Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ISTORIA NOASTRĂ ADEVĂRATĂ / НАША ПРАВДИВАЯ ИСТОРИЯ / OUR REAL HISTORY
Radu MOŢOC
Regele Carol I

Primii ani de domnie au fost presăraţi cu multe dificultăţi, provocate de intrigile de partid şi mai ales de ambiţii şi pasiuni personale ale unor politicieni, care au necesitat eforturi de cunoaştere reciprocă. Atacurile la adresa principelui Carol referitoare la cazul Strousberg, al cărui „geniu financiar” în construirea de căi ferate a fost foarte controversat, la care s-au adăugat evenimentele de la Ploieşti, unde ridicola revoluţie s-a pronunţat, vizibil, contra Germaniei, l-au exasperat pe tânărul prinţ, determinându-l să demisioneze. Numai intervenţia fermă şi sănătoasă a lui Lascăr Catargiu, care fusese în conducerea locotenenţei domneşti, l-a determinat pe Carol să renunţe la intenţia de a abdica.

Instinctiv, ţara a fost imediat alături de domnitor. Dar elementul cel mai dinamic din acea perioadă a fost Ion Brătianu, care va domina politica românească în prima jumătate de domnie a principelui Carol.

În politica internă, Carol avea abilitatea de a-şi apropia oamenii politici, care la început erau nesiguri sau erau contra monarhiei. Principele începuse să cunoască fondul bun al sufletului românesc şi adopta o atitudine de îngăduinţă, de iertare, acordând un credit moral fiecăruia, transformându-i pe duşmani în colaboratori, uneori foarte devotaţi. Cel mai bun caz îl constituie Alexandru Candiano-Popescu, cel care a condus revoluţia de la Ploieşti şi care ulterior a devenit aghiotant regal.

Chibzuială, răbdare, indulgenţă, toleranţă – erau însuşirile morale ale acestui suflet de elită, care era principele Carol, însuşiri pe care le întrebuinţa în relaţiile, deseori încordate, cu şefii politici ai ţării.

Carol I şi-a dat seama că numai prin exemplul personal poate impune ordine şi prosperitate. Militar de carieră prin ereditate, vocaţie şi educaţie, şi-a consacrat atenţia asupra restructurării armatei, dotării ei cu cele mai performante arme de foc şi cu instruirea sistematică a tinerei armate, care se va remarca în Războiul de Independenţă din 1877-1878.

Dragostea şi respectul pentru artă a găsit un câmp nebănuit în România. Reclădirea bisericilor şi mănăstirilor aflate în paragină, de multe ori cu jertfe materiale personale, l-au definit ca un adevărat ctitor.

Ca un veritabil suveran a ştiut să-şi protejeze armata şi nu a acceptat să acţioneze decât sub comanda sa. În momentul când marele duce Nicolae din Rusia, înfrânt de două ori la Plevna şi ameninţat să fie aruncat peste Dunăre, a solicitat ajutorul Armatei Române, principele Carol nu a acceptat să fie sub conducerea unui general rus, „dar zece generali ruşi pot fi sub comanda mea”, a fost răspunsul plin de demnitate al acestui bărbat.

După victoriile repurtate asupra turcilor în acest război, au apărut probleme legate de nerespectarea convenţiilor semnate, prin care judeţele din sudul Basarabiei urmau să fie înghiţite din nou de Rusia. În acel moment, principele Carol îşi retrage armata în Oltenia, protejând-o de ameninţările de a fi dezarmată de forţele ruseşti.

Plin de indignare, dar şi cu multă demnitate, principele Carol răspunde la această ameninţare, colosului de la Răsărit: „Principele României nu poate să admită ca astfel de ameninţări să vină din partea împăratului Alexandru al II-lea, alături de care am luptat la Plevna, armata mea va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată.” Războiul de Independenţă a fost botezul de adevărat român al principelui Carol.

A doua jumătate a lungii guvernări a regelui Carol I a fost consacrată consolidării economiei, prin fondarea Băncii Naţionale şi a institutelor de credit, care au constituit stâlpii de boltă ai edificiului economic al ţării. Acum s-a statornicit colaborarea eficientă între Moşneanu din Argeş, Podgoreanu de la Florica cu germanul ordonat şi practic, întreprinzător dârz şi socotit, care dădea un bun exemplu prin gospodărirea unei Curţi şi a moşiilor sale.

Se făcea haz la vremea respectivă de „zgârcenia regelui”, făcându-se referire la spiritul de economie al acestuia, care îşi repara şi întorcea uniforma. Era zgârcit cu sine ca să poată fi generos cu alţii, dovadă fiind testamentul lăsat, care constituie mărturia unei dărnicii cu adevărat regală, pe care cu multă discreţie a pus-o la dispoziţie numeroaselor instituţii de cultură şi sociale.

În politica externă, experienţa dureroasă cu Rusia, din a cărei cauză a pierdut judeţele din sudul Basarabiei, l-a făcut foarte prudent. Păstrarea securităţii României îi impunea obligaţia să caute un sprijin puternic în exterior. În acele timpuri, acest sprijin nu putea fi decât Tripla Alianţă, în care domina puternica şi prestigioasa Germanie. La umbra acestui tratat secret, încheiat cu Germania şi Austro-Ungaria, România s-a putut consolida în interior, cu speranţa că într-o zi se va reîntregi neamul românesc.

Domnitorul Carol, chiar după ce a devenit rege, s-a arătat respectuos până la exagerare, prin respectarea prevederilor constituţionale, destul de moderne, pentru evoluţia şi mentalităţile din ţara noastră.

Tactica regelui Carol I de a juca rolul de arbitru între partide, acordându-le pe rând puterea, respecta regula constituţională potrivit cărei „mai mult caracterele decât talentele hotărăsc soarta popoarelor” şi că „numai forţa morală le poate apăra de nimicire”. Această afirmaţie a regelui Carol I, rostită cu ocazia celor 40 de ani de domnie a sa, constituie nu numai un principiu de pedagogie teoretică, un îndemn de viitor pentru tineret, dar şi o aluzie discretă la starea politică din ţară.

La această mare operă de construcţie a ţării, alături de regele Carol I au stat personalităţi de primă mărime, care merită a fi consemnate: Brătienii, M. Kogălniceanu, L. Catargiu, Lahovarii, P.P. Carp, Sturdzeştii, Spiru Haret, T. Maiorescu, Tache Ionescu şi alţii care l-au secondat pe marele lor suveran, au lucrat cu pricepere şi patriotism la consolidarea politică şi la formarea unei Românii moderne.

Un deosebit interes l-a manifestat regele Carol I pentru limba română, chiar dacă o vorbea cu accent străin. Iniţiativa pe care a luat-o de a finanţa elaborarea unui dicţionar al limbii române, cu misiunea de a aduna întreg tezaurul lexical românesc (dar cu eliminarea neologismelor pe care le considera „parazite răutăcioase al căror număr creşte, sfârşind prin a schilodi limba română”) a susţinut-o pentru prima dată în cadrul Academiei Române, la 23 martie 1884. El estima iniţial că acest dicţionar – Etimologicum Magnum Romaniae – va putea fi finalizat în maximum şase ani.

În anul 1884, monarhul rostea cu fermitate în Academia Română următoarele cuvinte referitoare la limba română: „Trebuie să ne ocupăm şi de viitorul limbii noastre, care s-a păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale Dunării, în plaiurile măreţe ale Carpaţilor, aceste ţinuturi încântătoare, descrise cu măiestrie şi într-o limbă aşa de curată de poetul nostru V. Alecsandri. Ce sarcină mai dulce poate avea Academia decât a lua sub paza sa această limbă veche, pe care poporul o înţelege şi o iubeşte?”

Cu câtă insistenţă solicita regele Carol I finalizarea acestei monumentale lucrări, se poate deduce din cuvântările repetate la Academie în anii 1891, 1894 şi 1905. Dezamăgirea, dar şi îngrijorarea acestui răbdător rege se face simţită în alocuţiunea ţinută la Academie, în data de 1 aprilie 1905, la 21 ani de la prima solicitare: „…Iată pricina pentru care o grabnică dare la lumină a dicţionarului este atât de dorită de mine. Îmi dau seama de greutăţile lucrării, de timpul ce se cere, totuşi cred că în acest lung şir de ani s-ar fi putut îndeplini în mare parte programul alcătuit. Dacă mai zăbovim, ştirbirea şi schimonosirea limbii se vor întinde tot mai mult, iar îndreptarea va fi cu atât mai anevoioasă…”

Cât de mâhnit ar fi fost regele Carol I, dacă s-ar scula din mormânt după multe decenii de la acest îndemn repetat cu insistenţă în Academia Română şi ar fi constatat că lucrarea, la care a ţinut atâta, este încă foarte departe de a fi terminată!

Criza Bisericii Ortodoxe Române, care agita mai mult partea superioară a societăţii, a fost pentru regele Carol I o problemă foarte dificil de rezolvat.

Fiind catolic, el era rezervat în a da decizii pentru a nu irita sensibilitatea practicanţilor de rit ortodox. Problemele au fost rezolvate, atât cât a fost posibil, de instanţele judecătoreşti sau de Parlament. Din acest motiv nu a dorit să-şi construiască o capelă catolică la Palat.

Conflictul sufletesc care a amărât ultimele zile din viaţa regelui Carol I au fost legate de apartenenţa la Tripla Alianţă, care a păstrat mulţi ani un echilibru în Europa. O ameninţare permanentă venea din partea politicii duse de Austro-Ungaria, care oprima naţionalitatea română, lucru de care era foarte conştient regele Carol I.

Unirea tuturor românilor o vedea numai prin destrămarea Imperiului Austriac, sub protecţia Germaniei. Diplomat fin, iscusit, cu mult tact şi cu prestigiu, el urmărea evenimentele politice, căuta, ca într-un joc de şah, să facă cele mai bune mişcări pentru ţara sa.

Războiul balcanic din 1913, în care intervenţia hotărâtă a României în conflict a adus Regelui Carol I prestigiu şi recunoaşterea rolului de arbitru al păcii în Balcani, cu siguranţă l-au făcut fericit şi i-au înconjurat ultimii ani din viaţă cu o auroră de strălucire.

La moartea Regelui Carol I, care a survenit la 10 octombrie 1914, Gala Galaction avea să scrie: „Nu l-am văzut niciodată ochi în ochi, nu i-am auzit glasul niciodată, dar din obtuzitatea noastră sălbatică şi mândră, am iubit pe acest stăpân mult înţelept… A suferit mult sărmanul rege şi a murit mâhnit, dar a murit ca un semizeu, fără să greşească şi fără să întreprindă nimic împotriva convingerilor lui indestructibile.”

În continuare, acest fin observator plin şi el de har dumnezeiesc, avea să mărturisească: „Ştiam deasupra noastră, acolo sus, în sferele tainice ale Palatului, mintea lui superioară, veghind etern, arzând nestins, ca un foc sacru. Simţeam deasupra noastră, legăturile, influenţa şi prestigiul celui mai înţelept monarh din Europa.”

30 ianuarie 2011

Note bibliografice

1. Kiriţescu, Constantin. O mare personalitate morală: Carol I, Regele Întemeietor: conf. ţinută la Ateneul Român în data de 19 noiem. 1939. Bucureşti: Cartea Românească, 1941.

2. Hasdeu, B.P. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor: lucrare după dorinţa şi cu cheltuiala M.S. Regele Carol I. Bucureşti: Stabilimentul Grafic Socec, 1886.

3. Galaction, Gala. Răboji pe bradul verde. Iaşi: Viaţa Românească, 1920.

Radu MOŢOC,

Galaţi