Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Vlad POHILĂ
Comoara de la castelul Bran

…Să tot cauţi nişte nebuni („frumoşi nebuni”, în accepţia lansată de Fănuş Neagu) care să pornească la drum, a doua zi după revelion... Să meargă de la Chişinău, la vreo 350 de kilometri, fie şi în inima ţăriii, lîngă Braşov, dar pe ger, zăpadă, viscol… Un „nebun” s-a găsit fără mari probleme. Nici nu se putea să procedeze altfel omul al cărui neastîmpăr îl cunosc mai mulţi admiratori ai artei fotografice şi ai reportajului de drumeţie; iar cei ce-l cunosc – şi preţuiesc, admirînd acest neastîmpăr, mai ales dacă se interesează de soarta românilor împrăştiaţi în jurul României, pe care Vasile Şoimaru îi adună nu numai pe pagini de reviste sau de albume. Celălalt „nebun de după revelion” am acceptat să fiu eu: primo, că îmi era şi dor de zona Braşovului, de Carpaţi; secundo, pentru că ştiu că V. Şoimaru nu porneşte la drum aiurea, ci ţinteşte ceva neobişnuit, captivant, valoros, şi tertio – deoarece o călătorie în compania acestui pelerin prin românime, în „Toyota” lui, devine o delectare pentru suflet, oricum ar fi drumul şi vremea.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

La actuală frontieră de pe Prut, la vămile de pe cele două maluri ale rîului, se mai vede ici-colo cîte o maşină, mare sau mică, cîte un călător somnoros sau obosit sau mahmur după startul sărbătorilor de iarnă. Ţinem calea spre Oneşti, oraş cochet, oraş celebru cîndva prin şcoala de gimnastică din care a ieşit, ca să uimească lumea întreagă, Nadia Comăneci. Aici, la Biblioteca Municipală, facem prima donaţie de carte: mai multe apariţii editoriale, din ultimii ani, cu sigla BM „B.P. Hasdeu” din Chişinău; cărţi din „proiectul editorial Vasile Şoimaru” – volume de autor sau cărţi a căror apariţie a fost posibilă graţie eforturilor sale şi, desigur, ultimele numere ale revistei BiblioPolis. Donaţii similare era să facem şi în alte oraşe din itinerarul nostru: Braşov, Bran, Făgăraş, Sibiu, la cele mai importante biblioteci din aceste localităţi, dar şi la unele persoane particulare, de fiece dată simţind că am putut împărtăşi bucuria de a dărui, respectiv, de a primi ceva mai deosebit, căci oamenii ce donează cărţi, ca şi beneficiarii lor, sînt marcaţi de nişte emoţii ieşite din comun, trăind cu totul alte senzaţii decît cei răsfăţaţi cu lucruri pur materiale, fie astea bomboane sau coniacuri, fie obiecte de vestimentaţie, fie aparate de uz casnic ori profesional etc.

Facem o escală la Mănăstirea de călugări Topliţa, beneficiind de călduroasa, cu adevărat frăţeasca găzduire a stareţului, un om al Credinţei, dar şi al ştiinţei, care a vizitat recent Chişinăul cu ocazia unei din multiplele conferinţe ştiinţifice organizate la ASEM. Ne povesteşte despre destinul de ieri şi de azi al acestui schit ca o insulă de ortodoxie într-o mare a papistaşilor. Nu se plînge, dar înţelegem prea bine că Mănăstirea Topliţa românească şi acum, aproape ca şi pînă la Marea Unire din 1918, se află într-o stare de asediu continuu, fiind nu că neglijată, ci chiar tratată ca un corp străin de autorităţile locale, în care românii se află într-o neputincioasă minoritate. Sala de mese a mănăstirii e ca o galerie de artă; printre portretele de pe pereţi, cu figuri şi scene legate de viaţa unor apropiaţi ai schitului, stareţul ne atrage atenţia la un chip cu adevărat frumos, impresionant: este înfăţişat Elie Miron Cristea, primul patriarh al României. Aici, în „galeria de la mănăstire”, luminatul cleric este surprins în ziua cînd şi-a susţinut la Pesta teza de doctor, cu un subiect despre creaţia poetică a lui Mihai Eminescu, exegeză în care l-a numit în premieră Luceafărul poeziei româneşti – un calificativ ce a devenit nu că uzual, ci extrem de popular, chiar dacă mulţi din cei ce îl citează nici nu bănuiesc cine este autorul ei. La modestele noastre atenţii „cărturăreşti”, adică mici donaţii de carte basarabeană, stareţul de la Mănăstirea Topliţa ne răspunde cu nişte daruri împărăteşti: icoane pe lemn şi Sfînta Evangheliei de la Bălgrad, alias Noul Testament de la Alba Iulia, o ediţie academică, din 1988, a primei traduceri complete a Evangheliilor, tipărită la Alba Iulia în 1648. Ne continuăm drumul poposind la o mănăstire de maici cu o aşezare şi un destin asemănătoare celei de la Topliţa, şi aici fiind primiţi de maica stareţă cu ospitalitatea specifică Ardealului, dar şi lăcaşurilor monahale.

Deşi nu a avut norocul de a fi proclamat capitală europeană a culturii – şansă de care a beneficiat, acum cîţiva ani, Sibiul, renovat şi înfrumuseţat cardinal – Braşovul ne întîmpină cu frumuseţea sa arhaică, de ev mediu tardiv, o frumuseţe păstrată şi alimentată continuu de grija şi dragostea localnicilor, fie ei simpli orăşeni, fie reprezentanţi ai autorităţilor locale. Trecem pe lîngă Biserica Neagră, faimoasă şi graţie romanului omonim al lui Anatol E. Baconsky; ne oprim pe o clipă în Piaţa Primăriei (Sfatului), unde, de o habă, se ţin spectacolele Festivalului Cerbul de Aur, un festival care nu ştiu ce o fi semnificînd pentru actuala generaţie, dar pentru generaţia mea era o primă şi extrem de sigură atingere de valorile, de cea mai înaltă probă, ale muzicii uşoare româneşti, europene şi universale. În apropierea vreunei clădiri pe lîngă care trecem a fi trăit judele Benkner căruia în 1521 i-a trimis boierul Neacşu Lupu din Cîmpulung o scrisoare ce avea să fie cel mai vechi document păstrat în limba română. Tot pe aici, în centrul istoric al Braşovului, s-a aflat tiparniţa diaconului Coresi, munteanul de la Tîrgovişte care în anii 1556-1583 a adunat şi tipărit primele cărţi în limba română – peste 30 de titluri –, astfel punînd începuturile înveşnicirii limbii noastre literare. Se mai păstrează edificiile unde au activat redacţiile a două publicaţii de o importanţă greu estimabilă pentru cultura românească nu numai în epoca paşoptistă: Gazeta de Transilvania, şi suplimentul ei, Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” este, evident, un important punct de atracţie pentru mulţi braşoveni, poate cu deosebire tineri. Chiar în ora cît ne-am aflat acolo, pentru a lăsa donaţiile de carte de la Chişinău, în faţa ochilor noştri se perindau mereu copii şi tineri – chiar dacă se mai aflau în vacanţa de Crăciun, unii, mulţi, se vede, preferau să petreacă (şi) la bibliotecă, barem o parte din zilele
libere.

Cu dispoziţie „braşoveană”, adică foarte bună, ne îndreptăm spre comuna Bran. Castelul medieval domină localitatea şi astăzi; ce să mai crezi despre măreţia lui în Evul Mediu? Întemeiat cel mai probabil de cavalerii teutoni, considerat a fi operă a regelui Ludovic de Anjou (construcţia lui din piatră a fost finisată în anii 1377-1378), castelul a cunoscut modificări şi îmbunătăţiri sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn (începutul sec. XIV), apoi sub cea a lui Iancu de Hunedoara (mijlocul sec. XIV). Amenajat în condiţii moderne de către regina Maria, după 1920, celebra cetate a fost renovată, cu deosebire din granturi cosmopolite, şi la finele secolului trecut. Istoricii nu au găsit încă o explicaţie plauzibilă a legăturii dintre castelul Bran şi domnitorul Vlad Ţepeş (Dracula), legătură pe care au făcut-o obsesiv unii cronicari, apoi şi unii scriitori din Occident. Oricum, cei mai mulţi vizitatori ai Branului şi mulţi dintre cei care îl cunosc numai din imagini fotografice, identifică obligatoriu castelul cu personalitatea legendară a lui Vlad Ţepeş.

Poate şi din cauza încărcăturii istorice pe care o conţine Branul, este greu să îţi imaginezi că ţinta călătoriei noastre se află la cîţiva kilometri de miticul castel. Aici, pe o stradă tipic braniană, cu case gen vilele montane, oprim la o poartă din lemn ca să fim întîmpinaţi de un bărbat sprinten, cu voce blîndă, cu ochi vii, cu un surîs frumos, provocator. Numai barba – „de lipovean”, cum ar fi găsit-o vreun consătean de-al meu, sau „de Moş Crăciun”, cum ar apreciat-o nişte copii, sau „de contele Lev Tolstoi”, cum mi s-a părut şi mie – numai barba aceasta, repet, te duce la gîndul că gazda noastră e un om ce a trecut deja ecuatorul existenţei. Se numeşte Alexandru Lupescu, sau, mai simplu – Saşa, scris Sasha, preferă acest prenume hipocoristic rusesc şi datorită slăbiciunii sale pentru limba, literatura şi cultura rusă, o pasiune ce nu poate să nu impresioneze nu numai pe noi, cei veniţi dintr-un spaţiu în care spiritualitatea rusă e ca şi la ea acasă.

După cîteva fraze de serviciu, gazda noastră nu ştiu ce face că distanţa – specifică, inerentă oricărei prime vederi, prime cunoştinţe, prime întîlniri –, se topeşte miraculos, făcînd loc unei comunicări perfect amicale, ca şi cu un om pe care parcă îl cunoşteam de mulţi, mulţi ani.

Ne-a pus la dispoziţie cîte o cameră cu sobe în care trosneau lemnele atacate de flăcări, răspîndind în jur nu numai căldură, dar şi un miros plăcut de pădure... Ne-a pus la masă, cu bucate dintre cele mai alese, multe, dacă nu toate, preparate de chiar el, Alexandru Lupescu. Însă cele mai delicioase au fost, cred eu, discuţiile cu Sasha, discuţii la care uneori, la început, ne provoca discret, cu o remarcabilă delicateţe, dar mai ales cu un nedisimulat interes faţă de existenţa românească de la est de Prut, ca mai apoi să simţim necesitatea de a continua vorba; subiectele, temele, aspectele, întrebările, răspunsurile, precizările, completările, accentele fiind, se părea, nelimitate.

Om de creaţie cu o vastă cultură, intelectual de clasă înaltă, spirit rafinat, prin excelenţă, Al. Lupescu impresionează prin felul în care narează, dar nu mai puţin şi prin felul de a întreba. Fire romantică într-un secol al unui dur realism, printre altele, în tinereţe, s-a îndrăgostit incurabil de limba rusă şi chiar dacă nu a putut face studii în domeniu, oricum a devenit un excelent cunoscător al limbii, literaturii, istoriei, filozofiei, artelor ruse. Tocmai această pasiune l-a apropiat de nişte intelectuali de marcă, cu filiaţii basarabene, sau chiar pur ruse, cu rădăcini în Basarabia, după 28 iunie 1940 stabiliţi în dreapta Prutului, Bucureşti. Aşa a intrat în posesia unor rarisime cărţi ruseşti, mai exact, volumele i-au fost încredinţate pentru păstrare şi ulterioară transmitere la persoane sau la biblioteci prin care aceste cărţi să devină un bun public. A căutat mult timp o asemenea bibliotecă... cel mai interesant e că şi biblioteca îl căuta pe el, pe Al. Lupescu! Şi iată că în cele din urmă, dorinţa lui Al. Lupescu şi dorinţa BM „B.P. Hasdeu”, în persoana dnei Lidia Kulikovski, s-au întîlnit. Astfel a fost atins şi scopul vizitei noastre la Bran: ca să aducem donaţia de carte oferită de Al. Lupescu. Tot astfel, deţinătorul actual al acestor comori bibliofile de la Bran a îndeplinit dorinţa testamentară a celui mai bun prieten al său – Petre Hrşanovschi-Sirin, cu care a activat, în anii ‘60-’80, în cinematografia română, realizînd împreună circa 50 de filme documentare. Petre avea colecţia de carte rusă de la maică-sa, Xenia, originară din Basarabia, profesoară de limba şi literatura rusă la Universitatea din Bucureşti. De fapt, tocmai această intelectuală a luat prima decizia ca valoroasele cărţi ruseşti să ajungă în Basarabia, unde pot fi utile atît ruşilor trăitori aici, cît şi românilor basarabeni, buni cunoscători ai limbii lui Puşkin, Dostoievski, Tolstoi, Cehov... Petre, a promis să îndeplinească dorinţa mamei, dar fiind ţintuit la pat de o boală grea, a readresat dorinţa prietenului Alexandru / Sasha, care, iată, a adus-o la îndeplinire.

Cele 20 de volume ale Dicţionarului enciclopedic Efron şi Brockhaus, ediţia rusă din primii ani ai secolului XX, înmagazinează cunoştinţe şi informaţii extrem de valoroase atît prin faptul că ele constituie nişte documente de epocă, cît şi pentru că multe articole, graţie manierei obiective în care au fost elaborate, îşi mai păstrează şi în prezent actualitatea. Şi iată-ne cu aceste tomuri frumos împachetate de Sasha Lupescu, numai bune de a fi puse în portbagaj ca să ia drumul Chişinăului. Atunci, înainte de întoarcere acasă cu acest inestimabil „bagaj livresc”, am putut vedea încă una din multiplele faţete ale splendorii umane şi intelectuale a lui Al. Lupescu. Deducînd din discuţiile cu noi că în Basarabia e o mare penurie de literatură de specialitate, s-a apucat să ne ajute să completăm golul existent la noi într-un domeniu căruia el însuşi i-a dedicat poate cea mai bună parte a vieţii: arta teatrală şi cinematografică, alegînd din impresionanta-i bibliotecă personală circa 60 de volume despre teatru şi cinema. Este donaţia strict personală a dlui Al. Lupescu pentru BM „B.P. Hasdeu”, graţie cărei cititorii noştri, în special cei de la Filiala de Arte „Tudor Arghezi”, vor putea consulta lucrări solide în domeniu, mai curînd inexistente încă în fondurile noastre. Cum nici astăzi, într-o zi de la mijlocul lui Mărţişor, nu am putut aduna cuvintele de mulţumire, de recunoştinţă, pentru donatorul nostru din Bran (inclusiv pentru amintirea luminoasă a celor care i-au încredinţat rugămintea de a găsi destinatari pe potriva unor cărţi vechi şi rare ruseşti), închei acest subiect exprimîndu-mi speranţa, ba chiar şi încrederea că cititorii din reţeaua BM „B.P. Hasdeu” vor găsi, cu diferite ocazii,de-a lungul anilor ce vin, cele mai potrivite cuvinte de gratitudine şi preţuire a mult prea frumosului dar bibliofilic oferit de Al. Lupescu de la Bran, prin medierea făcută de dna dr. Lidia Kulikovski, dr. Vasile Şoimaru şi subsemnatul.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

De la Bran am făcut o escapadă şi la Făgăraş, oraş care, prin anii ‘20-’30 ai sec. XX, avea şanse de a deveni noua capitală a României noi, fiind avantajat şi de situarea sa în chiar inima ţării, relativ departe de Bucureştiul deja excesiv birocratizat. Pînă nu de mult, pentru majoritatea românilor, Făgăraşul se identifica cu un mare combinat de produse chimice, posibil, şi cu Liceul „Negru Vodă”, unul dintre cele mai bune în sistemul de învăţămînt preuniversitar. Pentru mine, acest oraş se identifică cu familia de intelectuali Doina şi Traian Greavu care au muncit, ea ca psiholog, iar el ca profesor de istorie şi director, tocmai în performantele obiective făgărăşene amintite mai sus. Au trecut 37 de ani de cînd ne-am cunoscut – subsemnatul fiindu-le ghid şi translator pe traseul Moscova – Leningrad (Petersburg) – Riga; s-au scurs 12 ani de cînd ne-am revăzut, însă Doina şi Traian au rămas aceiaşi... Aceiaşi oameni dragi sufletului meu, inclusiv datorită intereselor, preocupărilor, pasiunilor, crezurilor şi speranţelor comune, lecturile, artele şi călătoriile situîndu-se pe locuri de frunte în lista pasiunilor noastre. După ce m-a lăsat în dulcea companie a familiei Greavu, V. Şoimaru „a tras o fugă” la Sibiu, ca să ducă şi acolo nişte donaţii de carte basarabeană, concomitent întîlnindu-se cu doi reprezentanţi ai unei familii de istorici: dr. prof. univ. Corvin Lupu – tatăl, şi dr. conf. univ. Graţian Lupu – fiul, ambii profesori la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, tatăl mai fiind şi redactor-şef al revistei Transilvania. Cel puţin unele monografii de dl C. Lupu, consacrate României „postdecembriste” merită atenţia noastră, pentru care le vom prezenta în unul din numerele viitoare ale revistei BiblioPolis.

La Bran, în casa caldă – din mai multe unghiuri de vedere – a lui Al. Lupescu am avut şi o „seară basarabeană”, datorată familiei de plasticieni Andrei Negură – Lilia Şeremet. Din fragedă tinereţe, cu vreo trei decenii în urmă, după absolvirea facultăţii de arte plastice la Budapesta, A. Negură s-a impus spectaculos în arta basarabeană cu goblenuri – o noutate absolută la noi. De cîţiva ani se află la Bran, unde a deschis, împreună cu soţia, pictoriţa L. Şeremet, un magazin de bijuterii, situat chiar vis-à-vis de faimosul castel. De fapt, ar fi o eroare să numim magazin întreprinderea lansată de această familie, căci ei gestionează o veritabilă galerie de arte, în care vizitatorii, desigur, fac şi cumpărături, însă, prioritar, pot admira excelente opere de artă. Oricum ar fi, nu poate să nu bucure o urmă basarabeană în inima României, iar Andrei Negură şi Lilia Şeremet s-au ambiţionat să lase aici o urmă cît mai adîncă.

...Am scris la începutul acestei tablete despre comoara de la castelul Bran, gîndindu-mă, recunosc, la avuţia istorică, documentară şi artistică pe care o posedă această cetate devenită muzeu şi chiar loc de pelerinaj pentru mii de pasionaţi de istorie, dar şi de legende frumoase şi de simple aventuri. Acum îmi dau seama că titlul prezintă foarte bine comoara din casa lui Al. Lupescu, din sufletul lui extrem de sensibil, fapt ce poate fi sesizat şi în versurile pe care le scrie. Cînd ne-a citit o poezie scrisă, vorba francezilor, a l’improviste, i-am spus că e shakespeariană, fapt ce l-a emoţionat, chiar dacă şi-a exprimat şi anumite îndoieli în ceea ce priveşte veridicitatea „verdictului” meu. Însă i-am spus adevărul curat, ce-i drept, adevărul meu, bazat pe impresii proprii, strict subiective: poeziile lui Al. Lupescu, nu numai ca zidire poetică, dar şi ca trăire, ca frămîntare, ca strigăt sau cîntec înăbuşit, mi-au amintit de Sonetele lui Shakespeare sau poate de nişte poeme de Boris Pasternak, risipite în romanul Doctor Jivago, or, B. Pasternak are scrieri de factură shakesperiană, fapt relevat de mai mulţi critici literari ruşi sau occidentali. Punem la judecata cititorului nostru – pentru început – doar trei poeme, relativ recente, de Al. (Sasha) Lupescu, şi dacă ele îşi vor găsi cititorul interesat şi sensibil, promitem să revenim cu o proximă ocazie, şi la această personalitate ieşită din comun, şi la poezia d-sale, inserînd în BiblioPolis şi alte scrieri de-ale noului, extraordinarului nostru prieten de la Bran.

__________

Salvarea noastră vine dintre ape

Salvarea noastră vine dintre ape:

Şi Prut, şi Nistru naşte iar eroi…

La mine au venit să mă dezgroape

Un Vlad Pohilă şi Şoimaru: doi!

Doi oameni ca oricare-aţi putea zice.

Ei bine, nu! Sunt doi vulcani aprinşi,

Aprinşi de-un jar pe care nu-l poţi stinge

Aprinşi de jarul Rugului Nestins.

Într-un Cortegiu legendar se-nscrie

Prin lupta lor, prin crezul nefiresc,

Alături de alţi fii ai României

Jertfindu-se, pe sine, pătimesc.

O, Doamne, de-aş fi tânăr înc-o dată!

Să merg cu ei alături, să mă sting,

De dor de ţară, mândră, ne-ntinată,

Să le fiu sprijin şi cu ei să-nving!

Să-nving şi neputinţă şi ruşine,

Ca Şoimul, să mă-nalţ, biruitor.

Ca Vlad să aflu cheia-se cuvine –

Să văd din nou pământul roditor!

Bran, 4 ianuarie 2012

E dulce frunza grea...

Motto: „О, как мне быть!...”

E dulce frunza grea a amintirii!

O bate vântul, gândul o răstoarnă...

În depărtare, clopotul iubirii

Tot bate rar, în pragul mântuirii

Şi-n suflet numai zgură rea îmi toarnă.

Eşti prea departe să nu mor de dor.

Poteca noastră s-a ascuns în iarbă,

Doar gândul către tine are spor:

Adorm atât de greu, mă scol uşor,

Dar nu-mi găsesc prin casă nicio treabă...

Şi se duc zorii, zilele se duc,

Tot mai departe-i zvonul primăverii,

Stropi reci de ploaie norii grei aduc,

Se-adun-aiurea gânduri... şi năuc

Mi-ngrop în taină dorul revederii.

* * *

Lăsaţi cuvântul cel misterios

Să zacă-n ceaţă, poate încolţeşte

Şi peste ani, cu trupul graţios,

O lebădă sau un satir va creşte !

Va fi un pom, va fi o floare rară,

Sau personaj din basm poate va fi

Şi poate într-o altă primăvară,

Pe alte plaiuri îl voi întâlni!

Sasha LUPESCU

Vlad POHILĂ