Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CARTEA DE SPECIALITATE / КНИГИ ПО СПЕЦИАЛЬНОСТИ / PROFESSIONAL BOOKS
Vlad POHILĂ
Rodnică valorificare a (în)semnelor vechii culturi româneşti

În zilele noastre, nu mai poate mira pe nimeni preocupările cercetătorilor din domeniile umanistice pentru actual, modern sau chiar hiper-modern. Prin contrast, într-un mod surprinzător, a devenit o raritate, interesul pentru trecut... Din acest punct de vedere, noua carte a Teodorei Fîntînaru* se prezintă ca o gură de apă proaspătă dintr-un izvor de munte, după ce bei kilograme de apă minerală din existente sau imaginare izvoare ce beneficiază zilnic în mass-media de maximă publicitate. Ca un buchet de flori de cîmp, pus alături de altul, alcătuit din jerbe de la serele din Haga sau Rotterdam. Sau, de vreţi, ca un surîs de „ţărăncuţă din Muscel”, raportat la smile-ul din producţiile de la Hollywood. Oricum ar fi, din start felicităm autoarea şi-i mulţumim pentru felul cum a intrat în sufletele noastre: cu apă de izvor, cu un mănunchi de flori de cîmp, cu un surîs irepetabil de ţărăncuţă din Vrancea. [1]

Volumul Vitralii patinate se deschide cu o prefaţă de Ioan Adam – Floarea darurilor (p. 7-19), care-i, de fapt, un solid studiu introductiv pentru această carte, dar şi pentru domeniul (sau, poate, mai bine ar fi să spunem: domeniile) de cercetare predilect(e) al(e) Teodorei Fîntînaru. Urmează Argumentul autoarei (p. 21-24), cinci compartimente distincte atît prin construcţie, cît şi prin structură (p. 25-230), Bibliografie generală (p. 231-241), Anexe: Prezenţe ale cărţii în arta plastică şi Prezenţe ale cărţii în miniaturile româneşti, fiecare conţinînd cîte 19 reproduceri color.

Bibliografia cărţii cuprinde peste 100 de titluri, cel mai vechi fiind, simbolic, Bibliografia românească veche 1508-1830, de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş; iar cel mai proaspăt – titlul cărţii Afinităţi: imagine – text (Bucureşti, Editura Universităţii, 2007). Dacă facem abstracţie de lucrări reeditate în ultimele două decenii, ale căror ediţii princeps au văzut lumina tiparului în prima jumătate a sec. XX, apoi deducem că, cele mai numeroase surse bibliografice utilizate de T. Fîntînaru datează începînd cu anii ’70-’80 ai veacului trecut, cu o preponderenţă a cărţilor tipărite în ultimii vreo 15 ani. Am descoperit printre acestea şi un volum „cu iz basarabean” – ne referim la cartea lui Rolan Barthes Gradul zero al scriiturii urmat de Noi eseuri critice, apărută la editura chişinăuiană „Cartier”, în 2006.

Cele mai multe cărţi din Bibliografia generală a cărţii la care ne referim, prin înseşi titlurile lor, te duc cu gîndul direct la preocupările autoarei. Menţionăm printre ele şi scrieri fundamentale ale unor somităţi ale culturii, culturologiei şi spiritualităţii româneşti: Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, G. Călinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga... Tocmai pe acest fundal, la prima vedere, pare ciudată prezenţa, în Bibliografia generală a Vitraliilor patinate, a unor lucrări: Mioara Avram. Gramatică pentru toţi; Maria Corti. Principiile comunicării literare; Dicţionar de pedagogie; Elie Faure. Istoria artei: arta modernă; Cristina Hăulică. Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges; Johan Huizinga. Cultura olandeză în secolul al XVII-lea; Dumitru Irimia. Structura stilistică a limbii române; V. Lazarev. Istoria picturii bizantine. I-III; Liviu Rusu. Estetica poeziei lirice; Dolores Toma. Du baroque au classicisme etc. Însă numai în aparenţă aceste cărţi sînt întîmplătoare sau suplimentare în Bibliografie, căci, luînd cunoştinţă de conţinutul lucrării, ne dăm seamă că prezenţa lor este întru totul motivată. Iată şi titlurile celor cinci compartimente ale cărţii: I. Iconografia cărţii şi a livrescului. Aspecte şi interpretări (p. 25-78); II. Paradigme ale scriiturii româneşti în secolul al XVII-lea. Versuri la stemă (p. 79-130); III. Dimensiuni paideice în predoslovii (p. 131-184); Ierarhii stilistice (p. 185-200); Lecturi subiective (p. 201-230).

Chiar dacă e să citim numai sumarul cărţii, în care fiece titlu de compartiment are cîte un amplu „desfăşurător” (care cuprinde „intertitlurile”, sau mai bine zis – titlurile de subcompartimente, fie acestea subdiviziuni ale capitolului, fie articole autonome), ne dăm seama că în prezentul volum Teodora Fîntînaru depăşeşte cu mult cadrul obişnuit, tradiţional, al elucidării subiectului (subiectelor) abordat(e) sau al dezbaterii problemei (problemelor) supuse cercetării, respectiv, analizei, limpezirii pentru noi. Autoarea trece hotărît perimetrul cărţii sau literaturii vechi româneşti, ca atare, şi sub aspect cronologic – pentru că raportează trecutul la epoca modernă, contemporană, inclusiv la perioada în care trăim; şi din punct de vedere etno-politico-geografic, găsind la români şi la popoarele vecine sau mai îndepărtate, surprinzătoare similitudini, tangenţe şi confluenţe. Trece însă – ceea ce ni se pare cu totul semnificativ – şi peste limitele cu care ne-am obişnuit să tratăm domenii ale umanului, ale spiritualului, cum ar fi literatura, limba, religia, cultura, arta plastică, educaţia etc., plasîndu-le într-un circuit comun, continuu orientat spre filonul umanist, cu un solid substrat estetic al cărţii vechi româneşti, iar mai larg – şi al culturii noastre de la începuturile sale.

Acest aspect este pus în evidenţă cu fineţe de prefaţatorul cărţii, istoricul şi criticul literar Ioan Adam. Menţionînd că scrierile Teodorei Fîntînartu se află „sub semnul cultului cărţii, ca «floare a darurilor», ca subiect în artă şi de artă”, prefaţatorul, el însuşi un om de mare cultură şi rafinat scriitor, îi atribuie autoarei Vitraliilor patinate un „adevărat certificat de competenţă culturală”, cu o „contribuţie meritorie la conturarea unei discipline – încă tinere la noi – biblioestetica”.

Multe impresionează în acest volum scris şi editat „sub semnul cultului cărţii”: discursul limpede, concis şi exact; competenţa, siguranţa cu care sînt prezentate fapte, axiome, amănunte captivante şi edificatoare; iscusinţa în a zugrăvi chipuri de cărturari, domni şi dregători, copleşiţi de patima cărţii; cuminţenia, calmul, cu care autoarea avansează opinii, apără idei sau le respinge, cînd găseşte de cuviinţă. Frapează şi „materialul ilustrativ” din Vitralii patinate. Nu am folosit întîmplător ghilimelele pentru această sintagmă, doar ea are în vedere cel puţin două categorii distincte de „ilustraţii”: a) reproducerile după nişte opere de artă plastică medievală şi / sau renascentistă, românească şi vest-europeană; b) mostrele de texte de epocă – cu caracter religios, cronicăresc, administrativ-juridic, hagiografic etc.

Cum din prima categorie nu putem reproduce ceva cu vreun real folos pentru cititorii noştri, vom cita măcar cîteva fragmente de texte vechi, de-a dreptul fermecătoare şi prin parfumul arhaic al limbajului, şi prin înţelepciunea mesajului, şi prin cîte altele!

 „Cu nemica omul mai aseminea lui Dumnezeu nu este, mai ales Împăraţii, Craii, Domnii şi alţi stăpînitori fără ca făcutul bine şi folos” (p. 174);

 „Socotiţi acmu, fraţilor boieri, hirili domnilor! Să potriveşti cu linul mărilor şi cu săninul ceriului. Cînd nu gîndeşti, să turbură mările şî ceriul noureadză” (p. 174);

 „Dragostea în trei chipuri să împarte: întăiul pentru neam, a doua pentru vrednicie, a treia pentru fapte” (p. 175);

 „Căci aceia iaste tot greul, toată greşala şi toată nevoia tuturor, a nu avia ştiinţa şi cunoştinţa lucrului. Aceia iaste mai mare ciaţă şi întunecare minţii şi sufletului, şi decît toate căderile fiinţei omeneşti mai ria iaste ne a avere ştiinţa şi cunoştinţa adevărului, ca dela aceia pogoară şi spînzură toată greşala vina tuturor lucrurilor şi lucrărilor” (p. 180);

 „Şi măcară de Dumnezău toţi cititorii de ar pune ace nevoinţă şi osîrdie, ca cetindu cu minte să poată înţelege, şi ca sufletele lor cele înceţoşate de spăsenie, să poată adăpa de-ntr-aceste, ca den apa izvorului vieţii de veci, care Domnul Dumnezău Mîntuitoriul nostru Hs. zice şi le făgăduiaşte Samaritenii şi tututor credincioşilor creştini. Ioan, Evgh., cap. 4, stih 14” (p. 183).

În încheiere, nu ne rămîne decît să subscriem la o frumoasă şi dreaptă concluzie a dlui Ioan Adam, expusă în prefaţa cărţii: „Recitind, cu pupilele mărite de intensitatea atenţiei, textele literaturii noastre vechi, Teodora Fîntînaru ne oferă o carte delectabilă, cu observaţii docte despre lumea de Ieri şi trimiteri aluzive la cea de Azi, care mai şterge din colbul prejudecăţilor aşternut peste ele şi ne aduce aproape, printr-un arc peste timp, un mănunchi de cărturari în al căror scris aparent bătrînesc palpită doruri şi visări moderne.”

Sincere felicitări autoarei, pentru această aducătoare de bucurii împlinire în munca-i pasionată de cercetare în domeniul bibliologiei. Volumul Vitralii patinate este, neîndoios, un dar de preţ adus colegilor din biblioteci, în egală măsură – filologilor şi persoanelor antrenate în studiul artelor, bibliofililor interesaţi în mod deosebit de trecutul îndepărtat al culturii noastre. Şi mai este această carte un omagiu pe cinste adus memoriei părinţilor, Ioana şi Gheorghe, cărora Teodora Fîntînaru le dedică lucrarea.

Vlad POHILĂ

[1]* Fîntînaru, Teodora. Vitralii patinate : (în)semne ale cărţii vechi româneşti / Teodora Fîntînaru; Prefaţă: Ion Adam. Focşani: Ed. Andrew, 2010. 241 p.: il.