Biblio Polis - Vol. 41 (2011) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / НА ОБОИХ БЕРЕГАХ ПРУТА / UNIFIED BY PROUTE
Constantin ERETESCU
Note de călătorie: Basarabia – 2011

Ne-am întors din România, din Basarabia, din Ucraina. Zdrobiţi de oboseală, de zborul peste fusele orare, năuciţi de cele văzute, impresionaţi de oamenii întâlniţi.

De unde aş începe? Poate că de la ceea ce trebuia să fie punctul culminant al călătoriei, drumul la Cetatea Albă. Vasile Şoimaru, ghidul nostru cu o inimă mare cât ţara, ne ia de dimineaţă, vesel, hotărât să mă readucă în copilărie şi să mă iniţieze în tainele oraşului meu natal, să-mi arate baştina, cum zice. Şoseaua, luminată de soarele toamnei, e bordată de nuci care cresc pe ambele laturi de-a lungul a mulţi kilometri. Din loc în loc poţi să vezi câte un om ori doi în şanţul din marginea drumului. Târziu îmi dau seama că adună nucile căzute din pomi.

missing image file

După mai bine de două ceasuri ajungem la Vamă, locul unde se termină astăzi Republica Moldova. E greu de definit starea de tensiune care ia locul liniştii de până atunci. Contribuie la schimbare uniformele străine ale vameşilor, limba pe care o vorbesc, gesticulaţia militară, controlul meticulos al maşinii în care ne aflăm. Amfitrionul se supune, dar, după ce totul se încheie, înjură vârtos şi apasă pe accelerator. O jumătate de ceas mai târziu intrăm în oraşul în care revin după aproape şaptezeci de ani. Mergem de-a dreptul la cetate, o fortăreaţă impresionantă, care trebuie să fi inspirat teamă cotropitorilor vreme de multe generaţii. În cetate nu se poate intra. O maşină a poliţiei blochează de altfel accesul la poteca ce duce spre poartă. Revăd mormântul sfântului Ioan cel Nou, cel ale cărui oase se află la Suceava. Mi-l aminteam pe malul Nistrului, mormânt simplu, protejat de un gard scund de metal, cu o cruce de piatră. Îl găsesc aşezat într-o capelă, alături de biserica grecească. Între timp i s-a schimbat şi naţionalitatea. Citesc şi aflu că este un sfânt... ucrainean. Casa părinţilor mamei, a bunicii, pe care am apucat-o în viaţă, era în preajma acestui mormânt. Când ieşeai în curte, după ce treceai pe sub sârma pe care se uscau la soare peşti săraţi prinşi în cioace, ca ciorapii, şi străbăteai o potecuţă nisipoasă peste care dădeau năvală buruieni înalte, ajungeai la malul limanului. Fluviul ajuns aproape de vărsarea în mare se întindea grandios, cât puteai cuprinde cu ochii. O barcă neagră, trasă pe uscat, se legăna când valurile loveau, ca o inimă, ţărmul. O casă ţărănească, scundă, probabil din chirpici, albă, cu un pridvor scund din lut galben pe toată întinderea zidurilor din faţă, cu un mic hol şi două odăi, bucătăria în stânga şi camera de zi. Îmi amintesc o după amiază în care am fost lăsaţi, – sora mea, de vreo nouă ani pe atunci, şi eu, de cinci ani –, în grija unchiului Vania, fratele mamei. El primise misiunea să ne hrănească. A pregătit o mulţime de sandviciuri minuscule, pe care le-a înşirat în lungul laturilor lungi ale mesei din bucătărie, după care a dat startul ca la o competiţie atletică. Primul care isprăvea de mâncat căpăta un premiu. Nu mai ştiu în ce anume consta şi nu ţin minte să-l fi primit. Casa, aşa cum mi-o amintesc, nu mai există. În locul acela s-a ridicat o fabrică, o construcţie de ciment zugrăvită într-un roz obosit. I-am dat ocol, am căutat în spatele colţurilor, dar nu mai e nimic. Nu departe de cetate se află şi biserica şi cimitirul armenilor, o minoritate etnică vizibilă în trecut, de vreme ce lăcaşul datează din sec. XIV şi este prima biserică ridicată de armeni în spaţiul locuit de români. Mai este acolo o clădire scufundată în pământ până într-atât, încât primul rând de ferestre se află la nivelul solului. În jurul ei, copleşit de copaci şi buruieni înalte cât omul, se află cimitirul. Mai zăreşti câte o cruce. Singurul loc din care o poţi privi este poarta încuiată şi ferecată cu lanţ. Lăcaşul continuă totuşi să fie cunoscut. O adolescentă care visa pe un pietroi în mijlocul străzii ne-a îndrumat fără greş.

A urmat căutarea nespornică a casei părinteşti pe străzi înghesuite, cu mulţi
oameni. Reperele cu care am plecat la drum s-au dovedit nefolositoare. Vechiul parc central al oraşului a fost de negăsit, ca şi fostul Liceu de băieţi „Mircea cel Bătrân”. Ca să nu mai spun de vechea adresă a casei, str. Dragoş Vodă nr. 3. Trecătorii nu pot fi întrebaţi în niciun caz în română, o limbă pe care nu o mai auzi vorbită pe stradă. Percepi o anume stare de vigilenţă şi surescitare la cei pe lângă care treci, care mi-a evocat teama pe care o încercau bucureştenii la vederea unui străin în timpul aproape uitat al comunismului. Atât de evidentă, încât însoţitorul nostru nu a îndrăznit să întrebe unde s-a aflat pe vremuri Tribunalul Judeţean, un loc de la care puteam porni în căutarea casei în care am văzut lumina zilei. Am dat în schimb peste monumentele regimului sovietic, amplasate în locuri vizibile. Între ele, un obelisc gigantic, dedicat victoriei sovieticilor în ultimul război, flancat de statuile aurite ale unor ostaşi cu piepturile proiectate în afară, un soi de îngeri înarmaţi cu puşti mitraliere. Întregul ansamblu a fost ridicat pe fundalul apelor Nistrului. Sau, la marginea oraşului, alt monument, ridicat întru amintirea unui grup de comunişti executaţi cândva, în deceniul al doilea al secolului trecut de autorităţile Ţării. Aflăm din inscripţie că gruparea ilegalistă lupta împotriva „ocupaţiei româneşti”. Un detaliu care mi-a atras luarea aminte, nu lipsit de semnificaţie: casele scunde apărate de garduri de ciment sau tablă vopsită, înalte de doi metri, prin care nu poţi vedea nimic din ceea ce se petrece în bucătărie sau în dormitor. Coroanele copacilor îi ascund şi ele pe cei dinăuntru. De bună seamă un sistem de protecţie împotriva unei îndelungate supravegheri a semenilor.

Lunga şi întortocheata preumblare prin oraş am asemuit-o cu întoarcerea unui mort de pe cealaltă lume să caute locul în care s-a aflat cândva la adăpost.

Prin comparaţie, Chişinăul şi satele vizitate mi-au părut locuri încărcate de sevă şi de lumină. Spre deosebire de sate, integral sau aproape integral româneşti, populaţia capitalei se împarte în segmente aproape egale între vorbitori de limbă românească şi vorbitori de rusă, fie ei ruşi, ucraineni sau găgăuzi. Asta face ca alegerile să fie mereu strânse, iar tensiunile dintre adepţii Moscovei şi cei care privesc spre România şi spre Europa să fie mereu în pragul exploziei. La ultimele alegeri pentru conducerea Primăriei Chişinău, consumate în luna iunie, liberalul Dorin Chirtoacă a câştigat, într-un
al doilea tur de scrutin, la o diferenţă de numai 4422 de voturi din cele aproape 370 000 exprimate şi asta graţie voturilor unui sat românesc aflat în suburbia capitalei. Înfricaţi, oamenii făceau predicţii sumbre asupra a ceea ce avea să se întâmple în eventualitatea victoriei contra-candidatului comunist: întreaga conducere a oraşului urma să intre pe mâna ruşilor, limba oficială avea să fie din nou rusa, la fel rusa era să prevaleze în emisiunile posturilor de radio şi televiziune, iar perspectiva intrării în Uniunea Europeană anulată pentru cine poate spune câtă vreme. Se pare că starea de incertitudine privind viitorul ţării va persista. Ruşii aduşi în RSS Moldovenească, în anii comunismului, pentru a prelua conducerea statului, refuză încă să accepte că dominaţia lor a luat sfârşit, că ei reprezintă o minoritate, iar limba statului Republica Moldova este româna. Vei întâlni încă pe stradă maturi, dar şi tineri care-ţi vor răspunde la o întrebare oarecare printr-un arogant, aproape jignit: „Ia ne znaiu!” (= Nu ştiu [româneşte]!).

Conflictul ia adesea forme greu de definit. În zilele în care ne-am aflat la Chişinău, a venit în vizită oficială Chiril, patriarhul Rusiei. Însoţit de şaizeci de bodyguarzi, de doctor, bucătar şi chelner. Şeful Bisericii Ruse a ţinut o slujbă în care le-a dat de înţeles credincioşilor – să fi fost acolo şi o ameninţare? – că Biserica Rusă va fi mereu prezentă în viaţa Basarabiei şi a lansat volumul Noi suntem un singur popor în faţa lui Dumnezeu, în care, în cuvântul introductiv, se adresează gazdelor astfel: „Ne rugăm astăzi pentru Moldova, pentru prosperitatea poporului moldav, pentru ca orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii.” Patriarhul urma să depună o coroană de flori şi la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar acolo venise deja un grup de protestatari cu pancarte pe care scria că religia nu este politică sau că Basarabia e pământ românesc şi nu poate fi supusă spaţiului spiritual rusesc. Informat de ceea ce se petrece, Preafericitul a ales să renunţe la ceremonie. Vizita a fost interpretată, pe drept cuvânt, ca fiind una politică, menită să dea un imbold nou comuniştilor lui Voronin et Comp., patriarhul Chiril fiind un vechi şi binecunoscut slujitor al lui Putin. Ce alt sens putea avea această vizită, din moment ce, din punct de vedere şi istoric, şi canonic, Biserica din Basarabia ţine de Patriarhia de la Bucureşti?

Iar uneori conflictul ia aparenţe legitime. Cum ar fi acţiunea iniţiată de organizaţia „Liga tineretului rus” din Chişinău, care doreşte ca o stradă din oraş să poarte din nou numele unui militar sovietic, Belski, iar nu Alexandru Ioan Cuza, cum se numeşte acum. Motivul pentru care se cere acest lucru ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, acela că domnitorul român ar fi contribuit la introducerea grafiei latine, străină societăţii moldoveneşti (?!). Ca să nu mai vorbim de conflictele deschise, întreţinute decenii la rând de comuniştii din Transnistria, cu sprijinul deschis al Moscovei.

În centrul istoric al oraşului un parc majestuos adăposteşte Aleea scriitorilor, cu o dispunere mai generoasă a statuilor decât în rondul dedicat oamenilor de litere din Cişmigiul bucureştean. În lungul parcului, alături de creatori basarabeni ca Alexandru Hâjdău, Alecu Russo sau Alexei Mateevici, poţi vedea chipul lui Mircea Eliade, G. Călinescu sau Nichita Stănescu, acestea din urmă apărute în anii care au urmat independenţei. În scuarul de la intrare statuia lui Ştefan cel Mare veghează asupra tuturor. Monumentul a trecut şi el prin timpuri grele. Pentru a-i suprima caracterul de simbol, guvernanţii i-au scos din mână crucea, au făcut pierdută spada şi au mutat ce a mai rămas 18 metri în desişul parcului. A trebuit să treacă o generaţie pentru ca, reconstituită, statuia să-şi reocupe locul care-i fusese destinat.

Alături de blocurile comuniste cu înfăţişarea lor dezolantă, poţi vedea clădiri vechi, martore ale unei epoci prospere.

Sunt apoi oamenii. Deschişi, calzi, gata să-ţi dea mai mult decât le ceri. Cafeaua vine însoţită de o gustare şi de vestea că la bucătăria restaurantului a fost scoasă chiar atunci de pe plită o ciorbă, tocmai bună după un drum lung cu trenul. O bunăvoinţă pe care opresorul a confundat-o lungă vreme cu disponibilitatea la supunere. Cei care rezistau apăreau de aceea mai vizibili şi trebuiau pedepsiţi cu mai multă asprime. Dramele lor ies acum la iveală în presa de largă circulaţie. Astfel, cu titlul Condamnat că a „românizat” basarabenii, ziarul Adevărul din 6 octombrie publică dosarul unei asemenea victime, Grigore Celac, din satul Drăgăşeni, jud. Chişinău. Om de 47 de ani în 1940, atunci când ruşii ocupă Basarabia, preotul Grigore Celac este arestat, acuzat de activitate antirevoluţionară în perioada interbelică, declarat „duşman al poporului” şi condamnat la cinci ani de lagăr în Kazahstan. Ştirile se opresc aici, semn că deţinutul nu a supravieţuit temniţei. În anii din urmă a devenit cunoscută povestea vieţii şi morţii lui Petru Ştefănucă, unul din reprezentanţii străluciţi ai şcolii sociologice de la Bucureşti, fost director al Institutului Social Român din Basarabia. Asemeni altor intelectuali, este şi el arestat şi acuzat de toate relele pământului, între altele, că ar fi „aghent” al românismului, aceasta pentru că în cadrul sectorului de limbă şi literatură de la Institutul de istorie, limbă şi literatură de pe lângă Consiliul Sovietului Comisarilor poporului al RSS Moldoveneşti la care se angajase după ocuparea provinciei, a militat pentru scrierea cu caractere latine şi pentru folosirea limbii literare în procesul de comunicare, dar şi antisovietic, antisocialist, fascist, antisemit. Mai mult, jignire fără seamăn, în timpul procesului a refuzat să vorbească ruseşte, cerând traducător. Pentru toate aceste crime a fost condamnat la moarte prin împuşcare, condamnare comutată la zece ani muncă silnică într-un lagăr din Tataria. Nici acest condamnat nu a rezistat privaţiunilor şi moare înainte să împlinească vârsta de 36 de ani. Soţia lui, acuzată într-una din multele delaţiuni ataşate la dosar de a fi „jidoafcă”, a avut şi ea parte de un tratament asemănător. Adevărul despre cele petrecute a ieşit la iveală abia după o jumătate de secol, mulţumită investigaţiilor dlui prof. dr. Grigore Botezatu, unul din cărturarii de bună tradiţie din Basarabia. Şcoala din Ialoveni, care-i poartă astăzi numele, a izbutit să organizeze un muzeu care-i evocă personalitatea. Într-o dimineaţă de toamnă văratecă am vizitat acest spaţiu care se doreşte recuperator, dar pe care îl simţi încărcat de tragism.

Acestea sunt doar două din multele drame individuale. Am putea adăuga la aceasta cei peste 300 000 de morţi de foame de la mijlocul deceniului patru, îndată după ocuparea sovietică a Basarabiei. Secetei devastatoare a anului 1946 i s-au adăugat cotele impuse ţăranilor. Supravieţuitorii îşi amintesc încă de activiştii partidului veniţi să le ridice cerealele, cartofii şi morcovii, măturând podul şurii şi de ultimele boabe de grâu. Fenomenul foametei provocate, împreună cu toate consecinţele ei, sutele de mii de morţi, actele de sălbăticie şi canibalism, a fost una din specialităţile regimului, experimentată cu puţini ani înainte în Ucraina. Lucrurile au devenit cunoscute abia în anii din urmă, ca şi ceea ce s-a petrecut aproape de noi, aceasta din urmă şi datorită apariţiei cărţii lui Alexei Vakulovski, În gura foametei, o descripţie pe cât de exactă, pe atât de înfricoşătoare a faptelor.

Un merit în relevarea acestor realităţi îi revine presei de limbă română, prin ziare ca Literatura şi arta, Timpul, Jurnal de Chişinău, Adevărul, Ziarul de gardă şi unei generaţii noi, tinere şi îndrăzneţe de gazetari şi, nu mai puţin, radioului şi televiziunii. Am ascultat postul de radio Vocea Basarabiei, postul Arena FM, am cunoscut-o pe Stela Popa şi pe Maria Bulat-Saharneanu, două comentatoare de forţă ale noii clase politice care mi-au creat sentimentul că particip eu însumi la viaţa politică. Aceştia sunt oamenii ce vor schimba ţara.

Unul din obiectivele propriu-zise ale scurtei călătorii în Basarabia a fost lansarea volumului Cornova. 1931, lucrare care adună în cele 852 de pagini peste 150 de fotografii – cam tot ce a realizat echipa condusă de Dimitrie Gusti în timpul cercetării monografice de acum 80 de ani. Ocazia ne prilejuieşte vizita la Cornova, un sat care a rămas neschimbat de-a lungul deceniilor, cu case mici, împrăştiate peste un teren râpos, greu accesibil. Acolo, într-o sală de clasă, asist la unul din cele mai neaşteptate evenimente culturale, pentru că el se produce în prezenţa mai tuturor copiilor satului, de la şcolari de 13-14 ani, la copii de grădiniţă, mai toţi îmbrăcaţi de sărbătoare, conştienţi că în lucrarea care le e prezentată este vorba despre străbunii lor şi, într-un fel, despre ei înşişi. De altfel, situaţie puţin obişnuită în lumea cărţilor, ţăranii au fost cei care au contribuit, cu atât cât au putut, la publicarea volumului. Un act de cultură datorat unui om al locului, Vasile Şoimaru – fost deputat în primul parlament al ţării, cel care a votat independenţa Basarabiei, actualmente profesor universitar – şi al colectivităţii săteşti.

Iar cel de-al doilea obiectiv a fost lansarea operei folcloristului, publicistului şi scriitorului Gheorghe Madan, de data aceasta în satul lui natal, Truşeni, din fostul judeţ Lăpuşna. Cele două volume de Scrieri, au apărut recent în Editura „Ştiinţa” de la Chişinău, prin grija lui Mihai Papuc, a Tamarei Apostol-Macovei şi a lui Grigore Botezatu, cu o introducere a lui Iordan Datcu. Gh. Madan este un alt intelectual care a trăit toată viaţa într-o relaţie tensionată cu autorităţile ocupante, pe rând ţariste şi sovietice. Pentru vederile lui pro-româneşti, intră în vizorul ohranei imperiale, drept care se vede silit să treacă clandestin Prutul, să-şi continue studiile, să intre în contact cu scriitori din România acelei vremi, să revină în Basarabia, doar pentru a fi interogat din nou, de data asta de NKVD-ul sovietic. Neavând de ales, fuge iar în România, de data asta definitiv, fiindcă aici îşi va găsi sfârşitul. Între timp, va culege folclor, va scrie despre oamenii satului, va publica proză. Gh. Madan ilustrează în chip exemplar destinul unui scriitor hotărât să nu-şi abandoneze neamul, să nu-şi uite limba, decizii asociate în colţul acela de lume cu mari riscuri. În biserica nouă, clădită în anii din urmă, tot aşa, din contribuţiile sătenilor, şi apoi într-o sală de clasă a gimnaziului au fost evocate personalitatea şi epoca trăită de unul din semenii lor. Totul s-a desfăşurat în prezenţa sătenilor, căci neamul Madanilor, am înţeles, este mare şi mai fiecare se înrudeşte cu toţi ceilalţi.

Ce poţi spune la capătul unei asemenea experienţe, altceva decât să le urezi să nu se lase traşi în groapa din care abia au ieşit. Atâţia îi vor înapoi acolo. Atât de puţini le vin în ajutor. Cei mai mulţi nici nu-i aud. Parcă mai nepregătiţi sufleteşte să-i asculte sunt confraţii de pe malul celălalt al Prutului.

Constantin ERETESCU,

scriitor, Providence, SUA