Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ISTORIA NOASTRĂ ADEVĂRATĂ / НАША ПРАВДИВАЯ ИСТОРИЯ / OUR REAL HISTORY
Alexandru AMITITELOAIE
Poziţia dascălului naţional Nicolae Iorga faţă de răscoala din 1907

6 iunie 1971 – 6 iunie 2011, 140 de ani de la naşterea marelui istoric Nicolae Iorga, dascălul naţional al poporului român, după cum i se mai spune. Ce mult ar fi avut de câştigat cultura română şi neamul românesc, pe care el l-a iubit cu cea mai generoasă detaşare de sine, dacă evenimentele tragice ale anului 1940 nu l-ar fi răpit, cu o atât de sălbatică violenţă. Ne putem închipui doar tragedia şi umilinţa la care a fost supus. Nu vom putea însă înţelege niciodată ce-a fost în sufletul acestui om în acele momente când indivizi de acelaşi neam cu el l-au batjocorit, l-au torturat şi l-au ucis. Aceşti indivizi, deşi cu minţi rătăcite, aflaţi inconştient în serviciul unor puteri străine, erau totuşi români. Tocmai acest fapt mă nelinişteşte când mă gândesc la tragedia îndurată de cel care şi-a slujit şi şi-a iubit neamul cu toată fiinţa sa.

N. Iorga a fost naţionalist. Ştiinţa sa, înţelepciunea şi inteligenţa cu care natura l-a înzestrat, vasta sa operă, actele politice în care s-a implicat etc. le-a pus în slujba poporului. Nimic pentru sine. Totul pentru neamul din sânul căruia s-a plămădit. Atât în scrierile sale, cât şi în numeroasele intervenţii publice a insistat ca „aici, la noi, să facem politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elementele naţionale, să îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru”. Pare anacronică o asemenea atitudine, dacă avem în vedere o realitate a zilelor noastre şi anume faptul că România, astăzi, în multe privinţe, nu mai aparţine românilor. Până şi administraţia, până la cel mai înalt nivel, tot în mâna străinilor se află. Doar un singur exemplu, că tot vorbim de cultură: cum ne putem împăca noi, românii, cu faptul că patrimoniul nostru cultural, cultura noastră, în general, este administrată de un individ care nu aparţine acestei culturi? Şi atunci ne mai mirăm că statul român n-a participat la „Licitaţia Brâncuşi”, eveniment peste care s-a lăsat deja uitarea...

I-a fost dat marelui savant să fie contemporan unor evenimente de un mare tragism pentru poporul român. Ar fi putut să-şi vadă liniştit de opera sa, aşa cum se întâmplă astăzi cu mulţi pretinşi confraţi de-ai săi şi nu i s-ar fi clintit niciun fir de păr. Dar nobleţea spiritului său, dragostea nemărginită faţă de neam, îngrijorarea produsă de evenimentele care puneau în pericol fiinţa naţională nu l-au lăsat indiferent. Patriotismul de care era pătruns, tocmai datorită unei profunde cunoaşteri a trecutului nostru istoric şi, mai ales, a înţelegerii superioare a rostului nostru în lume, ca neam, l-au făcut să se implice în aceste evenimente, să ia atitudine, să le influenţeze spre binele poporului. Nicolae Iorga n-a fost istoric, pur şi simplu, un cercetător al evenimentelor trecute care alcătuiesc istoria. Prin prezenţa lui în prim-planul vieţii publice, prin activismul său binecunoscut pentru interesul naţional, el a devenit şi un făuritor de istorie.

În şirul acestor evenimente un loc aparte îl ocupă marea revoltă a ţărănimii române de la 1907. Contemporan cu acest cutremur social şi cunoscător al situaţiei politice, economice şi sociale din România începutului de secol XX, N. Iorga ne pune la dispoziţie, prin scrierile sale, dovezi de incontestabilă autoritate ştiinţifică referitoare la această pagină de istorie naţională. Ţin să subliniez acest lucru deoarece nu puţine au fost şi mai sunt încercările de minimalizare a acestui tragic eveniment, de prezentare a lui într-o notă derizorie şi, mai ales, de ascundere a adevăratelor cauze care au făcut ca ţărănimea, clasa cea mai numeroasă din România, „ţară recunoscută pentru atitudinea supusă a poporului”, după cum se arăta în presa occidentală a vremii, să se revolte într-o asemenea amploare, încât la timpul respectiv s-a putut vorbi chiar şi de un război ţărănesc.

În 2007 s-au împlinit 100 de ani de la această tragedie românească. Ar fi fost cât se poate de firesc ca autorităţile să comemoreze evenimentul, cel puţin pe măsura dramatismului său. Dar n-au făcut-o. În afară de câteva conferinţe şi manifestări locale, organizate din iniţiativa unor români inimoşi, evenimentul a fost trecut sub tăcere. Lucru pe deplin explicabil. Exponenţii puterii, dacă ar fi adus în discuţie cele întâmplate în urmă cu 100 de ani, mai ales cauzele răscoalei şi, în general, modul tâlhăresc în care era administrată ţara la vremea respectivă, ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.

„O oligarhie s-a organizat în chip savant – spune marele istoric într-unul dintre articolele publicate în Neamul românesc – spre a-şi asigura, pentru ea şi descendenţii săi, prada veşnic renăscută a bugetelor. O oligarhie fără trecut, fără dragoste de neam, fără vise de viitor; haită de vulgare carnivore care ne ruinează şi ne necinstesc.” Aceasta a fost principala cauză a răscoalei. De aici şi exploatarea de o sălbăticie sistematică a ţăranului român de către proprietari şi arendaşi de tot soiul de naţionalităţi şi de toate categoriile. Această „haită de vulgare carnivore” l-au lăsat pe bietul ţăran „fără pământ, fără adăpost omenesc, gol, rău hrănit, incult şi bolnav, lipsit de dreptate, fără unelte, fără vite de muncă, trudindu-se zi şi noapte numai în folosul exploatatorilor săi”. A pune pe seama altor factori acest tragic eveniment ar fi un gest de blasfemie asupra memoriei victimelor represaliilor pe care aceeaşi „oligarhie” le-a declanşat împotriva răsculaţilor. „Omorurile oficiale – spune N. Iorga într-un alt articol – se fac fără sfială, mai rău ca în 1888. În burta lipită de coaste a flămândului intră, prin îngrijirea unui guvern conservator, în care se află şi democraţi, glontele filantropic.” Dramatică metaforă!

Autorităţile interesate să distragă atenţia de la adevăratele cauze ale revoltei ţărăneşti au încercat să pună pe seama instigatorilor ridicarea la luptă a maselor oprimate. Mulţi intelectuali au devenit ţinta acestor acuzaţii, urmate de hărţuieli şi chiar arestări. De aceste acuzaţii n-a scăpat nici Nicolae Iorga, cu toate că în privinţa lui, având în vedere puternica sa personalitate, recunoscută inclusiv în plan internaţional, autorităţile n-au îndrăznit mai mult. Pista falsă pe care se acţiona era demascată, printre altele, şi în Scrisoarea deschisă a unui melc de A. Mirea (pseudonimul comun al poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel):

„Nu căutaţi aiurea, nici altora pricină

Că nu e nici N. Iorga,

nici G. Coşbuc de vină,

Ci numai sărăcia, eterna sărăcie.”

Marele savant s-a situat de partea răsculaţilor nu numai prin atitudinea sa de condamnare a autorităţilor, vinovate de nenorocirea ţăranilor şi mizeria în care aceştia îşi duceau zilele, ci s-a implicat direct în ajutorarea victimelor represaliilor şi a familiilor acestora. Astfel, printre altele, el a deschis o subscripţiune publică pentru colectarea de fonduri necesare acestei acţiuni. Rezultă aceasta chiar dintr-un raport al prefectului judeţului Vaslui, care ţine să precizeze că implicarea profesorului a făcut ca „în mintea ţăranilor, acest ajutor, să nu ia caracterul unei recompense oferite de stat şi nici să creadă în misterioasa intervenţie a vreunui personagiu făurit de imaginaţia lor de bieţi oameni necăjiţi”.

Brutalitatea cu care este înăbuşită răscoala l-a oripilat pur şi simplu pe marele istoric. În faţa acestei tragedii, omul Nicolae Iorga, un patriot autentic, responsabil faţă de destinul Neamului din care se trage şi cu o profundă sensibilitate faţă de cei necăjiţi a încercat un exerciţiu de compasiune de un dramatism cum rar mai pot fi întâlnit.

Articolele sale Dumnezeu să-i ierte şi Fiţi drepţi, publicate în gazeta Neamul românesc, evidenţiind această dramă naţională, s-au transformat, totodată, în adevărate rechizitorii la adresa autorităţilor statului, precum şi a acelei „oligarhii” ale cărei privilegii le pusese în pericol ţăranii răsculaţi. „Să-i ierte Dumnezeu – spune Iorga în primul dintre aceste articole – pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus; pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru clipa de disperare când s-au ridicat.”

Tot Nicolae Iorga a fost acela care a pus problema asasinatelor în prima sesiune parlamentară de după răscoală şi a cerut în Cameră o anchetă oficială asupra represiunii. Acest lucru însă nu s-a întâmplat pentru că reprimarea răscoalei s-a făcut în baza unei înţelegeri dintre conservatori şi liberali, înţelegere ratificată de rege care a şi făcut pierdute actele cu privire la acest eveniment.

Evocând personalitatea dascălului naţional N. Iorga în contextul dramei poporului român de la început de secol XX, constatăm, nu fără surprindere, că acele triste vremuri au revenit, deşi peste ele trecuse tăvălugul istoriei. Au revenit însă într-o manieră mult mai agresivă şi ceea ce s-a întâmplat cu România în ultimii 21 de ani ne arată că istoria nu-i chiar atât de ireversibilă, cum s-ar crede. Nu tot de o „oligarhie” avem parte şi astăzi care prăduieşte „mereu renăscutul buget”?

Nu-i o pură coincidenţă că şi atunci, exact cum se întâmplă şi acum, la originea nedreptăţilor şi a nenorocirilor pe care le îndură românii sunt tot străinii.

Dacă atunci românii au avut totuşi tăria de a se răscula, astăzi nici măcar acest lucru nu-l mai pot face. Starea generală a naţiunii române este de abandon. Atunci intelectualitatea, în frunte cu marele savant Nicolae Iorga, s-a situat de partea ţăranilor răsculaţi, a ripostat împotriva puterii, a provocat un adevărat răsunet internaţional, iar lumea civilizată a Europei a luat atitudine împotriva acestei barbarii. Astăzi, din câte se constată, oamenii de spirit se văd copleşiţi, depăşiţi de agresivitatea cu care este distrusă ţara. Unii dintre ei trec chiar prin accentuate stări de depresie. Octavian Paler, de exemplu, şi-a dorit să nu apuce vremurile în care Boc va ajunge prim-ministru şi Dumnezeu i-a ascultat ruga. Recent, acad. Florin Constantiniu, după ce emite părerea că „mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii”, întrebat fiind ce-şi doreşte în 2011, spune că nimic altceva decât „să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor”.

Evocând personalitatea unui Om care nu se mai află printre noi s-ar cuveni să închei scurta mea intervenţie cu binecunoscuta formulă creştinească „Dumnezeu să-l ierte!” Mă gândesc însă că jertfa lui N. Iorga pe altarul cauzei naţionale, suferinţa îndurată şi mai ales faptul că n-a trăit satisfacţia să-şi vadă ţara împlinită şi neamul fericit ar putea fi cazne cu mult peste măsura nevinovatelor păcate lumeşti. De aceea cugetul mă îndeamnă să-i cerem noi lui iertare. Să ne ierte că n-am reuşit să facem România pe care el şi-a dorit-o, c-am abandonat nejustificat starea de veghe şi am lăsat ţara pe mâna a tot felul de aventurieri care o dispută ca o pradă de război, că nu reuşim să vedem dincolo de tihna traiului zilnic interesul naţional, faptul că dacă noi suntem trecători, România este şi trebuie să fie eternă. Îmi pare rău s-o spun, dar acesta-i pumnul de arginţi, adică preţul trădării şi al nepăsării, al dezinteresului faţă de prezentul şi viitorul neamului românesc.

Preluând o idee a lui Blaise Pascal, gânditor şi om de ştiinţă francez din sec. XVII, care spunea că Isus Hristos va rămâne în agonie până la sfârşitul lumii, daţi-mi voie să cred că şi Nicolae Iorga va rămâne în agonie până la sfârşitul neamului românesc!

În loc de post-scriptum

Articolul de mai sus are la bază o alocuţiune rostită în ziua de 6 iunie 2011, la Botoşani, în cadrul simpozionului organizat de către Centrul de studii „Ştefan cel Mare şi Sfânt – Bucovina”, cu prilejul aniversării a 140-a de la naşterea marelui istoric şi dascăl al Neamului Nicolae Iorga.

Mulţumim autorului – dl prof. dr. Alexandru Amititeloaie, de la Universitatea „George Bacovia” din Bacău, pentru bunăvoinţa de a ne fi încredinţat tipărirea acestei excelente lucrări.

Sincere mulţumiri şi celui care ne-a adus de la Botoşani acest articol – dl dr. Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM.

De altfel, Vasile Şoimaru este un participant activ la diverse manifestări organizate la Botoşani, de către Muzeul (Casa memorială) „Nicolae Iorga” sau de alte organizaţii, consacrate luminoasei memorii faimosului nostru cărturar şi martir. Nu a lipsit nici în acest an, unde mai pui că la Botoşani a avut loc una dintre puţinele manifestări omagiale, dedicate în Ţară personalităţii lui N. Iorga. Însă totul a început în 2005, când s-au lansat la Botoşani Cugetări de Nicolae Iorga, V. Şoimaru fiind autorul proiectului de editare la Chişinău a acestui excepţional volum. Apărută sub auspiciile Editurii „Prometeu”, cartea reproduce o ediţie de la Bucureşti a Cugetărilor, din 1968, inclusiv prefaţa lui Barbu Teodorescu, dar cu o notă introductivă asupra ediţiei basarabene şi un indice tematic elaborate de Vlad Pohilă.
V. Şoimaru a asigurat iconografia anexată la Cugetări, tot lui revenindu-i dificila misiune de a aduna mijloace financiare pentru tipărirea celor două mii de exemplare, graţie cărora atâţia români din Basarabia pot savura din netrecătoarea înţelepciune a lui Nicolae Iorga.

Alexandru AMITITELOAIE