Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Nicolae RUSU
Romanul ca un preludiu

Scris într-o nouă paradigmă, altfel decât este obişnuit un cititor tradiţional, romanul lui Anatol Moraru Turnătorul de medalii* este o probă asumată de proză postmodernistă, autorul năzuind, probabil ca această scriitură să ajungă a fi un model de studiu al genului pentru viitorii studenţi ai cursului de istorie a literaturii. Această idee, uşor camuflată, este scoasă în evidenţă şi în prefaţa la roman a lui Nicolae Leahu, scrisă într-o excelentă şi adecvată cheie postmodernistă, care completează reuşit (şi fericit) stilul naraţiunii realizată de An. Moraru.[1]

Prefaţatorul nu face o analiză (în stil clasic sau, fie, tradiţionalist) a romanului, ci digresionează, folosind abil şi cu talent întregul arsenal de tehnici necesare, postmoderniste, pentru a „glagoli” despre zvonurile care circulă referitor la apariţia unui roman „de o chipeşenie gulliverică, care e dinamic, e incitant, are şi un titlu negru-negru, ca tăciunii de ebenin [...], un ISBN cabalistic şi un preţ de să te minunezi...” E descrisă apoi spumos şi efervescent, prima întâlnire a cititorului cu romanul: „O, dar iată-l că bate-n geam cu cârligul degetului arătător [...]. Emoţia primei întâlniri ne zbârleşte părul şi porii, încheindu-ne la ultimul nasture: o solemnitate prusacă. Stăm ca în faţa Justiţiei însăşi: lumânări de nimfă!” După care urmează o altă digresiune, din care cititorul află circumstanţele în care cei doi, autorul şi prefaţatorul, s-au cunoscut şi au devenit colegi „de cam toată viaţa bălţeană”, ca abia în final, în partea a treia a prefeţei, N. Leahu să ajungă să se pronunţe şi despre scriitura în cauză a colegului său romancier. În linii mari, la general, el precizează că „lansat ca analist literar, dar cochetând şi cu poezia [...], pentru a-şi necăji comilitonii liricoizi mai degrabă, An. Moraru s-a înscris oarecum din mers, cu un fel de pas lateral, în cel mai recent pluton al prozei româneşti din Basarabia”. Prefaţatorul evită însă să se pronunţe, de exemplu, despre construcţia romanescă propriu-zisă a scriiturii, motivând eufemistic prin faptul că „An. Moraru are ceva din maniera pictorilor de icoane pe sticlă, a acestor oameni care ştiu că lucrarea lor nu e pentru a-l încânta pe Pantocrator, ci pentru a-şi exprima simţirea religioasă”. Totuşi, N. Leahu e nevoit să evidenţieze atuul prozei în discuţie, recunoscând că „dacă în roman ar lipsi ironia, urâtă şi prigonită şi de iezuiţii autohtoni, capetele tradiţionaliste care s-ar iţi din feregeaua naraţiunii le-ar putea copleşi pe cele ale spiritelor citadine. De aceea şi stă ironia la straja patriei textelor postmoderniste: să le apere liniştea, să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor intertextualiste...”.

Însă ceea ce ar fi fost firesc din partea prefaţatorului să „despice părul în patru”, ca să se vadă din ce şi cum a fost împletit firul naraţiunii în Turnătorul de medalii, o face însuşi autorul în una din digresiunile sale care „înzorzonează” edificiul epic al cărţii, dându-i, în spirit postmodernist, un aer de autenticitate.

Autorul este silit să recurgă la o mărturisire: „Vreau să recunoşti, iubite cititor, că [...] nu-i mai cer personajului-narator să-şi toarne materialul romanesc în tiparele unui text cu tentă morală sau metafizică. [...] Nu e exclus ca unii cititori cu vârsta fragedă şi experienţă de citire necristalizată să rămână entuziasmaţi de erotoseea lui Pânzaru. Însă critici, tradiţionalişti, postmodernişti sau cum i-a cultivat Dumnezeu, ar putea găsi în scriitură destule neglijenţe de compoziţie, lipsă de experienţă în arta construcţiei personajelor şi liniilor de subiect şi naivităţi în alternanţa planurilor narative, în stare să-i torpileze amorul propriu de scriitor. Parcă-i văd cum desfiinţează cartea de „intimităţuri”, plină de „amorurile plimbăreţe” ale lui Pânzaru. „Romanul, vor zice unii interpreţi, are hibe vizibile în ordine compoziţională, fragmentele nu constituie unităţi semnificative în economia romanului, ci adiţiuni de scene operate fără minimă logică discursiv-combinatorie. Nu e mai fericită nici linia stilistică a romanului. Unele personaje apar şi dispar instantaneu, fără să se depoziteze în memoria lectorului, protagonistul este prea vizibil etc., etc.” [p. 263]. Aici An. Moraru apelează, se vede, la un procedeu din acelaşi arsenal al tehnicilor postmoderniste, de autoflagelare, în cazul dat – cam exagerată.

Pentru a diminua un pic impresia disgraţioasă de autotortură, autorul încalecă nerăbdător pe calul său, frumos şi imbatabil, care este ironia: „Mă trece un fior de groază: s-ar putea implica chiar şeful statului, care desigur că nu lecturează romane [...], dar luând în calcul sugestia vreunui scriitor ratat, ajuns consilier, conducătorul poporului ar putea exclama justiţiar: „Noi avem nevoie de romane care să abordeze problemele stringente care ne-au rămas de soluţionat, să descrie veridic realitatea, să restabilească adevărul întreg [...], să mobilizeze norodul la luptă pentru viitorul luminos, iar voi scrieţi, despre problemele din pantalonii voştri, pornografilor!” [p. 264].

Într-o altă inserţie, autorul ţine să justifice în faţa unui eventual cititor cârcotaş care i-ar imputa scrierea romanului într-o altă cheie decât cea obişnuită, tradiţională, clasică: „Postmodernistic vorbind, „cântecul absurd al unei zile ordinare”, „poezia rutinei”, biografia mea care n-a înregistrat, deocamdată, nicio dramă a inimii sau o prezenţă memorabilă la evenimente epocale, modul cum îmi beau cafeaua, îmi spăl membrele sau îmi iubesc femeile, adică într-un fel, condiţia omului postmodern, merită să devină subiect epic” [p. 209].

Devotat acestui principiu, autorul nu face altceva decât să respecte canoanele genului şi să-şi descrie „absurdul zilelor ordinare” într-o avalanşă a lor firească, făcând abstracţie de schemele clasice ale unei construcţii romaneşti.

Pe de o parte, aceste inserţii în pânza epică a romanului, ţesută de prozatorul An. Moraru, nu sunt altceva decât nişte replici de cârcotaş ale cadrului didactic şi analistului literar care este acelaşi An. Moraru. Pe de altă parte, iată ce mai spune ultimul: „La o adică, nu mă prea interesează destinul acestui text, pentru că nu-l scriu din raţiuni didactice sau caut glorie cu felinarul în faptul zilei. Îmi dau seama că, în esenţă, orice student de la Litere [...] e apt să scrie asemenea reportaje, să le zicem existenţiale şi cotidiene, şi nu ştiu dacă ele s-ar deosebi mult unele de altele...” [p. 264].

Nu cred că are dreptate autorul atunci când afirmă că orice student de la Litere ar fi apt să reproducă un text similar cu cel din Turnătorul de medalii. Mai întâi, nu oricui i-ar veni în minte un titlu al romanului cu semnificaţii polivalente, în subtext fiind ascunse mai multe interpretări ale celor două cuvinte – „turnătorul”, „medalii” –, dar şi a expresiei în întregime. Apoi, după cum a remarcat şi prefaţatorul, unul dintre cele trei balene pe care se ţine cosmosul romanesc al scriiturii lui An. Moraru este ironia inconfundabilă a personajului-narator. Deşi Dorin Pânzaru duce o viaţă aparent haotică, printre o sumedenie de personaje care seamănă mai degrabă cu pasagerii unui avion de cursă internaţională, aceştia fiind conştienţi că nu au cum să se reîntâlnească în viitoarele curse, el este consecvent în atitudinea sa persiflantă, exprimată prin limbaj, referitor la lumea în care trăieşte. Iată câteva mostre din limbajul personajului narator: „Nu am fost în stare să-mi deplasez anatomia la prima oră” [p. 215], „Dispoziţia mi s-a stricat precum toamna în poeziile lui Bacovia” [p. 19]; „Spre noi venea o blondă demnă de coperta unui volum de balade erotice [...]. Am despuiat-o cu laserul ocular” [p. 35]; „A răspuns amabil la salutul tipei, preferând să radiografieze nedisimulat fundul apetisant pe care minijupa de blugi nu putea să-l încapă...” [p. 14]; „Sângele îmi fierbea, rustic fie spus, cum fierbe toamna vinul în cada tatei” [p. 73].

În acest sens un personaj bine realizat prin limbajul său individualizat este cel al conferenţiarului Grigore Costin, un tip spiritual şi caracterizat prin nişte tuşe cu o oarecare doză de cerneală enigmatică. Autorul nu deschide toate parantezele, nu spune tot ce ştie despre acest personaj, utilizând cu pricepere acel „nu ştiu cum şi nu ştiu ce” care, de regulă, captează cititorul. Nu în zadar cu acest personaj, cu scena în care acestuia i se organizează un „flagrant”, se încheie romanul.

Încă un personaj care apare episodic în textul naraţiunii este Vasâi, poreclit „Românul”, pre numele său din buletin Vasile Bucium, un tânăr „de prin părţile Rahovului, mai concret din Biserica Albă [...] din dreapta Tisei”. Acesta îşi păstrase şi la facultate accentul „unguresc”, cu conotaţii maramureşene, autorul reuşind să creeze un personaj pitoresc prin felul în care se exprimă: „Că haznă dân el ca din trei unguri beţi, i numai bun de trimis după morte, că nu ine inte, m-am urât di tăt cu el...” [p. 77]. Fiind conferenţiar universitar, autorul nu rezistă ispitei să cultive pe moşia epică a romanului şi acest arbust al prelegerilor universitare, plantă-realitate care pe alocuri creează impresia că se prea extinde, precum buruienele într-un lan de porumb. Dacă felul în care Dorin Pânzaru comentează gândurile profesorului Călugăreanu despre balada Monastirea Argeşului se citeşte cu interes [p. 22-23; 131-132], atunci paginile despre traducerile lui Dosoftei [p. 30], şedinţa Consiliului facultăţii [p. 40-49], ora de literatură universală [p. 252-256] un cititor grăbit le-ar trece doar cu privirea.

Chiar şi comentariile unor opere literare ca Ion de Liviu Rebreanu, Patul lui Procust de Camil Petrescu şi altele, făcute într-un stil spiritual şi mustos de către conferenţiarul Grigore Costin, unul din personajele reuşite ale autorului, păstrează oricum în pagină un aer didacticist şi atmosfera specifică a sălii cu tineri şi tinere preocupaţi mai mult de clocotul sângelui care le fierbe în vine.

Din chiar startul naraţiunii, Dorin Pânzaru, în calitatea sa de protagonist al romanului, se recomandă, cu un fel de bravadă postmodernistă, specifică unui tânăr teribilist: „Am 20 de ani, sunt brunet, înalt, frumos, mă îmbrac cu gust şi am succes la femei [...]. Vreau să văd America live şi să ajung, peste ani, un profesor de înţelepciune a naţiunii” [p. 12].

Pentru a-şi confirma spusele, pe cuprinsul întregii naraţiuni protagonistul excelează în aventuri erotice, similare doar cu cele ale celebrului Casanova, fără să uite a-şi garnisi limbajul, uneori excesiv, cu expresii şi cuvinte în limba engleză, la fel precum personajele lui Vasile Alecsandri ţineau morţiş să jongleze cu fraze şi cuvinte franţuzeşti. Totul se repetă, nimic nou sub soare.

Pe parcursul celor 270 de pagini ale romanului An. Moraru intervine de mai multe ori cu digresiuni inserate în pânza naraţiunii pentru autenticitate şi actualizarea scriiturii, care par a fi nişte fragmente de jurnal. Deşi nu dă nume de familie, ci doar prenumele, această pânză, pentru a respecta canoanele genului, garnisită cu texte de tipul „pagini de jurnal”, creează impresia unui melanj original de ficţiune artistică şi aspecte ale realităţii imediate. Dar în acest caz, originalitatea textului o pot savura doar cei care ştiu că Adi, Nicolae, Maria, Lucia, Gheorghe [p. 155-158, 215-224; 266-269] sunt colegii de serviciu ai autorului din cadrul Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi, oraş localizat în roman cu un nume uşor de descifrat – Bolţi. Cei care nu cunosc aceste amănunte au tot temeiul să-l învinuiască pe autor de aglomeraţie de personaje, care „apar şi dispar instantaneu, fără să se depoziteze în memoria lectorului...” [p. 263].

Finalul romanului, demonstrează că oricât ar fi de savuroase tehnicile postmoderniste susţinute de un limbaj ironic şi de intertextualitate, reuşita cărţii este asigurată de revenirea autorului la schema clasică de construire a unui subiect. Abia în final, după un lung preludiu de aproape de 200 de pagini, cititorul rămâne captivul naraţiunii şi întoarce ultima filă a romanului cu sentimentul că istoria adevărată şi incitantă a lui Dorin Pânzaru abia începe. Depinde de autor ca eventualul lector să nu aştepte în van, mai ales că An. Moraru ştie cum şi are cu ce să-i satisfacă aşteptările.

Nicolae RUSU

[1]* Moraru, Anatol. Turnătorul de medalii. Ch.: Prut Internaţional, 2008. 282 p.