Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CHIŞINĂU – 575 / КИШИНЭУ – 575 / CHIŞINĂU – 575
Mihail SLOBOZIANU
(Ne)recunoştinţa urmaşilor

Există o tradiţie nescrisă, dar bine stabilită, conform căreia urmaşii poartă respectul şi recunoştinţa pentru personalităţile trecute în nefiinţă care au avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea şi prosperarea ţării, urbei sau societăţii la modul general.

Această tradiţie (de fapt, putem vorbi mai curînd de nişte principii de viaţă) se exprimă prin comemorarea acestor personalităţi cu diferite ocazii (jubilee sau zile de naştere personale, zile ale localităţilor, sărbători oficiale etc.), conferirea numelor acestora unor localităţi, străzi sau instituţii, includerea faptelor acestora în manualele de istorie sau enciclopedii.

În ceea ce priveşte Chişinăul, deşi încă tînăr ca urbe, au existat anumite personalităţi, ale căror nume merită să fie tratate cu un respect deosebit şi înveşnicite în toponimia urbei.

Printre marile personalităţi care s-au învrednicit de recunoştinţa urmaşilor, numele lor fiind incluse astăzi în toponimia urbei, sînt Alexandru Bernardazzi, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Maria Cebotari, Toma Ciorbă, A. Mateevici, precum şi multe altele care, într-un fel sau altul, ţin de istoria urbei – Vlaicu Pîrcălab, C. Rîşcanu, Ciuflea, Măzărache, I. Pruncul, I. Zaikin, V. Stroescu, Al. Plămădeală...

În acelaşi timp, nu ne rămîne decît să regretăm că au existat personalităţi, printre care şi unele cu adevărat notorii, care însă inexplicabil, nu s-au învrednicit de memoria şi recunoştinţa generaţiei de astăzi.

Ca să nu fim învinuiţi de subiectivism, vom reproduce aici doar un citat din lucrarea lui Gheorghe Bezviconi Semimileniul Chişinăului (1936), reeditată în 1996 la Editura „Museum”: „…la Chişinău trebuie să existe o stradă a poetului Puşkin şi alta – a guvernatorului Feodorov, creatorul Chişinăului nou, care – dînsul a păstrat după proiectul din 1834 toate denumirile moldoveneşti ale străzilor, desfiinţate de parveniţii actuali. Sînt nume ruseşti, dar indispensabile pentru Chişinău, precum numele contelui Kiselev la Bucureşti! Măcar o parte a străzii Sinadino trebuie să poarte numele acestei familii, care a zidit pe str. Sinadino Biserica Sf. Pantelemon (1892), a condus la înflorire Banca Municipiului şi a dat doi primari însemnaţi ai oraşului” [p. 31].

Ei bine, o stradă cu numele poetului Puşkin există, ba chiar şi o Colină „Puşkin”, chiar dacă s-au făcut tentative „patriotice” de excludere a denumirii străzii de pe harta oraşului. Unele argumente în acest sens ar fi că datorită lui Puşkin, care s-a inspirat la scrierea poemului Ţiganii de realităţile basarabene, moldovenii ar fi identificaţi ca ţigani, de către ruşi şi alţi străini, şi că acesta s-ar fi exprimat în cuvinte nu prea elogioase despre urbea noastră… Dar ce putea scrie el despre Chişinăul de atunci după luxul pe care îl lăsase în Sankt Petersburg, de unde fusese exilat în Basarabia?

De altfel, această caracteristică nefavorabilă pentru Chişinău nu este unica. Astfel, după cum scrie Gheorghe Bezviconi, „…pe la 1816, generalul Kiselev numeşte oraşul nostru «un sat mare, murdar şi prost, cu patru sau cinci case de piatră», iar mai tîrziu viceguvernatorul Wiegel scrie despre Chişinău: «Eu n-am văzut un sat mai urît şi mai dezordonat decît el»” [idem, p. 20].

Şi atunci ce mai rămîne din orgoliul nostru, surprins şi amendat încă de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei?... Or, n-ar fi mai bine să procedăm ca alte oraşe, precum Bucureştii, care păstrează denumirea „şoseaua Kiseleff” (Pavel Kiselev a fost cel care a dat României Regulamentul Organic – prima Constituţie a statului român), sau Odesa – pe harta căreia se întîlnesc numele tuturor personalităţilor care au contribuit la fondarea, dezvoltarea şi înflorirea acestui oraş: аmirаlul José de Ribas (fondatorul portului şi oraşului Odesa), contele de Langéron, Duc de Richelieu, François Sainte de Wollant (primul arhitect al oraşului Odesa), contele Voronţov şi contele Marazli. Ce-i drept, nu există la Odesa şi o stradă G. Bănilescu-Bodoni, deşi se consideră că acest mare teolog român a sfînţit acolo primele lăcaşuri sfinte...

Poate fără vreo legătură directă, dar în asemenea situaţie vrei, nu vrei gîndul te duce la nişte celebre versuri: „Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, […] / Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic. / […] În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază” (M. Eminescu, Epigonii)...

Ce cunoaştem noi despre cei care au contribuit la prosperarea oraşului Chişinău şi cum le cinstim memoria?...

Se pare că numai atît: că, potrivit unei danii date de Ştefan cel Mare, proprietar al acestei localităţi a fost pîrcălabul Vlaicu, iar înainte de 1812 Chişinăul era o moşie a mănăstirii Galata...

De ce nu ne-am adresat vreodată întrebarea: care ar fi fost soarta localităţii şi cum ar fi arătat astăzi Chişinăul dacă prin voia sorţii nu ar fi fost ales drept capitală a Basarabiei? Poate ar fi fost şi el un tîrguşor precum sînt astăzi localităţile Căuşeni, Orhei, Soroca sau Cahul…

Şi atunci de ce să nu-i cunoaştem pe acei care au avut meritul să propună Chişinăul drept capitală a ţinutului şi, mai apoi, prin acţiunile lor să contribuie la dezvoltarea şi prosperarea lui, astfel că astăzi ne mîndrim cu aspectul european al urbei noastre?

În ceea ce priveşte aşa-zişii „părinţi ai oraşului” există mai multe versiuni. Astfel, conform unei versiuni, aceştia ar fi nişte negustori armeni care au propus o recompensă (astăzi i-am zice, poate, mită) unor reprezentanţi din administraţia rusească pentru a stabili capitala în Chişinău, altfel aceasta putea fi la Tighina (Bender).

Conform versiunii lui Gheorghe Bezviconi, „în 1812, după Pacea de la Bucureşti, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi senatorul Krasno-Milaşevici, conducătorul Divanurilor moldo-valahe (1810-1812), aleg Chişinăul ca reşedinţă a guvernului din Basarabia – provincia alipită la Rusia” [idem, p. 8].

Desigur, pentru moment acestea pot fi luate doar în calitate de ipoteze.

Un lucru însa este cert, şi aici nu putem să nu fim de acord cu Gheorghe Bezviconi, cînd acesta consideră, pe bună dreptate, că o stradă din Chişinău ar trebui să poarte numele generalului Fiodorov, care timp de 20 de ani a fost guvernator al Basarabiei (1834-1854) şi în timpul căruia a fost aprobat (1834) şi pus în aplicare Planul general de dezvoltare a oraşului Chişinău (arhitecţi – Eitner şi Glening).

În ceea ce priveşte numele lui Carol Schmidt, unul dintre primarii cei mai de ispravă pe care i-a avut vreodată Chişinăul, nu pot exista niciun fel de dubii referitor la necesitatea restabilirii cît mai urgente a denumirii străzii pe care a locuit acesta şi unde, dintr-o fericită întîmplare, se mai păstrează şi astăzi casa foarte modestă a acestuia.

Credem că nu va fi o ofensă adusă naţiunii sau lezarea onoarei pe care o merită mitropolitul Varlaam dacă numele lui îl va purta o altă stradă în Chişinău, iar actuala stradă Mitropolit Varlaam să se numească Carol Schmidt. Dacă însă această modificare creează anumite dificultăţi („simetria” existentă între două segmente, două porţiuni ale aceleiaşi artere: str. Mitropolit Dosoftei – str. Mitropolit Varlaam), atunci numele lui C. Schmidt să fie atribuit altei străzi centrale a Chişinăului. Un argument în plus îl constituie şi faptul că denumirea străzii pe care a locuit ilustrul primar de Chişinău a fost păstrată şi în perioada 1918-1940 (vezi: Ion Ţurcanu. Chişinăul în 1940. În: Patrimoniu, almanah de cultură istorică, 1990, nr. 1. Ch.: Agenţia Litera, p. 60).

Nu putem să nu fim de acord cu Gheorghe Bezviconi şi atunci cînd acesta propunea păstrarea denumirilor străzilor Balş şi Sinadino.

Cu atît mai mult cu cît autorii „refacerii toponimice” de la începutul anilor ’90 ai secolului XX au introdus pe harta Chişinăului şi unele nume care nu au vreo legătură directă cu tradiţiile, istoria, afirmarea şi cultura oraşului.

Ing. Mihail SLOBOZIANU