Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IN MEMORIAM
Îngerii l-au strigat pe „frumosul nebun al marilor oraşe”

Scriitorul, romancierul şi dramaturgul Fănuş Neagu a fost unul dintre cei mai talentaţi autori contemporani, care va rămâne în memoria cititorilor cu volume precum Îngerul a strigat, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Cartea cu prieteni, Insomnii de mătase sau Dincolo de nisipuri.

Fănuş Neagu s-a născut pe 5 aprilie 1932, în Grădiştea de Sus, judeţul Brăila. A studiat primii cinci ani de şcoală primară în satul natal. Şi-a continuat studiile între anii 1944 şi 1948 la Liceul Militar din Iaşi şi a urmat Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti, iar în 1952 a devenit cursant al Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, până în anul 1953, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, Radu Cosaşu ş.a. Între anii 1954 şi 1957 învaţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar nu îşi încheie studiile.

În anul 1954 debutează cu povestirea Duşman cu lumea, în revista Tânărul scriitor, iar în anul 1960 are loc debutul editorial, cu volumul de povestiri Ningea în Bărăgan, retipărit în 1964 sub titlul Cantonul părăsit. În anul 1960 publică Somn de la amiază, iar în 1962 Dincolo de nisipuri (nuvele), în anul 1967 – Vara buimacă, iar piesa Scoica de lemn este pusă în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti. În 1968 tipăreşte primul său roman – Îngerul a strigat, considerat eveniment editorial. Publică ulterior, în 1972, volumul de nuvele În văpaia lunii; în 1977, romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe şi cartea de eseuri Cronici afurisite; în 1979, Cartea cu prieteni; în 1981 – Insomnii de mătase; în 1985 – A doua carte cu prieteni. Tot în anul 1985 i se joacă piesele Echipa de zgomote, la Teatrul Majestic, şi Olelie, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Printre volumele pe care le-a scris se mai numără Cronici de carnaval, Întâmplări aiurea şi călătorii oranj (publicistică), romanele Scaunul singurătăţii şi Amantul marii doamne Dracula. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara piesa Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp.

A primit, printre altele, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumele Cantonul părăsit, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Echipa de zgomote, Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp (1964, 1968, 1970, 1988). În 1990 devine directorul săptămânalului Ţara, publicând în fiece număr câte o tabletă. În 1991, împreună cu Eugen Simion, Valeriu Cristea şi Marin Sorescu, revigorează revista Literatorul, fondat de Al. Macedonski, în 1880. Din 2001 a fost director al cotidianului Cronica Română. În anul 2000 Uniunea ziariştilor Profesionişti i-a acordat Ordinul Ziariştilor „pentru marele lui talent publicistic”.

După unele proze de F. Neagu s-au turnat filme artistice, scriitorul însuşi jucând roluri în peliculele Casa de la miezul nopţii şi Crucea de piatră (1993).

În perioada decembrie 1993-1996, Fănuş Neagu a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

În noiembrie 1993 devine membru corespondent al Academiei Române, iar pe 21 decembrie 2001 a devenit membru titular al aceleiaşi instituţii.

Scriitorul şi dramaturgul Fănuş Neagu a murit noaptea, la spitalul Elias din Bucureşti, în urma unei îndelungi suferinţe.

A fost înmormântat pe Aleea scriitorilor de la Cimitirul Bellu din capitala României.

Încă, în 2008, aflat pe patul de spital, Fănuş Neagu i-a trimis o scrisoare jurnalistului Marius Tucă, în care acuza agresivitatea presei faţă de situaţia sănătăţii lui:

„Dragă Marius Tucă, în numele amiciţiei ce ne leagă, te rog să inserezi în Jurnalul National aceste rânduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase”, îşi începea scriitorul mesajul.

„Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără să se fi născut.”

„Da, sunt bolnav, continuă scriitorul, cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lăsaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb: o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie vă trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? Literatură nu citiţi, prin urmare nici cărţile mele, la film nu mergeţi, la teatru nici atât. Îmi închipui cu toată sinceritatea că nici de urât nu ne urâţi. Atunci nu încape decât o singura explicaţie: sunteţi mânaţi cu biciul de patronii voştri să aduceţi ştiri ce să sature aşteptările unui public, de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc.”

„Aş mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înţelege, aţi fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): «Urât mai trăiţi, domnilor!»”, şi-a încheiat Fănuş Neagu scrisoarea.

Coleg cu Nicolae Labiş şi Radu Cosaşu, Fănuş Neagu a învăţat să caute frumoşi nebuni, cu mână sigură, de la Mihail Sadoveanu, Panait Istrati şi Vasile Voiculescu.

Conform colegului de breaslă şi de generaţie Dinu Săraru: „Fănuş Neagu a fost şi rămâne un mare poet al limbii române şi sunt convins că, după Eugen Barbu, dintre contemporani, nimeni n-a slujit limba română cu atâta evlavie, cu atâta har, cu atâta demnitate şi cu atâta putere de a transforma această limbă română în şansa noastră de a ne păstra identitatea şi credinţa. A fost un om demn, mai ales în aceşti ultimi 20 şi ceva de ani, dispreţuind regal – ca puţini alţii – curvăsăria politicianistă care se lăţeşte ca o pecingine şi îneacă întreaga lume românească. A fost un monument, din acest punct de vedere, în apărarea limbii române, prin cultivarea ei, prin îmbogăţirea ei. A fost un model al apărării identităţii naţionale. Verticalitatea lui ar merita să fie considerată şi ea un model pentru generaţiile tinere.”

Despre demnitatea omenească şi naţională – ieşită din comun, pentru aceste vremuri – cititorii noştri îşi pot face o imagine parcurgând măcar una din ultimele sale tablete, pe care o republicăm şi noi în acest număr de BiblioPolis.

După Dobrogea natală, după Bucureşti, unde a stat cea mai mare parte a vieţii, un loc aparte l-a avut în viaţa lui F. Neagu şi Basarabia, pe care a vizitat-o, după 1990, în câteva rânduri. A poposit şi la Biblioteca Municipală, lăsând autografe admiratorilor, fiind eternizat şi în poze, printre cititorii şi angajaţii BM „B.P. Hasdeu”.