Victor BRUMARU

Bibliopolis - www.hasdeu.md

[1]* Moraru, Anatol. Nu mă tentează: povestiri. Ch.: Cartier, 2011. 104 p.