Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Gheorghe PÂRLEA
Mulţumesc întîmplării, „meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu”

(Se dedică Doamnei Ninela Caranfil, Artistă Emerită)

O întâmplare (poate că nu chiar întâmplare) m-a găsit – vorba vine – la o intersecţie de drum secundar (cărăruia anonimei mele existenţe) cu un altul, principal, o magistrală a itinerariilor unor frumoşi intelectuali basarabeni. Frumoşi trupeşte, dar peste măsură de frumoşi în sensul conceptului pe care-l promovează „fenomenul” Dan Puric: „omul frumos”. Pe câţiva dintre aceşti Oameni Frumoşi din Basarabia i-am întâlnit „faţă la faţă”, pe alţii, prin cei dintâi, numai... „suflet la suflet”. Printre cei ce mi s-au arătat în chipul creat de Tatăl Ceresc (prin intermediul ucenicilor Săi muritori – părinţii de oameni), s-a aflat şi o Doamnă, o Distinsă Doamnă, pe care dl Vlad Pohilă (sau, poate, dl Vasile Şoimaru – memoria mă trădează) mi-a/ne-a prezentat-o, într-o zi de toamnă târzie, la Fălticeni. Era Doamna Ninela Caranfil, celebra Artistă Emerită.

La cei şaizeci de ani ai mei (cu vreo alţi câţiva peste) văd femeia de orice vârstă prin intermediul unui alt fel de ochi, un ochi coordonat de alte resorturi decât cel de la tinereţe... Un ochi, aş spune, mai cinstit, mai drept cu creaţia-pereche a bărbatului. Totuşi, a se păstra, aici, în cele ce urmează, şi o rezervă faţă de capacitatea acestei analize „vizuale” pe care mi-o asum. Asta, pentru că ochiul meu lăuntric în care se reflectă imaginea Distinsei Actriţe de la Chişinău e, totuşi, un instrument cu o „carte tehnică” modestă, rudimentară... Ceea ce înseamnă că ar putea rezulta din această întreprindere un portret aparţinător operei naive. L-am auzit însă pe dl Andrei Pleşu (şi cine nu-l crede?), spunând că diletantul nu trebuie înfierat, fiindcă produsul acestuia are încorporat în el pasiune, dragoste...

Aşadar, atunci, la Fălticeni, când Doamna Ninela Caranfil îi însoţea şi susţinea pe domnii V. Şoimaru şi Vl. Pohilă, care-şi lansau şi în mica urbe a marilor personalităţi cărţile (Românii din jurul României în imagini, respectiv, Şi totuşi, limba română), am ascultat-o pentru prima oară pe îndrăgita Actriţă recitând din marii noştri poeţi. Făcea asta fără a implica Prutul ca hotar cultural, cum, din pacate, nu se face şi în dreapta râului nevinovat. Ne-a rugat să nu aplaudăm între poezii, cerere din care am dedus că recitalul Domniei Sale avea o anume cursivitate tematică şi că deconectarea repetată de la fiorul artistic (deja indus încă de la primul vers rostit) ar fi afectat, în întregul său, demersul actoricesc. Intonaţiile Artistei Emerite, de o amplitudine largă, de la piano la fortissimo, de la liniştea lăuntrică la răscolitorul dramatism, de la resemnare la revoltă, într-o corelare ideală cu textele poetice, şi limbajul nonverbal al artistei, atât de flexibil, de nuanţat, m-au determinat să-mi redefinesc reprezentarea proprie asupra poeziei şi artei dramatice. Nu întâmplător, am tras eu concluzia, muzele conlucrează în folosul frumosului...

Doamna a vorbit, însă, la Falticeni, şi ca un tribun al Naţiunii, despre zbuciumul fruntaşilor români din Basarabia, în lupta lor pentru recuperarea spiritului românesc. Deşi fragilă, aparent, Oratoarea mi-a reactivat ungherul de memorie în care păstrez imaginile Anei Ipătescu – eliberatoarea conjuncturală a liderilor paşoptişti – şi a Ecaterinei Teodoroiu, eroina din Războiul Reîntregirii Neamului.

Faptul acesta cultural şi artisctic susţinut de Doamna Ninela Caranfil m-a copleşit, m-a răscolit, m-a trezit dintr-un soi de somn, suprapus pe starea de veghe. Eram, aici, un... Quasimodo în faţa Esmeraldei. Şi cu atât mai în rol devenisem când, după Actriţă, a trebuit să îndrug şi eu câteva cuvinte referitoare la cartea unuia dintre cei doi cărturari care mi-au intermediat revelaţia întâlnirii cu această Doamnă a Scenei. M-am şi scuzat că o fac dupa un asemenea moment înălţător, recunoscând că vorbele mele, după recitalul Doamnei, nu pot fi decât nişte sunete cacofonice.

Şi, într-o altă zi, surpriză: fermecatoarea Actriţă fără vârstă, însoţită de aceiaşi Oameni Frumoşi, adăugându-li-se şi scriitorul Nicolae Rusu, un român basarabean din aceeaşi stirpe cu cei pe care îi acompania, poposi din nou la Mirosloveşti. Intelectualii basarabeni erau în trecere prin preajma baştinei noastre şi nu ne-au ignorat, ci ne-au onorat cu distinsa lor prezenţă, dar mai ales cu graţia zeiţei Thalia.... Era ca o conjunctură instrumentată de Cineva Care, acolo Sus, ne iubeşte. Într-un cadru particular, în ambientul familiei tânărului şi vrednicului primar Ionuţ Gospodaru, actriţa m-a/ne-a reconectat la senzaţiile trăite la Fălticeni.

Dar, conform principiilor matematice elementare, după numărul doi, condiţionat (ce-i drept) de adăugarea unei unităţi, urmează numărul trei. Doamna Artistă Emerită ne-a gratulat şi cu distinsa sa prezenţă la ultima sărbătoare a satului nostru, în aproximativ aceeaşi aleasă componenţă basarabeană. De data aceasta, scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău căpătase (păstrând proporţia) o sosie în satul de pe Valea Moldovei, aflat în arealul meleagurilor istorice ale epopeicului Războieni. Şi, în sala Căminului Cultural, fiii satului, întorşi pentru o clipă în locurile natale, au căpătat, între altele, prin Actriţa-Oaspete, cea mai inspirată definiţie a Femeii. Intermedierea o asigura, indirect, marele poet basarabean Dumitru Matcovschi, dar traducerea pe viu a metaforelor sale era acum făcută (şi exemplificată), în consens absolut cu portretistul, de către Doamna Ninela Caranfil. Până la această magistrală demonstraţie a Artistei, femeia (în general) pe care o percepusem eu era mai artificială, zugravită fie în culori mai reci, mai palide, fie în culori mai stridente, mai opulente. Gratie Doamnei Ninela Caranfil (nu ignor rolul poetului) am acum, păcat că prea târziu, portretul autentic al Femeii. Mă fascina, până atunci, forţa artistică a picturii, în raport cu celelalte arte, dar am constatat în acea zi că am ceva de corectat: cuvântul scris şi rostit, în tandem, poate surclasa opera plastică.

Şi, abundenţa darului venit prin intermediul Scenei însufleţite de Maestră a continuat să ajungă la Mirosloveşti şi pe altă cale decât cea directă. Spre exemplu, CD-ul Rugă e modul prin care eu, puţin-rugătorul la Cer, reuşesc să ating trepte de trăire superioară, inaccesibilă mie altfel decât prin intermedierea copleşitorului demers artistic al Actriţei.

Printr-o altă împrejurare, am primit şi un Dar (semnat de acelaşi autor) care îmi lărgeşte orizontul asupra staturii cultural-spirituale a Frumosului Om care poartă numele şi prenumele Doamnei Ninela Caranfil: cea de-a doua carte a Domniei Sale, Nebănuita forţă a scenei.

Eu, cititorul comun al cărţii Domniei Sale (carte dăruită cu autograf şi re-citită zilele acestea), nu am abilitatea celor care au făcut deja frumoase aprecieri la adresa cărţii, dar îndrăznesc totuşi să-mi exprim succint starea de spirit pe care am trăit-o în timpul lecturării şi, evident, ca un ecou, după. Şi ceea ce aş putea spune în urma săvârşirii acestui act cultural la care m-a îndemnat Dăruitoarea, cu frumos folos pentru mine, e că, şi la a doua lectură, cartea a dezamorţit în sufletu-mi rutinat de cotidianul anost, în care re-cad mereu, seva aceea adormită care – ca să folosesc o comparaţie – în lumea vegetală, atunci când vine vremea, dă naştere Primăverii. Reflecţiile sensibile ale autoarei, provocate de La Primavera lui Botticelli, mi-au indus acest gen de regenerare sufletească în timpul citirii textelor cărţii dăruite.

Cartea aceasta de jurnale, eseuri, interviuri şi articole, care relevă şi obstacolele din viaţa autoarei îi furnizează, implicit, cititorului şi garanţia înaltă că protagonista va continua să înfrunte demn şi profund uman Viaţa, acest unic miracol care ar trebui să ne intereseze exclusiv, cum adânc reflectează autoarea în Nebănuita forţă a scenei.

Am citit, încărcat de emoţie (am şi eu suflete dragi plecate în Lume), segmentul din carte dedicat călătoriei autoarei la Roma, Cetatea eternă a Latinităţii. Ce frumos e împletit aici entuziasmul turistului cultivat, cu receptivitatea sensibilă faţă de drama dezrădăcinării românilor ce-şi croiesc destinele pe meleagurile fostului Imperiu al originii noastre! (dacă nu cumva sunt de făcut aici, de către istorici, câteva corecturi). Un exod al băştinaşilor noştri, în „contrapartidă”, peste timp, căci cu două milenii în urmă, cei smulşi de la baştina lor de către împăraţii Romei, ca să se întâmple naşterea Poporului nostru (cum am învăţat la şcoală), vor fi trăit şi ei aceeaşi dramă. Poate că pribegii noştri de azi, de la Roma, ale căror suflete înstrăinate au îndurerat inima autoarei, au de plătit mândria noastră (probabil exagerată) de urmaşi latini.

Aşadar, iată o bucurie înaltă şi o onoare dăruite unui trăitor rural, beneficiar care nu poate răsplăti cu nimic privilegiul oferit de ceea ce, la origine, a fost… întâmplarea. Dar poate că întâmplarea e „meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu” (în înţelesul lui Sadoveanu) şi că voi fi făcut şi eu ceva bun în viaţă ca să merit Darul cu numele Artistei Emerite de la Chişinău. În caz că e aşa, Slavă Ţie, Doamne! Şi… sărut mâna, Doamnă Ninela Caranfil! La multi ani!

15 iunie 2011

Gheorghe PÂRLEA,

comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi