Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Eugenia MANEA-CERNEI
Arta brâncuşiană – o formă de semnificaţie simbolică

Geneza lumii, geneza geniului

„Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce vă las eu…”

„Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate.”

(Constantin Brâncuşi)

Când sub razele strălucitoare ale soarelui scânteie pomii plini de zăpadă, iar ţurţurii cristalini vor părea tuburi de orgă, care ridică melodii admirabile spre orizonturile celeste, anume în această zi, de 19 februarie, comemorăm pe cel care a fost Constantin Brâncuşi. Să-l omagiem pe cel care a extins spaţiul mioritic până la dimensiuni infinite.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

În eseul academicianului Mihai Cimpoi Brâncuşi, poet al ne-sfârşirii (Chişinău, 2001), desprindem o frumoasă şi filosofică frază, care aparţine lui Herbert Read, sunând astfel: „Demersul lui Brâncuşi este să apere inocenţa stării de conştiinţă primordială.”

Discipola maestrului, Carola Giedon-Welcker declară că „Brâncuşi izbuteşte să introducă esenţialitatea, ideea într-o formă care respiră fericirea esenţială a naturii organice”.

Ne sincronizăm la acest gând, referindu-ne la una din cele mai arhetipale esenţe din arta lui Brâncuşi, şi anume lucrarea sa Oul, acel „ou primordial”, acel „Embrion de Aur”, care-şi găseşte semnificaţia mitologică aproape în toate cosmogoniile popoarelor arhaice, fie că este vorba de hinduşi, egipteni, fenicieni, chinezi, tibetani, canaaneeni, celţi, greci, fie de japonezi, vietnamezi, indonezieni etc.

Oul deci este un simbolism general, care leagă geneza lumii de diferenţierea sa progresivă. Oul, după cum afirmă Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, coordonatorii Dicţionarului de simboluri (Bucureşti, 2009), este „o realitate primordială care conţine în germene multiplicitatea fiinţelor”.

Numai dialogul strâns al sufletului şi simţurilor, zice Mihai Cimpoi, putea genera simplitatea de la sine înţeleasă, frumuseţea transcendentală a volumului pur, închizând în sine o înţelepciune aproape sacră. „Cu această formă (Oul sau începutul lumii) eu aş putea să mişc Universul”, mărturisea sculptorul.

Constantin Brâncuşi, pornind de la cele ancestrale, chiar şi de la folclorul românesc, de la arta arhaicilor olari, tăietori în lemn, pe care le avea, după cum ne spune Cristian-Robert Velescu, la „nivel generic şi genetic”, ajunge mai târziu să ia cunoştinţă de lucrările filosofice ale Indiei antice, ale Tibetului, ca mai apoi să se împărtăşească cu gândirea platonică şi pitagoreică.

Sorbind din înţelepciunea acestor izvoare, multe dintre ele metafizice sau mistice (precum le califică mult prea materialistă şi mult prea atee lume contemporană), Brâncuşi nu putea să nu revină la formele primordiale, ancestrale, care-i sfredeleau subconştientul.

După cum ne sugerează A.T. Spear, plăsmuirea principalelor teme brâncuşiene se produce între anii 1907-1910. Anume această legătură între „arhaic şi universal”, expresia lui Sergiu Al. George, începe să-i domine cugetul.

Oul primordial pentru Brâncuşi era, poate, acea Monadă leibniziană, înconjurată de Aură, această formă astrală, care după tălmăcirea Vedelor n-ar fi altceva decât o substanţă ce corespunde celulei-germene, adică Ovum. Se zice că a doua Rasă a Omenirii, care ar fi fost încă de formă semiastrală, ar fi provenit prin acest mod de înmulţire, adică acest Ou miniatural, acest „Embrion”, numit „de Aur” se alimenta, până creştea, din energia Aurei, ce-l înconjura, apoi se despărţea de părinte, formându-şi Aură proprie. Să ne amintim de vechiul mit al zeiţei Leda, care i-a avut pe Polux şi pe Castor, născându-se dintr-un ou. „Ecoul arhaicului mit mai dăinuie peste lume…” Poate, nu în zadar, Brâncuşi, alături de lucrarea Oul primordial, acest embrion al omenirii şi (după Mircea Eliade) al Universului, realizează şi altă lucrare a sa, de o impresionantă tensiune lăuntrică – Leda. Cine ştie? Aşadar, Oul în lucrarea lui Constantin Brâncuşi apare ca o semnificaţie a unui Ou cosmic, din care se naşte lumea. Oul primordial, după cum menţionează Fridrich Teja Bach, este „începutul lumii”, este o „formă ce corespunde legilor universale nu numai prin uşoarele abateri care îl deosebesc ca expresie plastică a unei mişcări interne, perpetue, de un ovoid geometric exact, ci şi prin împletirea de lumină şi umbră. Asemenea formei de ou, această împletire înseamnă o imagine a genezei – cele două forţe fundamentale ale lumii, polaritatea de lumină şi întuneric”.

Cosmicitatea ovoidului este sugestia fundamentală a creaţiei brâncuşiene. În acest context, Ionel Jianu spune: „Brâncuşi valorizează toate proporţiile acestei forme, care sugerează infinitul într-un volum închis. Ea îşi creează propriul spaţiu mitic, fiind forma primordială, esenţa pură adresată veşniciei.”

În toată opera lui Brâncuşi se observă o „desăvârşire ca o neîncetată mângâiere a formelor...”, conform precizării lui Constantin Noica.

Aşadar, după cum se exprimă însuşi Brâncuşi, care lucra la finisarea formei ca un adevărat Demiurg, „sfârşitul însuşi este o desăvârşire”. Să încercăm a înţelege această frază în modul următor: dacă există evoluţia materiei, de ce, adică, n-ar putea exista şi evoluţia spiritului? De ce ne-am îngriji zilnic numai de cele materiale, lăsând acea părticică divină din noi să se zbuciume în cercul material închis?

De ce n-am tinde, aidoma lui Brâncuşi, spre permanentă înălţare şi atunci, poate, am înţelege, cu toată fiinţa, celebra-i frază că „sfârşitul însuşi e o desăvârşire”!

În faţa operei lui Brâncuşi omul se simte, după cum scrie Hector P. Agosti (poet argentinian), „…aidoma primului om de la purcederea lumii!...” Şi tot el continuă: „…Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă. / Se află el însuşi în faţa lumii, se află el însuşi în lume, / Se poate contempla în totalitatea lui de fiinţă totală…”

Parafrazându-l pe Lucian Blaga, am putea spune că Oul primordial nu-i altceva decât un „…cântec de aur rotund / peste spaima noastră de enigme”.

Iar în încheierea acestor gânduri, să murmurăm un crâmpei din poezia Balada splendorii al admirabilului Daniel Turcea: „Trezeşte zborul ce l-ai pus în Ou / Gânditul Ou al sufletului.”

Brânduşe pentru Constantin Brâncuşi

„În afară de Shakespeare şi Beethoven mai există un Dumnezeu, acesta este românul Constantin Brâncuşi.”

(James Farrel)

Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuşi…”

(Herbert Read)

La 16 martie se împlinesc 55 de ani de la trecerea în eternitate a celui care „n-a recunoscut, în grădinile publice, suveranitatea altui înger, decât cel al Pietrei”, după cum afirmă Ion Cocora; a celui care „n-a recunoscut suveranitatea altei clime decât celei când în marginea cenuşie a stâncilor se văd încolţind brânduşele”.

Anume în această perioadă de climă, cu 55 de ani în urmă, l-au plâns cu lacrimi de rouă toate brânduşele de pe colinele Carpaţilor, când „Martirul unei singure forme”, precum îl cataloga Henry Moore, sau „Sfântul de la Montparnasse” şi-a luat zborul spre eternităţile divine, de unde, arareori, coboară prin intermediul Infinitei sale Coloane, trece purificat, dar şi împovărat de dor, prin Poarta Sărutului şi se aşază resemnat şi meditativ la Masa Tăcerii.

Să-l resimţim alături, să reaprindem candela memoriei şi să îngenunchem în faţa acestui fenomen de sacralitate cu brânduşele recunoştinţei în focul inimii şi să rechemăm atmosfera în care a crescut şi a creat…

Aşadar, Constantin Brâncuşi, fiul lui Nicolae Radu Brâncuşi şi al Mariei Diaconescu, născut la 19 februarie 1876, a intuit încă din copilărie acea semnificaţie hărăzită de Dumnezeu, pe care soarta trebuia să i-o desfăşoare pe parcursul vieţii.

Băieţandrul de pe colinele Carpaţilor Olteneşti, care alerga prin apele Bistricioarei, plăsmuia figuri în malurile râului; selecta cu mare ardoare pietrele de-şi umplea trăistuţa, veşnic ruptă de pe urma acestei poveri; confecţiona figurine din argilă, tăia misterioase figuri în gheaţă, mânuia cuţitul în confecţionarea fluierelor; ba a creat şi o vioară, cu sunete divine, din scândurelele unei lăzi.

Diamantul harului şi-l şlefuieşte la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, mai târziu – la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Din ardoarea dorinţei şi a dragostei de a-şi perfecţiona arta, pune mâna pe toiag şi purcede la drum lung, stabilindu-se, până la urmă, în Paris.

Anii 1904-1906, au fost, poate, cei mai grei din viaţa sa, dar mare i-a fost şi bucuria, când după participarea la două expoziţii (al XVI-lea Salon al Societăţii Naţionale de arte frumoase – 15 aprilie – 30 iunie, şi Salonul de toamnă în acelaşi an, 1906), însuşi marele Auguste Rodin, care era preşedintele juriului, l-a apreciat mult pe acest tânăr român, dotat cu har… divin.

Devine chiar din decembrie 1906, discipolul acestui idol al său! Fiind însă o fire profundă şi independentă, Brâncuşi înţelege că „nimic nu creşte la umbra arborilor giganţi” şi se retrage. Cu toate că a fost sub tutela maestrului francez numai câteva luni, artistul român mărturiseşte că realizările sale nu ar fi fost posibile fără descoperirile lui Rodin.

Venind la Paris de la poalele Carpaţilor, Brâncuşi a luat cu sine o comoară adevărată: Cuminţenia Pământului baştinei sale, care-şi afla rădăcinile în adâncurile preistorice. Subconştientul acestui Om de mare cultură era genetic dominat de cultura meleagurilor, care l-au născut. Însuşi maestrul ne sugerează ideea că „fiinţa artistului este de a descifra semnele tăinuite ale Naturii şi de a interpreta misterele Universului”. Pentru a descifra aceste mistere el coboară în ancestral, spre comorile Neoliticului.

Poate, anume de aici, din acest subconştient Brâncuşi a încercat să lege forma de idee, redescoperind, astfel, adevărul în frumuseţea formelor arhetipale: triunghi, romb, cerc, oval, spirală… Anume aceste simboluri din izvoarele ancestrale ale spiritualităţii i-au redat bucuria crudă a armoniei, frumuseţii şi echilibrului în proporţii cosmice.

Cineva dintre criticii de artă menţiona că „Constantin Brâncuşi este fiinţa în toată plenitudinea ancestrală şi universală, situându-se pentru eternitate în afara Timpului în imensul spaţiu cu dimensiuni cu adevărat brâncuşiene”.

Academicianul Mihai Cimpoi, în lucrarea citată, menţionează că „Brâncuşi sculptează metafore şi simboluri”. Şi continuă: „Formele ovoidale, romboidale, clepsidrice, spiralice, circumferinţiale sunt forme fiinţiale, căci fiinţa în ele se dezvăluie prin misterul intuit în fibra lemnului, în tăcerea pietrei, în care ghiceşte ritmurile imanente ale Universului”.

Unii din contemporanii săi menţionează că, „în momentele creării, Brâncuşi şi piatra sunt ca două fiinţe intrate în dialog. Din frumuseţea spiritului său el împarte o spiritualizare materialului cu care dialoghează”.

Constantin Noica scria: „Brâncuşi a sculptat germinarea, adormirea, înălţarea şi peste tot, desăvârşirea ca o neîncetată mângâiere a formelor, întocmai pietre şlefuite de apă”.

Aşadar, cum se exprimă chiar Brâncuşi, „Sfârşitul însuşi este o desăvârşire”!

Această „obsesie a perfecţiunii”, cum menţionează Fodor Sandor, l-a urmărit pe sculptor pe parcursul întregii vieţi. Acest simţ al formei l-a moştenit de la strămoşii lui, cioplitori de grinzi, stâlpi şi troiţe. El a descoperit frumuseţea şi monumentalitatea formelor simple.

Constantin Brâncuşi a avut mereu, după cum afirma Petru Comarnescu, „conştiinţa marilor valori: adevărul, binele, frumosul, generozitatea”.

Viaţa sa, atât de luminoasă şi armonioasă, şi-a trăit-o sub semnul unei morale autentice, provenită, după cum susţinea Carola Giedon-Welcker, din conjunctura eticului cu esteticul.

Însuşi sculptorul Brâncuşi ne încredinţează: „Anume frumosul este echitatea absolută.”

Deci, să urmăm acestei afirmaţii extraordinare ale maestrului, încercând să descoperim frumuseţea lucrărilor sale, am putea zice, cosmogonice.

Prin activitatea sa titanică (a realizat peste 700 de lucrări sculpturale!), ne-a lăsat o moştenire fără precedent. Pe Cerul neamului românesc el şi-a lansat o fremătătoare constelaţie, pre nume Constantin Brâncuşi, care prin razele sale ne transmite un mesaj de seninătate şi bucurie adevărată.

Să aprindem în inimile noastre un foc sacru, care ar dialoga în permanenţă prin razele acestei constelaţii cu Marele Suflet al acestui neam, care a fost şi rămâne Constantin Brâncuşi şi să-l pomenim când înfloresc brânduşele, aceste „scântei fumurii”, vorba poetului…

Lucian Blaga, adoratorul artei brâncuşiene scria următoarele: „…Orionul te binecuvântează / lăcrimându-şi deasupra ta / geometria înaltă şi sfântă…”

Să-l binecuvântăm cu pioşenie şi noi, doar Brâncuşi a fost binecuvântat de însuşi Dumnezeu!

Teodor Buzu

Eugenia MANEA-CERNEI,

dr. în biologie