Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Vitalie RĂILEANU
Poezia ca profilare – Ion Stoica

Cititorul din acest spaţiu cultural românesc este surprins nu numai de policromia apariţiilor editoriale, dar şi de debitul cărţilor care vin, ca o avalanşă (tot spre cititorul fidel!), adesea noi fiind prinşi şi de fluxul volumelor, de ceea ce autorii deveniţi deja cunoscuţi (sic!) sau consacraţi adaugă creaţiei lor şi de cuprinsul volumelor care îşi fac intrarea în literatură şi oferindu-le posibilitatea, frumoasa posibilitate (sic!), de a privi fenomenele de interferenţă ale unei şi aceleiaşi culturi.[1]

Scriitorul bucureştean Ion Stoica este omul de studiu, de erudiţie chiar, care oferă lectorului ahtiat de novizitate po(i)etică un frumos volum de poeme, intitulat enigmatic – Periplu rotund* (Cluj-Napoca, 2011). De menţionat că autorul stăruie să impresioneze printr-o vie sensibilitate şi forţă de a epata cuvintele, expresiile, sintagmele în tonalitatea lor vitală. Surprinzător, însă poetul depăşeşte problema unică a confesării care impusese generaţiei sale o modalitate aparte. Faptul că scrie bine, trimite febril, cititorul nostru, la tipar, iar tot ce le poate spune (cititorilor!) sunt adunate în astfel de volume dintre care totdeauna ultimul depăşeşte în dimensiuni pe cel dinainte, iar esenţa actului poetic nu poate fi despărţită, psihologic vorbind, de chiar resorturile declanşatoare ale acestui act. Fiindcă poezia la Ion Stoica tocmai de aici izbucneşte, din propensiunea întregii lui fiinţe sufleteşti către frumos, sublim, contemplativ.

Poetul se contopeşte, fuzionează cu poemele sale, astfel ele (poemele) devin nişte nuclee poetice unde accentul cade pe adresările către cititorul său (Lectură, p. 43):

„Citeşte, citeşte!

La pagina-ntâi

Lumina mijeşte,

Pe pagin-a doua

Abia se ia roua,

Pe-a treia-n mijloc

Amiaza-i de foc,

E roşie vatra

Pe pagin-a patra,

La cinci când ajungi

Sunt urmele lungi,

’Nainte-napoi

Bat vânturi de sloi,

Pe pagina şase

Văzduhul miroase

A linişti şi-a rod,

O rază-i un pod,

Un râu – o poveste,

O frunză-i o veste,

Trec păsări de noapte

Pe pagina şapte,

A opta rămâne

Sub zodii păgâne,

Cu litere reci,

Ţi-e teamă să treci,

Se-aude-n pământuri

Cum chiuie vânturi

Pe-a noua în lung

Şi norii se-mpung

Şi negura trece

Pe pagina zece,

Pustiuri s-adune

Pe-al zilelor şes;

Citeşte şi spune

Tu ce-ai înţeles”,

devenind şi mai semnificativ, şi mai convingător în Autoportret (p. 45):

„Cu stânga am un ţel,

Cu dreapta altul;

Cu un picior – la fel –

Aş face saltul

Iar celălalt s-ar pironi pe loc...”

De fapt, în toate celea Ion Stoica vrea tot ce omeneşte este cu putinţă, un fel de a-şi dovedi, credem noi, prin consum existenţial dus până la limită. Cititorul intră în lectură cu reţinerea pe care, volens-nolens, ţi-o creează cuprinsul şi conţinutul neobişnuit al cărţii Periplu rotund, fără a renunţa să citească filă cu filă pentru că deasupra titlului este scris numele lui Ion Stoica, experienţa şoptindu-i că din fiecare poem poate erupe vezuvic – originalitatea!

Am observat că poetul construieşte, de obicei, în jurul ideilor şi îşi desfăşoară versul somptuos, ritmurile, de nedezminţită rigoare, dându-i (poetului) mai întotdeauna o ţinută impunătoare (Şi nu cred, p. 119):

„...Am sorbit până-n somn

liniştea câmpiei

Şi nu cred într-o împăcare mai trainică.”

Revenind la materia volumului, să remarcăm bogăţia registrelor, a temelor şi motivelor, a ecourilor poetice răsunând parcă toate deodată sub cupola imensă a liricii stoicăniene…

Poemele lui Ion Stoica tind programatic să deschidă orizonturi către primordial, către începutul lucrurilor, ale lumii, geneza exercitând asupra sensibilităţii lui de artist o deosebită şi constantă ispită (Cu mult mai uşor, p. 173):

„Prima grijă a universului

Au fost seminţele,

Cum să facă seminţe,

Gânduri de chipuri şi de măsură,

Esenţe de sens,

Munţi de aşteptare şi de voinţă,

Un fel de viitor îmbătat de trecut,

Un fel de freamăt robit de viitor,

Seminţele ca nişte începuturi,

Dincolo de care nu există moarte,

Seminţele ca nişte sfârşituri,

Dincolo de care e numai început...”

Cuprinsul volumului Periplu rotund este, în fond, şi o îndelungă ceremonie a metamorfozelor umanului în sinceră dragoste (Scaldă-te-n marea..., p. 147):

„Urcă pământul, e steaua grea,

Doar vremea arde în ne-mpăcare,

Când nicio rază nu mai răsare,

Să-ţi fie scară privirea mea...”

Interesant mai este faptul că, laborios al cuvântului şi al imaginii, Ion Stoica nu rămâne întru totul străin nici de un anume fel de calofilie. În poemele din culegerea recenzată tensiunea lirică este conţinută tot mai puţin în gestul exterior ori în subversiunea calculată împotriva limbajului liric tradiţional. Concepută ca act vizionar ori pusă sub semnul memoriei, poezia lui Ion Stoica face mai întâi de toate proba unui sentimentalism filtrat printr-o artă clasică, abia tulburată de insolitul imaginii.

Cititorul atent este surprins de naraţiunea fulgurantă a unei rugi, iar personajul invocat dezvăluie construcţia de ansamblu a volumului. Autorul însuşi se înscrie în propria sa viziune ademenit de... Periplu rotund (p. 104):

„Acum un an, octombrie roşise

Obrazul ţării până-n brâu de munte

Şi ceasul era blând ca-n paraclise

Ori ca-n tăcerea ploilor mărunte;

Noi am plecat spre albele izvoare,

Poveştilor de fulgi să le fim casă,

Văzduhul era apă călătoare

Şi ora era ’naltă şi frumoasă...”,

totul aflându-se într-un proces de ceţoasă visare.

Astfel, poetul îşi construieşte poezia
cu simplitate, concepând-o / comentând-o
ca pe o ocupaţie familiară. Afectarea solemnă îi rămâne prin urmare străină, ca şi lipsa de supraveghere a intelectului. Doar o aparenţă este şi congestia imaginativă a poemelor; filmul haotic al impresiilor, mecanica asociativă primesc aproape întotdeauna o corecţie, o orientare spre rigoare printr-o sugestie alegorică.

Ion Stoica este un poet preocupat de condiţia creaţiei, motiv de orgoliu secret, dar şi de excesivă pudoare în măsura în care ia libertatea să exprime, în răspăr, o sensibilitate autentică.

Or, cititorul nostru merită cu prisosinţă numele de lector atent, recomandându-şi (conştient, sic!) mai multă comprehensiune pentru astfel de poeme, precum sunt cele cuprinse în volumul Periplu rotund semnat de poetul Ion Stoica, situându-se, astfel, de partea poeziei, urmărind destinul ei, familiarizându-se prin lecturi diverse cu un veridic produs al lirismului.

Ion Stoica îndeamnă (aluziv!) îndrăgostiţii de poezie, dacă o consideră demnă de atenţia lor, să fie, în primul rând, de acord cu un lucru: că poezia e foarte diversă, şi pentru că aparţine unor personalităţi foarte diferite, ele însele având la activul lor experienţe multiple, versurile exprimând tocmai inepuizabila varietate a sensibilităţii omeneşti, sensibilitate care la rândul ei e influenţată de tot ce viaţa şi natura, în continuă schimbare, îi propun (Sens, p. 8):

„...Bat vânturi dinspre munte,

dinspre mare,

În toate crezi şi toate te supun,

Cu ochii goi de-atâta căutare

Vezi sorii clipei seara când apun

Şi-nlăcrimat, cu florile odată,

Când gândul morţii-ncepe din amiezi,

Aştepţi o primăvară revărsată

Din nou, în necuprinsele livezi.”

În versurile poetului Ion Stoica, ca şi în cele aparţinând altor colegi de generaţie, nu e greu de depistat o structură bipolară a lirismului, iscată din oscilaţia între o atitudine reflexivă şi dintr-o proiecţie crispată a mesajelor senzoriale – împrejurarea conferind cuvântului sunet apăsat, de o acută concreteţe şi prospeţime.

Vitalie RĂILEANU

Bibliopolis - www.hasdeu.md

[1]* Ion Stoica. Periplu rotund. Cluj-Napoca: Ed. Dacia XXI, 2011. 266 p.