Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / ПРУТ, ОБЪЕДИНЯЮЩАЯ РЕКА / PROUTE, THE UNION RIVER
Raia ROGAC
Eu am fost cu scînteia...

(Dialog cu interpretul de muzică folk şi publicistul Florin Săsărman)

– Dragă Florine, la întâlnirea cu publicul de la Biblioteca „Liviu Rebreanu” mărturiseai că ai mai deschis o portiţă a sufletului, spre Basarabia...

Bibliopolis - www.hasdeu.md

– Către întreaga Basarabie am deschis o poartă mare cu mai multe portiţe. La fiecare vizită mai deschid câte o portiţă şi după aceea intru de mai multe ori pe ea. O primă portiţă am deschis-o în 2004, la Ţiganca, după aceea în 2007, la Ialoveni, şi tot pe atunci am deschis portiţa către Biblioteca „Liviu Rebreanu”, iar întâlnirea din anul acesta a fost un corolar al dragostei pentru carte. De fapt, muzica folk, cea pe care o interpretez, este indestructibil legată de carte, de poezia bună.

– Cum a fost la Ţiganca?

– Poarta către Ţiganca am deschis-o după ce în prealabil aflasem în primăvara lui 2004 la Vatra Dornei, la un congres al Diasporei Române, unde au fost mulţi reprezentanţi din America, că există acest loc Ţiganca. Pe un deal de la Iepureni, în zona Cantemir, primăvara, când se topeşte zăpada sau după ploi mai abundente, din ţărâna lui ieşeau la suprafaţă osemintele ostaşilor români, căzuţi în război. Pentru că iubesc istoria şi îmi fac cruce când trec prin faţa unei biserici, m-a cutremurat ştirea aceea. Am fost la Ţiganca, am văzut unde erau îngropaţi câteva mii de ostaşi români, morţi în luptele pentru eliberarea Basarabiei în 1941, şi apoi în luptele din 1944, când a fost apărată Basarabia. Nu era amenajat acolo nimic: niciun cimitir, nicio cruce, nicio îngrăditură. Am reuşit să aduc din Bistriţa o Troiţă – o Cruce din lemn. Am adunat împreună cu cei doi călugări, care vieţuiau lângă acel cimitir – Nifon şi Casian, cu părintele Vasile Burduja din Cania, cu Nicu Popa, românul american, de la care auzisem această istorie, osemintele care erau în preajmă, le-am pus într-un mormânt, i-am zis Mormântul ostaşului necunoscut şi am instalat Troiţa. Părintele Nifon, care avea atunci 71 de ani, a zis: „Acum, că am pus Crucea, vor veni şi celelalte.” Şi celelalte au venit în doi ani de zile, pentru că Guvernul Român şi-a asumat responsabilitatea pentru ceea ce s-a făcut acolo, iar Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor de la Bucureşti a amenajat un cimitir de onoare cu pietre funerare şi plăci, pe care sunt înscrise numele ostaşilor căzuţi, cu poartă maramureşeană şi cu un gard împrejmuitor al acelei bucăţi de pământ. Crucea odată înălţată într-adevăr poate să facă multe. Pe urmele demersului de la Ţiganca am mai dus o Troiţă la Nicoleuca, lângă Orhei, tot pe un astfel de loc – cu ostaşi români înmormântaţi şi neamenajat ca atare, am mai dus una la Cania şi una la Ialoveni. Pentru Ialoveni am luptat ceva mai mult împreună cu Nicu Popa, împreună cu regretatul Andrei Vartic, actorul şi scriitorul basarabean, cu care am fost foarte apropiaţi, şi împreună cu un grup de credincioşi din Ialoveni. Acolo a fost construită deja o mică biserică, o alee a deputaţilor din Sfatul Ţării şi cred că până la urmă va reuşi amenajarea unei parohii foarte frumoase. Prin 2006 am fost surprins neplăcut de refuzul Ministerului Culturii de a amplasa bustul lui Liviu Rebreanu pe soclul care era pregătit pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Atunci m-am gândit că Liviu Rebreanu trebuie să devină un nume ceva mai prezent la Chişinău şi am propus doamnei L. Kulikovski să înfiinţăm o bibliotecă.

– Refuzul era din partea unei comisii de la minister, membrii căreia pretindeau că bustul are fisuri. Monumentul este făcut de Miliţa Petraşcu, discipola basarabeană a lui Constantin Brâncuşi. Până la urmă, într-un cadru solemn, bustul a fost dezvelit, a fost multă lume bună şi o delegaţie bistriţeană.

– Ştiu, de aceea nu am crezut în acea motivaţie şi i-am propus doamnei Lidia Kulikovski, directorul general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, să înfiinţeze împreună cu Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud o bibliotecă de carte la Chişinău. Şi aşa s-a născut Biblioteca „Liviu Rebreanu”.

– Ai fost naşul de botez al noii instituţii de carte românească...

– Nu, am fost doar sămânţa. La acest proiect au muncit foarte mult bibliotecarii, administraţia Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău şi omologii lor de la Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, dar eu am fost cu scânteia, cu ideea. Am fost la înfiinţarea ei, de atunci au trecut câţiva ani şi iată-mă la o nouă manifestare, la care m-am simţit ca acasă. Mă bucur mai ales de ceea ce spunea doamna Lidia Kulikovski, că Biblioteca „Liviu Rebreanu” are faimă de instituţie cu fond de carte valoroasă. Şi de data aceasta prietenii de la Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud au venit cu donaţie de carte să completeze fondul. Au mai adus un manuscris reprezentativ pentru scriitori de talia lui Radu Petrescu, care a vieţuit în anii ’50 în judeţul Bistriţa-Năsăud. Eu am adus CD-uri.

– De unde au pornit preocupările pentru muzica sacră?

– Sunt trei lucruri care influenţează atitudinea mea: în primul rând, educaţia pe care am primit-o la ţară din partea părinţilor şi bunicilor mei – de a respecta lucrurile sfinte, după aceea dragostea mea pentru istorie. Totdeauna mi-a plăcut să-mi
bag nasul în cărţile de istorie, să mă văd cumva prezent în anumite momente, nu numai în Transilvania, unde trăiesc eu, ci pe mapamond. Pentru mine Basarabia e ca şi pământ românesc. Un al treilea factor care influenţează această atitudine este meseria mea de jurnalist. Lucrez din 1992 la Radio Cluj şi mă bucur că această meserie mi-a ieşit în cale, pentru că mi-a dat voie să cunosc locuri noi, oameni noi şi să mă implic acolo unde am simţit nevoia să pun umărul în a face ceva. Şi muzica folk este alimentată de educaţia şi respectul meu pentru lucrurile sacre ale poporului meu. Mi-a plăcut să citesc foarte mult întotdeauna, poate prea mult, pentru că îmi amintesc că, tânăr fiind, cei de-o seamă cu mine plecau la baruri şi discoteci, iar eu, dacă aveam o carte care mă captiva, nu mă putea nimeni scoate din casă. Mama mă îndemna: „Du-te, mă copile, şi tu la distracţii cu ceilalţi!” Eu însă nu mă lăsam dus. Părinţii mei aveau o bibliotecă de circa 1000 de volume, lucru important pentru o familie de mici intelectuali de la ţară şi pentru educaţia mea. Eu am dublat în scurt timp numărul cărţilor în câţiva ani într-o sete incomensurabilă de citit. Acum aş face o paranteză pentru că suntem în mijlocul unor evenimente legate de cărţi, trebuie să spun că mă simt şi eu afectat de noua tendinţă de a se publica, a se citi, a se documenta pe internet sau citind în calculator de pe diferite site-uri cărţi, articole ş.a.m.d., şi ritmul în care îmi achiziţionez cărţi este mai scăzut. Apropo, în urmă cu zece minute, am cumpărat aici la Chişinău o carte de geopolitică, care mă interesa foarte mult.

– Activitatea la cenaclul „Flacăra” a fost o şcoală, un experiment sau ceva mai mult?

– Flacăra a fost o şcoală de viaţă, deşi eu n-am fost acolo decât un an şi o lună de zile. A fost o şcoală de viaţă extraordinară pentru că am fost invitat să mă alătur echipei de la Flacăra în 1984, de Adrian Păunescu, cel care conducea cenaclul şi cel care pentru ani buni a fost mentorul nostru. După aceea lucrurile au evoluat într-o conjunctură mai puţin favorabilă muzicii folk. Noi nu cântam folk pentru că exista cenaclul Flacăra, ci cenaclul Flacăra exista pentru că noi, câteva generaţii de tineri, cântam muzică folk. Am avut marea şansă de a-l întâlni pe Adrian Păunescu şi poate că unii dintre noi n-ar fi cântat folk dacă n-ar fi fost acel imbold pe care spectacolele realizate de el ţi-l dădeau. Vedeai un asemenea spectacol şi-ţi plăcea. Îţi ziceai: aşa trebuie să fac şi eu, mai ales dacă erai iubitor de poezie, mai ales dacă aveai un pic de voce. Eu la vremea aceea cântam colinde de sărbători, cântam muzică uşoară pe la serbări, aşa, în sinea mea – balade, doine, dacă mergeam la pădure sau unde aveam de lucru cu părinţii. Am luat o chitară şi în câţiva ani de zile am învăţat să cânt foarte bine. Revin şi spun că cenaclul Flacăra a fost o şcoală de viaţă pentru cei care au fost pe scena lui, a fost o şcoală pentru câteva generaţii de tineri, pentru sute de mii de tineri din România, care nu aveau acces pe vremea aceea la sentimentul de libertate. Flacăra nu le dădea o libertate în plus, Flacăra le dădea sentimentul de libertate, le contura mai bine dorul de libertate celor tineri, lucrul acesta cred este meritoriu până la urmă. Într-un lagăr, cum a fost cel comunist, nu poţi să fii liber cu adevărat, şi, în această situaţie, era mult că aveai sentimentul pe moment că eşti liber. Erai înflăcărat şi visai şi cu visul treci dincolo de orice zăgaz, de orice limitare a libertăţii. Pentru mine Adrian Păunescu pentru câţiva ani de zile a fost un al doilea părinte, am considerat foarte importantă şansa pe care mi-a oferit-o să particip la Flacăra. După aceea noi ne-am mai întâlnit în judeţul Bistriţa-Năsăud, prin 1988-1989, el venea la Năsăud, unde avea nişte prieteni şi mă chema şi mergem prin judeţ. În 1990 am fost unul dintre cei la care a apelat să reînfiinţăm cenaclul Flacăra, care n-a mai devenit cenaclul Flacăra din cauza opoziţiei grupului de redacţie de la revista Flacăra, dar a devenit Totuşi, iubirea. Adrian Păunescu a rămas cu acest cenaclu până aproape de finalul vieţii lui. Eu nu am rămas pentru că mi se dezvoltase personalitatea şi nu mai puteam asculta de Adrian Păunescu aşa cum vroia el. El te vroia soldat credincios şi să faci exact ceea ce-ţi zice. Aveam şi eu o opinie, în spate aveam multe lecturi. Am simţit că mai am de lucru şi în altă parte, dar am continuat să cânt cu Adrian Păunescu, chiar să compun. În 2010 am scos un album la Casa de discuri „Libris” cu titlul Muchia de cuţit, adică titlul unui cântec făcut împreună cu Adrian Păunescu prin 1989 la Năsăud, cum vă spuneam.

– Ştiu că în repertoriu ai cântece patriotice, religioase, muzică uşoară. Cum îţi formezi repertoriul?

– Prima dată în copilărie am cântat colinde, lucru foarte important, şi doine din zona noastră, fără instrumente muzicale. După aceea am cântat şi muzică sacră, învăţată la biserică, de exemplu O măicuţă sfântă – e un cântec bisericesc extraordinar de frumos de la începutul veacului trecut. Apoi am cântat – dacă spuneaţi de muzică sacră, să rămânem în domeniul acesta – şi am compus cântece pe versuri religioase, în primul rând, pe versurile lui Vasile Voiculescu, un mare poet religios român, apoi şi pe cele ale lui Radu Gyr Isus în celulă. Eu mai interpretez cântece sacre la ceremoniile religioase de sfinţire, bunăoară la Ţiganca. Am şi cântece patriotice, în primul rând le cânt pe cele de la cenaclul Flacăra, atunci am fost cel mai determinat să le învăţ. Cântecul patriotic este o cămară în sufletul oricărui cântăreţ şi cei care nu cântă cântece patriotice nu sunt împliniţi. Cântecul patriotic te leagă de cei în mijlocul cărora trăieşti, de pământul pe care trebuie să-l aperi. Este o profesiune de credinţă în a promova şi a face strălucitor pământul acesta pe care te-ai născut şi pe care trăieşti.

– Ai avut spectacole în Chişinău?

– Am avut un spectacol de colinde la Teatrul Satiricus. A fost organizat de câţiva prieteni, atâta doar. M-aş bucura să pot reveni cu un spectacol de colinde înainte de Crăciunul pe stil vechi, care se ţine aici.

– Aici se ţine şi pe stil vechi, şi pe stil nou...

– Aveţi două Crăciunuri...

– Avem încă...

– Să le ţineţi cu evlavie.

– Mai bine ar fi unul...

– Unul şi bun, dar asta nu depinde de noi.

– Eu sper ca în viitor să fie un singur Crăciun pentru toţi românii.

– Pe final vreau să spun că sunt impresionat de Chişinău, de Basarabia. Am vizitat şi „Oraşul vinului” de la Cricova. Sunt legat în continuare şi de Soroca, acolo este o cetate extraordinară şi puţină lume cunoaşte că a fost ridicată de meşteri pietrari bistriţeni, din oraşul meu. Găsesc de fiecare dată oraşul Chişinău frumos şi curat. Mă bucur, chiar dacă înţeleg că greutăţile sunt mari şi sărăcia este o haină grea pentru moldoveni, aşa cum este şi pentru foarte mulţi români din Ţară şi trebuie să ne gândim cum să ne scuturăm de ea. Vă doresc sănătate şi bucurie, sper să ne revedem cu bine şi în anii viitori.

Consemnare Raia ROGAC