Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / ПРУТ, ОБЪЕДИНЯЮЩАЯ РЕКА / PROUTE, THE UNION RIVER
Ion GRAUR
Blestemaţii ţării

Când, de unde şi din voinţa cui, au apărut aceşti cetăţeni – povara demnitarilor? Pe timpul sovietelor, ei: ţăranii, pensionarii şi întreaga sărăcime solicitau loturi particulare mai mari, dorind să muncească mai mult, să crească roade mai bogate. După al Doilea Război Mondial erau ani când ţăranul moldovean învăţase a creşte averea solicitată: fructe, legume, grâne, cartofi; vite – oi, vaci, porci, cai etc. şi nu se frăsuia că nu poate vinde producţia. Nu lăsa niciun ar de pământ nelucrat. El găsea ieşire din situaţii de sine stătător. Nu se pierdea niciun măr, nicio prună, niciun strugure şi niciun bostan etc. – toate, în condiţii casnice, se transformau în mărfuri bune de păstrat şi de comercializat ceva mai târziu, într-o perioadă mai îndelungată: fructe uscate, murături, conserve, magiun, vin, ţuică etc. Încetul cu încetul ţăranul, sărăcimea îşi venea în fire. Dar nu pentru mult timp. S-a început lupta cu producătorii de vinuri şi alte băuturi, cu cultivatorii de vii, cu crescătorii de animale ş.a.m.d. Nu se accepta înstărirea ţărănimii, statul contribuind astfel la creşterea sărăciei şi sărăcimii. Dar diriguitorii de sus se făceau a nu observa procesul acesta distrugător, care, în cele din urmă, aduse la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Situaţia s-a schimbat. Ţara trece prin mai multe regimuri. Populaţia hărţuită îşi pierde interesele. Nu mai are nevoie de pământ, nu mai luptă pentru roade mari. Chiar şi particularii uneori lasă lucrurile baltă. Livezi întregi cu roada pe jos, ca nişte covoare colorate. Iar oamenii mor de foame… Sate întregi au rămas aproape pustii. Treci prin astfel de localităţi şi întâlneşti doar bătrâni şi bolnavi, copii părăsiţi, părinţii cărora argăţesc prin străini: în Italia, Spania, Portugalia, Rusia, Grecia, Israel... Adună bani ca să scape de sărăcie: să-i întreţină pe cei rămaşi la baştină, să construiască o casă, să cumpere o maşină, să…

Întorşi în ţară, cei puţini, căci majoritatea preferă să rămână prin străini, ei, cei cu maşini, transportă bătrânii şi bolnavii pe la spitale… Iar cei de reuşesc să deschidă vreo întreprindere, o afacere, de regulă, se pomenesc constrânşi, impuşi la diverse impozite, ca în fine să se pomenească în aceeaşi groapă a sărăciei. Anume astfel, treptat, parcă de la sine, pe de-o parte, ţara se umple de cerşetori, tâlhari şi bandiţi, iar pe de altă parte, apare o categorie socială ascunsă, pentru început, de milionari şi miliardari care, pentru a-şi păstra şi înmulţi averea, sunt gata, în orice clipă, să vândă şi ţara.

Cam aşa arată rodul muncii guvernanţilor în cei opt ani de stăpânire a regimului comunist, când poporul Republicii Moldova s-a pomenit dezbinat după interese. Partea cea mai numeroasă a populaţiei: pensionarii, bugetarii şi, în special, ţărănimea s-a pomenit într-o situaţie teribilă. Primii, pensionarii, în cea mai mare parte, sunt îngenuncheaţi de-a binelea, aduşi într-o stare de sărăcie cumplită, fiind îndemnaţi sporadic să-şi vândă şi apartamentele, casele… Excepţie fac doar foştii deputaţi, miniştri, secretari de partid, securişti, care au ştiut la timp să-şi crească dubioase averi, toţi reuşind să-şi garanteze un viitor luminos.

Bugetarii, şi ei, sărmanii, visează şi luptă, la nivel de vorbe, pentru o viaţă mai destoinică. Ţărănimea, ca una dintre cele mai numeroase şi mai blestemate pături sociale s-a dovedit a fi şi cea mai răbdătoare, mai tolerantă. De ce? – poate întreba cititorul. Pentru că vorbele la nivel de guvernanţi, cu privire la vânzarea (loturilor) de pământ moldav către cumpărătorii străini, azi pot fi tratate ca o cărăruşă ce duce spre dispariţia ţărănimii ca pătură socială!

După evenimentele din 6-7 aprilie 2009, care s-au manifestat ca un „acord final” al vieţii pământeşti, poporul nostru s-a ales cu o nouă guvernare, formată dintr-o Alianţă a patru partide – speranţa mulţimii, aşteptările sărăcimii. În pofida foştilor guvernanţi, cei noi (AIE) au realizat pentru început majoritatea promisiunilor: pace şi linişte, pensii şi salarii, pâine şi apă…, ba chiar şi căldură. Dar şi comuniştii s-au ţinut de cuvânt. Lupta promisă întru a distruge Alianţa e în creştere continuă, poate chiar pe sfârşite! Se face totul pentru a paraliza activitatea organelor de conducere ale statului. Nicio vorbă de vreo colaborare, de vreo „conlucrare constructivă”, cum e la modă să se spună acum. Ortacii lui Voronin, dacă au rămas fără posturi (a se citi: fără profituri), duc împotriva AIE un adevărat război. Nimic sfânt. Pe prim-plan – detronarea Alianţei şi nicio grijă faţă de suferinţele oamenilor. Toate căile, toate metodele legitime şi nelegitime, sunt accesibile: deschiderea unor dosare false, spălarea banilor, lipsa ori falsificarea informaţiei etc., etc. – toate reflectându-se dăunător asupra populaţiei, în special asupra pensionarilor şi întregii sărăcimi. Pentru exemplificare ne vom referi la câteva momente pe care le-am simţit pe pielea proprie. Eu, un lucrător de cultură, născut în 1930, la 22 iunie 1993 am primit legitimaţia de pensionar cu o pensie în mărime de 600 ruble, care de la 1 iulie 1995 a fost transformată în 855 lei, ajungând în 2010 la suma de 970 lei. La toate adresările mele în instituţiile abilitate cu rugămintea de recalculare a pensiei am primit acelaşi răspuns: nu aveţi dreptul! Acest caz are multe subtexte dubioase, care demonstrează neglijenţa statului faţă de pensionari. Soţia mea s-a pensionat în 1987, cu o pensie personală de 130 ruble. Peste câţiva ani, în urma schimbării conducerii ţării, în 1992, ea s-a ales (conform legitimaţiei de pensionar) cu o pensie de 459 ruble, care la 1 ianuarie 1994 a fost echivalată cu 34 lei, iar din 1 aprilie 1994 – cu 39 lei. Aceste peripeţii şi ele, adică au determinat-o să ia decizia de a redobândi cetăţenia română şi de a trece la pensia Statului Român. Au trecut ani de zile. Visul părea, parcă, să se realizeze, însă nu pentru mult timp. Prin februarie 2010, de la spital ni s-a comunicat prin telefon, să ne prezentăm la Compania Naţională de Asigurări în Medicină cu poliţele de asigurare…, unde, după cercetarea documentelor solicitate doamna Margareta Moroşan mi-a restituit poliţa, iar pe a soţiei a reţinut-o, explicând că soţia nu mai are dreptul la poliţa respectivă… La întrebarea „Din care motiv?”, mi s-a explicat că ea nu este pensionara Republicii Moldova, că în 2006 a fost luată o hotărâre (lege?) conform căreia pensionarii altor ţări nu au dreptul la poliţa moldovenească, iar dacă şi-o doresc, totuşi, atunci ei trebuie s-o procure (cumpere) anual. Caraghios lucru! O viaţă întreagă a muncit pentru această ţară, fiind decorată cu zeci de menţiuni lăudabile, premii etc. fără nicio mustrare măcar. Pentru întreaga perioadă cât a muncit la Chişinău a fost apreciată cu pensie personală etc. ca, în final, la bătrâneţe, prin 2006, să se „bucure” de „pedeapsa” guvernanţilor actuali de la Chişinău, pentru că a muncit cu devotament în RSSM?!

Care să fie dauna pensionarilor Ţării Româneşti, adusă Republicii Moldova de azi? Şi care să fie poziţia Alianţei pentru Integrare Europeană care, cu atâta insistenţă şi antipatie faţă de pensionari, execută hotărârile dictatorilor din 2006? Oare demnitarii de azi nu observă că aceste măsuri îi discreditează?

O altă lovitură aplicată păturilor de jos ale R. Moldova a fost lipsirea pensionarilor de drepturile de a călători pe gratis în transportul în comun – în troleibuze, autobuze. Problema în cauză şi azi continuă să stoarcă şiroaie de lacrimi din ochii bătrânilor. Măsurile întreprinse până în prezent (diversele compensaţii) nu au adus nimic bun pentru oamenii simpli, decât nervozitate în transportul public, neliniştea concetăţenilor în goană pentru dobândirea drepturilor imaginare şi, în special, discreditarea conducerii statului în genere.

Mai sunt şi alte metode de umilire a maselor muncitoare, de stoarcere a banilor de pe spatele sărăcimii, însă ne vom opri aici. Nu putem însă să nu ne exprimăm nedumerirea: de ce organele de stat de azi se lasă induşi în eroare şi continuă să caute ieşire din beleaua în care a căzut ţara, punând întreaga năpastă pe spatele celor mulţi (ţărani, bugetari, pensionari), lăsându-i nepedepsiţi pe milionarii, miliardarii, pe toţi acei ce au făcut averi fabuloase de pe spatele celor mulţi? Cu ce se ocupă organele de drept, justiţia? Nu credeţi oare că a sosit timpul să se stabilească şi să se garanteze şi în ţara noastră, ca în lumea civilizată, două limite necesare în viaţa omului: 1) limita la sărăcie, care chipurile există: coşul minim de existenţă… şi 2) limita la bogăţie, care să constituie un coş maxim de avere. Iar toate celelalte averi (bunuri) să îmbogăţească bugetul statului?! Căci atâta timp cât bogăţia nu va avea limite, nu poate exista pacea în societate şi nici armonie între oameni.

Ion GRAUR