Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EMINESCIANA 2012 / ЭМИНЕСЧИАНА 2012 / EMINESCIANA 2012
Maria BRÎNZAN
Lecturile lui Mihai Eminescu la Viena şi Berlin

„Măreţ pluti-va printre veacuri,

Maestrul dulce Eminescu,[1]

Iar jos cu-al lor bagaj de fleacuri...”

(A. Vlahuţă,
Răspuns la o cronică rimată)

Pe cînd avea 16 ani, adolescentul Mihai Eminescu fu îndemnat de profesorul său iubit Aron Pumnul, aflat pe patul de moarte, să urmeze studiile la Blaj. Cu încuviinţarea părinţilor Gheorghe şi Raluca Eminovici şi cu povaţa lăsată, avea să plece spre Blaj, locul de unde venea românul Aron Pumnul, ce a ţinut un curs de filosofie şi a luat parte la Marea Adunare Naţională din 1848 de pe Cîmpia Libertăţii, de la Blaj. Se pregăti de plecare cu o dorinţă mare de a vedea locurile acelea, Blajul, ce era numit „Mica Romă”, din motivul de a-şi continua studiile. Le mai spusese părinţilor că, după moartea profesorului său, „nu mai avea ce căuta la Cernăuţi”. Îşi luă geamantanul cu cărţi numit „bibliotecă ambulantă” şi porni la drum. Călători pînă la Vatra Dornei cu o trăsură de poştă, mai departe urmă drumul cu doi căruţaşi – olari, ce duceau oale de vînzare la Bistriţa; pînă la Tîrgu-Mureş merse pe jos. La Tîrgu-Mureş se cunoscu cu doi studenţi seminarişti de la Blaj – Ion Cotta şi Teodor Cojocariu, aceştia îl recunoscură că este cel care a publicat poezii în revista Familia.

După moartea lui Aron Pumnul, Mihai trimite poezia De-aş avea... revistei Familia ce era editată de redactorul-şef Iosif Vulcan, la Pesta. Poezia este publicată în numărul din 9 martie 1866 cu menţiunea din partea redacţiei: „Deschidem cu bucurie coloanele revistei, acestui tînăr care, abia ajuns la 16 ani, ne-a surprins plăcut cu primele sale încercări trimise redacţiei.” Iosif Vulcan îi schimbă şi numele de familie în Eminescu, cu care căzu de acord şi tînărul Mihai. Colegii săi Ion Cotta şi Teodor Cojocariu în amintirile lor despre Eminescu spuneau că „mereu îl găseau citind, citea orice îi aduceau din biblioteca seminarului, citea şi cu glas tare pentru cei ce doreau să-l asculte, din cărţi cît şi din propriile sale poezii”.

Şederea lui de la sfîrşitul lunii mai pînă în septembrie n-a fost tocmai favorabilă pentru Mihai Eminescu, nu luă examenele ce trebuiau, ca să fie înscris ca student, cu toate că era bine pregătit şi cunoştea multe. Un motiv de neadmitere, ar fi că era ortodox, aşa susţineau unii. Dezamăgit de insucces, părăsi Blajul, se angajă ca sufleur, mai apoi şi copist în trupa lui Pascaly, trupă, care plecă spre Bucureşti, în aceste calităţi a rămas doi ani de zile în trupă. Poeziile din care declama poetul în faţa studenţilor erau din Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, lucru explicabil, căci considera că Alecsandri este poetul adevărat. „Biblioteca ambulantă” a lui Eminescu avea cărţi germane şi româneşti, din cele româneşti nu lipseau cărţile preferate de autori ca Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ioan Heliade-Rădulescu ş.a.; dintre cele germane amintim volume de Friedrich Schiller, Johann Wolfgang von Goethe, Nikolaus Lenau, Heinrich Heine şi Mitologia lui Reinbeck, o carte de căpătîi a lui M. Eminescu. La 1867 publică în revista Familia poeziile Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure. În 1869, în aceeaşi revistă, îi apar Junii corupţi, Amicului F.I.

După amintirile prietenului său Ştefan Cacoveanu, pe timpul cînd se afla la Bucureşti, ca sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti, Mihai Eminescu era acelaşi împătimit de carte şi de lectură, odăiţa sa arăta astfel: „Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum, de tot decolorată; înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lîngă masă, de cealaltă parte un scaun de brad, nevopsit ca şi masa. Acesta era mobilierul din odaie. Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de la fereastră pînă lîngă masă, pe paviment (pardoseală) pînă la 200 de volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte.” Tot Ştefan Cacoveanu mărturiseşte despre perioada pe cînd se aflau la Blaj că Eminescu cunoştea limba germană perfect, doar venea de la Cernăuţi, de la şcoli germane.

Gîndul de a-şi continua studiile îl măcinau, însă starea dificilă în care se afla
nu-i prea permitea să o facă. Întors acasă, la Ipoteşti, în 1869, şi tatăl, Gheorghe Eminovici, îngrijorat de starea lui Mihai, hotărăşte să-i subvenţioneze studiile. Plecarea lui la studii la Viena, la Universitate, este bine primită de toţi ai familiei Eminovici.

Spre Viena împreună cu Mihai plecă Gheorghe Eminovici, mama Raluca, sora Aglaia şi fratele Matei. Au călătorit cu trenul pînă la Praga, unde au făcut o fotografie de grup şi una aparte, după care Mihai plecă spre Viena însoţit de faimosul geamantan plin cu cărţi, haine şi merinde, ceilalţi plecară la băi.

Ajuns la Viena, Mihai se înscrie la 2/10 octombrie 1869 la Facultatea de filozofie a Universităţii, ca „auditor extraordinar” nu student „ordentlich”, deoarece îi lipsea certificatul de absolvire a gimnaziului. La Universitatea de la Viena, „auditorul extraordinar” nu era obligat să susţină examene, ci doar să asculte cursuri, la alegere, pe care le dorea. S-a înscris la trei semestre: de iarnă (1869-1870), de iarnă (1871-1872) şi de vară (1872), şi-a ales profesorii cunoscuţi. Frecvenţa „auditorului extraordinar” era însemnată într-un Index lectionum. În afară de aceste cursuri frecventa şi cursurile de filozofia dreptului, economie politică, de medicină, de istorie, de limbi romanice, pentru prima dată află de filozofia lui Kant. Toate aceste cursuri vor influenţa şi ele într-o măsură oarecare formarea gîndirii şi a personalităţii tînărului Mihai de 20 de ani. Dar după cum menţionează Gellu Dorian, Emil Iordache, autorii cărţii Paşii poetului, editată la Iaşi, în 2000, „nu aceste cursuri i-au format cultura, ci lecturile zilnice, cărţile pe care şi le procura din librării sau anticariate”. Este o opinie a autorilor citaţi, cu care nu putem să nu fim de acord.

Mai departe, aceiaşi autori subliniază: „Eminescu cheltuia însă mult cu cărţile care deveneau şi ele un fel de economii pentru zile negre, cînd, citite fiind, le vindea. Prietenii care au scris despre această perioadă a lui Eminescu spun că ştia Platon, Spinoza şi Fichte, Kant şi Schopenhauer. Citise Ramayana şi Mahabharata, Kalidasa, Vedele. Slavici afirmă că în acea perioadă traducea Critica raţiunii pure, de Kant”, adăugînd: „Lecturile lui erau şi din Goethe, Lenau, Heine, Keller, dar şi din minori ca Hoffmann von Fallersleben, G. Cerri. Nu-i erau străini nici: J.-J. Rousseau, Victor Hugo, Alfred de Vigny, Lamartine. Cel care-i aducea cărţi de la biblioteca Universităţii sau de la cea a Curţii imperiale, unde nu putea pătrunde, nefiind înscris oficial, era Samoil Isopescu, colegul lui de cameră.”

Perioada aflării lui Mihai Eminescu la Viena a fost prolifică şi în activitatea sa ca poet şi scriitor. Nuvela Sărmanul Dionis este terminată, începe colaborarea la Convorbiri literare, publică Venere şi Madonă, Epigonii, Făt-Frumos din lacrimă, Mortua est!, Înger de pază, Noaptea; face primele însemnări pentru Geniu pustiu. Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în apărarea lui Aron Pumnul, împotriva unei broşuri scrise de Dimitrie Petrino, în care ataca pe înaintaşii săi: Gheorghe Şincai şi Aron Pumnul. Eminescu participă la şedinţele Societăţii literare şi ştiinţifice al cărei membru era. La o şedinţă se ia hotărîrea de înfiinţare a unui comitet de organizare pentru pregătirea serbării de la Putna, în august 1870, în program este inclus şi Congresul studenţilor români academici de pretutindeni. În 1871 Mihai Eminescu a fost ales bibliotecar de către membrii Societăţii „România jună” de la Viena.

În vara lui 1872 Eminescu se află la Botoşani, unde se întîlneşte cu Titu Maiorescu, care era în trecere pe acolo. Cum se interesa de studiile tinerilor români, Titu Maiorescu îi spune că ar avea intenţia de a-i propune să ocupe o catedră la Facultatea de filosofie din Iaşi. Doar că ar trebui ca Eminescu să-şi dea doctorantura tot la o mare Universitate din Europa şi i-ar fi sugerat să studieze la Berlin. Susţinut şi de cei de acasă, Eminescu plecă în toamnă, la şfîrşitul lui septembrie, spre Berlin prin Lemberg (Lwow, Lvovul de astăzi), prin Cracovia, spre o mare capitală a culturii.

Dar cum banii promişi de Gheorghe Eminovici întîrziau, s-a înscris la Universitatea „Friedrich Wilhelm” de abia la 18 decembrie 1872, ca student ordinar în baza unui certificat de absolvire a gimnaziului din Botoşani. S-a înscris la Facultatea de filosofie, frecventa regulat cursurile, luînd şi note. Avea mai puţin timp liber, dar nu se limita doar la cursurile audiate, studia mult din izvoare, cum a făcut-o toată viaţa, se referea la documentele consultate. Anii de studii la Viena şi Berlin au fost decisivi pentru formarea personalităţii lui Eminescu, a viziunilor sale filosofice, estetice, literare. Cunoaşte poeziile neoclasicului german J. Chr. Fr. Holderlin, ideile iluminiştilor germani G.E. Lessing, I. Kant, Fr. Schiller, J.W. von Goethe, creaţia lui H. Heine, Nicolaus Lenau. Se familiarizează cu opera lui W. Shakespeare, cu scrierile autorilor renascentişti: Dante Alighieri, Petrarca, Boccaccio, Niccolo Machiavelli; cu iluminiştii francezi: Voltaire, Diderot; pozitiviştii: H. Spencer şi A. Comte; romanticii: Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Byron, Leopardi. Studiază amănunţit filosofia lui Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, Jean-Jacques Rousseau, L. Feuerbach, G.W.F. Hegel, B. Spinoza, precum şi budismul. Aceste cunoştinţe se datorează nu numai cursurilor ascultate, dar şi muncii intensive la bibliotecă şi acasă. Ghidat de dorinţa de a cunoaşte cît mai mult, el a fost un student autodidact. Traduce în continuare din Critica raţiunii pure a lui Kant.

Lucrează la Împărat şi proletar, Călin Nebunul, Fata din grădina de aur. Publică în Convorbiri literare: Înger şi demon, Floare albastră.

În timpul aflării la Berlin, pentru a se putea întreţine fără să depindă de părinţi, ce îi trimeteau bani cu mari întîrzieri, şi-a găsit o slujbă de funcţionar la Legaţia Română de la Berlin.

Renunţă la doctorat din motive numai de el cunoscute, invocînd concentrarea mai mult asupra propriei opere. Călătoreşte prin Germania, Polonia. Întorcîndu-se la Iaşi, este numit director al Bibliotecii Centrale a Universităţii.

În 2008, la Bucureşti, a apărut o carte a dnei Ilina Gregori Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze (336 pagini). În bibliotecă nu avem această carte, nu o cunosc, nu mă pot pronunţa asupra ei. Însă din informaţia pe care o deţin, în carte este descrisă foarte şi foarte interesant perioada şederii lui Eminescu la Berlin. Posibil, această carte să aducă unele precizări apropo de renunţarea lui Eminescu de a susţine doctoratul: poate că el era convins, îi spunea intuiţia, că a fi profesor, nu este vocaţia lui.

Consider că alegerea lui Mihai Eminescu a fost una din suflet, cu toate că nu a fost tocmai pe placul lui Titus Maiorescu.

Documentîndu-mă, investigînd mai multe izvoare, am găsit o carte a dr. Elie Miron Cristea: Luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţată de Maria Roşca, publicată în 1997 la Bucureşti.

Această carte este prima monografie despre M. Eminescu, scrisă în 1895, teza de doctorat susţinută şi publicată în limba maghiară, a unui tînăr de 27 de ani. Elie Miron Cristea este cel ce a ajuns a fi primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1925 şi 1939.

Maria Roşca este membru al Uniunii Ziariştilor profesionişti din România, membru onorific al Asociaţiei Internaţionale L’Espressione Latina din Cetatea Eternă – Roma.

Merită de citit aceste cărţi şi alte despre Mihai Eminescu, pentru a cunoaşte cît mai multe despre viaţa, studiile făcute, lecturile lui, care erau considerabile, pentru a citi şi noi mai mult, inclusiv pentru a-i citi măreaţa operă.

Referinţe bibliografice

Amintiri despre Eminescu. – Bucureşti: Ed. Viitorul Românesc, 2000. 343 p.

Dumitrescu-Buşulenga, Zoe. Eminescu. Viaţa. Bucureşti: Ed. Elion, 2000. 230 p.

Dorian, Gellu; Iordache, Emil. Paşii poetului. – Iaşi: Ed. Timpul, 2000. 369 p.

Cristea, Elie Miron. Luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Maria Roşca. – Bucureşti: Ginta Latină, 1997. 130 p.

Rezuş, Petru. Mihai Eminescu. – Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 1983. 573 p.

Vintulescu, Virgil. Eminescu şi literatura înaintaşilor. – Timişoara: Ed. Facla, 1983. 290 p.

[1]* Acest articol are la bază o comunicare prezentată la Simpozionul Valori Bibliofile 2011.

Maria BRÎNZAN,

şef, Serviciul lectura publică, BNRM