Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Constantin BOBEICĂ
Incurabilă, „naţională”, meteahnă? Vitregie? Bădărănie?

„Nu este profet dispreţuit decât în ţara lui şi în casa lui.”

(N.T. Nattaeus, 13, 57)

Prezentele rânduri mi-au fost prilejuite de lectura eseului mult regretatului scriitor Axentie Blanovschi (Viaţa Basarabiei, 2008, nr. 2-4, p. 196-201), consacrat luminoasei amintiri a celui care a fost (a rămas!) Ion C. Ciobanu – Scriitorul, Omul, Patriotul.

După ce reactualizează meritele dispărutului nu doar în plan artistic ca irepetabil, iscusit cioplitor în cremenea cuvintelor, fidel zugrav al satului basarabean de odinioară cu specificul, originalitatea, bunele lui tradiţii, A. Blanovschi ni-l înfăţişează în calitatea de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în ipostaza de patriot, luptător neînfricat pentru idealurile: limbă, istorie, tradiţie, ecologie spirituală, în contextul luptei elitelor noastre intelectuale de la finele anilor ’80 – începutul anilor ’90. Am consemnat şi subsemnatul în eseul Scriitori şi destine, inserat în ultima apariţie editorială Lumini şi umbre (Ed. „Prometeu”, 2011) nobila atitudine a protagonistului faţă de autorii cenaclului pedagogilor-condeieri „Lira”.

Făcuse bătături conducătorul nostru, neobositul Gr. Ciugut, trepădând pe la editurile de atunci, în anii 1987-1988, cu un manuscris cuprinzând scrieri de-ale noastre. Zadarnică trudă. Şi atunci, la o şedinţa din primăvara anului 1988, ne-am hotărât: mergem la Uniunea Scriitorilor!

Am purces, în frunte cu conducătorul, Nicolae Ţurcanu, Gr. Avram, Gavril Drăguţanu şi subsemnatul. Preşedintele USM ne vorbeşte binevoitor, nelipsită ţigara, răsfoieşte atent manuscrisul, ne promite susţinerea. Minune! În toamnă, Semănătorii de lumină apărură nu aşa cumva, de mântuială, ci, în condiţii poligrafice bune şi cu un tiraj de... 18 000 de exemplare. Şi asta în condiţiile când niciunul din cenaclişti nu figuram (nici că visam!) ca membri ai Uniunii Scriitorilor. Unul dintre noi, Nicolae Ţurcanu, inimosul, dăruitul, era lovit în moalele capului de refuzul reîncadrării în Uniune, din care făcuse parte până la prăpăstiosul gulag. Mai mult decât atâta: Nicolai Costenco, dăngăluit şi el cu aceeaşi neştearsă pecete, avu de suferit după ce aviză pozitiv o plachetă de versuri a camaradului de talent şi de mucenicie...

Să revenim însă la temă. Conştient de valoarea distinsului consătean şi camarad de condei, de la Budăi, A. Blanovschi, revoltat de atitudinea mojicească a autorităţilor locale, care la acea dată nu întreprinseseră nimic întru înveşnicirea memoriei ilustrului pământean, sublinia: „Şi-apoi melancolia mea de azi e generată nu numai de adversităţi meteorologice de moment, ci şi de acalmia ce s-a aşternut peste amintirea faimosului consătean...” „Deşi mie mi s-ar părea că ar fi mai bine, dacă şcoala din localitate, unde a lucrat ca învăţător şi director prin anii 1944-1945, i-ar purta numele; dacă şi în Teleneşti, unde a trudit o vreme, s-ar găsi o stradă sau stradelă care să se cheme Ion C. Ciobanu, dacă şi în Chişinău...” (Ibidem, p. 201).

* * *

Punctele de suspensie din citatul trunchiat ne trimit spre, vai! nenumărate alte exemple de uitare, ignorare, litrosire a unor mucenici ce şi-au consacrat viaţa creaţiei, îmbogăţirii noosferei plaiului nostru cu belşugul sufletelor lor: talent, trudă, dăruire. Ei, şi? – par a se mira unii, nu puţini.

I-am auzit nu o dată şi pe mulţi dintre consătenii mei. Că adică ce-au făcut pentru sat un Emil Gane, un Aureliu Busuioc, un Ilie Untilă etc., etc.? Iată, dacă s-ar fi suflecat să pietruiască un drum, să aducă apa în sat, să zidească o şcoală etc., aş fi fost de înţeles. Pe câtă vreme?...

Că a reaprins candela românismului în Basarabia – primul; că a scris nişte cărţi extrem de valoroase – al doilea; că a izvodit nişte noi soiuri de culturi cerealiere, de nemaivăzută rodnicie – al treilea – asta nu se vede, nu se simte. Iată, dacă... După care „dacă” ar trebui să urmeze un şir de realizări mai concrete, mai palpabile.

* * *

De ce am reproşa atitudinea pragmatică a sătenilor mei, oameni cu nu prea multă carte, cu modeste preocupări intelectuale, când chiar la cel mai „înalt” nivel ne lovim de aceeaşi indiferenţă (după Cehov: „paralizia sufletului – moarte anticipată”) faţă de talent, faţă de valorile spirituale pe care – din fericire! – le mai avem?

M-a impresionat profund luarea de cuvânt a maestrului Mihail Gh. Cibotaru în cadrul ultimei adunări generale a Uniunii scriitorilor din R. Moldova (19 octombrie 2010), alocuţiune în care Domnia Sa zugrăvea veridic, dureros, jalnica stare a elitelor noastre intelectuale, lipsite de orice sprijin din partea conducerii statului, societăţii civile. Să ne mai mirăm că mulţi artişti, cântăreţi, scriitori, publicişti etc. s-au încadrat – pentru bani, desigur – în trecutele campanii electorale ale comuniştilor? Că studenţi – urmând nedemnele exemple – s-au angajat în ultimele alegeri locale în aceeaşi tabără?

* * *

Mă refeream iniţial şi la cei dispăruţi, dar viaţa ne pune faţă-n faţă cu scriitorii-mohicani ai mişcării naţionale, stegarii ei care, actualmente, vorba lui Schiller: „Arm am Beutel, Krank am Herzen / Schlepp ich meine largen Tage” („Cu punga goală, inima bolnavă / Îmi trăiesc zilele-mi lungi”). Or, citând din gândurile unui mai de-aproape, marele, sarcasticul, inegalabilul Caragiale, care notifica, referindu-se la destinul scriitorului român: „Douăzeci şi patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! – pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi, şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa să prindă câini cu lanţul. Hengher, da! da literat, nu!” Şi tot acolo – un blestem: „Să aibă de la mine toţi vrăjmaşii mei numai această urare: «Neam de neamul lor, măcar unul la trei copii să le ajungă literaţi români, dar nimic altceva decât literaţi români»” (apud: Stăpânirea de sine de Const. Călin, Ed. „Ateneul Român”, Bacău, 2010, p. 15). Ce-i drept, divinul, magnificul Eminescu şi-a purtat cu destoinicie fără blesteme, anateme, crucea de literat român. N-ar fi un exemplu demn de urmat pentru urmaşii din Republica Moldova? Căci ce alta le mai rămâne?

Nu mai apelez la „reţeta” lui A. de Vigny din finalul poemului La Mort du Laur: „Gémir, plerer, prier est également lâche...” („Să gemi, să plângi, să ragi e de-o potrivă laş...”).

15 Brumar 2011

Constantin BOBEICĂ