Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Corneliu FLOREA
Veritabil tratat de cultură românească

În anul 2008, Editura „Prometeu” din Chişinău a tipărit, în condiţii grafice deosebite, volumul de circa 500 de pagini al publicistului, scriitorului, bibliologului şi politologului Vlad Pohilă, intitulat Şi totuşi, limba româna!...*, pe care cu interes, din ce în ce mai mare, şi pe îndelete l-am lecturat. Este un volum de articole, recenzii şi eseuri, dens în idei şi personalităţi, a cărui lectură mi-a dat revelaţia unui adevărat tratat de cultură românească, a unei enciclopedii de personalităţi care s-au dedicat, şi se dedică, pînă la cea mai de sus treaptă a dăruirii Limbii Române, ce este trunchiul Naţiunii Noastre. [1]

Vlad Pohilă şi-a adunat în acest volum scrisele sale răspîndite de-a lungul anilor în Literatura şi arta, Timpul, Glasul, Mesagerul, la care a fost redactor-şef; în Limba Româna şi BiblioPolis, al cărui redactor-şef este. Le-a aşezat pe teme în şapte capitole, fiecare din ele îmbogăţind întregul.

Cartea începe cu o adevărată uvertură scrisă de Grigore Vieru şi intitulată De ce mi-e drag Vlad Pohilă. Din cele paisprezece puncte aflăm că: Vl. Pohilă scrie clar şi concis, temeinic şi se reazemă pe o solidă cultură, Eminescu îi este luceafărul fiinţei şi spiritului; este înzestrat cu har şi discernămînt, integritate morală, luptător al renaşterii noastre naţionale, român cu demnitate, om liber cu logos ziaristic, apără Limba Româna. Şi, deşi este o mîndrie de nivel academic, este discret în viaţa de toate zilele. În final, Grigore Vieru îl aşază în avangarda marilor personalităţi culturale ale Basarabiei din secolele XX şi XXI. După un asemenea Laudatio eşti incitat să citeşti cu interes volumul. La urmă constaţi veridicitatea celor punctate de atotcuprinzătorul poet basarabean. Citiţi şi Dvs. şi vă veţi convinge.

În primul capitol Şi totuşi, Limba Română!..., Vlad Pohilă vine cu o prelegere sinceră de dragoste şi recunoştinţa faţă de Mihai Eminescu, fiindcă poetul nostru naţional ne-a iubit mult şi este modelul nostru de cultură pe care trebuie să-l urmăm cu fermitate pentru că „sîntem români şi punctum!”. Apoi autorul se lansează, supradocumentat, într-o analiză comparativă cu alte personalităţi culturale din alte ţări, care îşi iubesc şi preamăresc neamul, naţiunea, ceea ce lui Mihai Eminescu îi este contestat, cu impertinenţă, de unii străini sau înstrăinaţi, printre care şi noul reeducator postdecembrist Horia-Roman Patapievici, fiul fostului nomenclaturist comunist Dionisie Patapievici. Pe Patapievici-jr. Băsescu l-a fixat director al Institutului Cultural Român, probabil pentru numeroasele afirmaţii antiromâneşti, printre care şi: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături” (vezi în volumul său Politice, ediţia din 1996, pag. 64), iar despre Mihai Eminescu, juniorul nomenclaturistului evreu are numai cuvinte de denigrare, mergînd pînă la afirmaţia „dacă vrem să intrăm în UE trebuie să ne debarasăm de Eminescu”. În nicio altă ţară din lume nu se scriu asemenea blasfemii la adresa limbii, culturii şi personalităţilor naţionale cum şi-a permis acest individ. Băsescu îl susţine, elitele dîmboviţene îl tolerează fiindcă are putere, bani şi spate, iar marea majoritate a intelectualilor români îl detestă. Istoria noastră de azi, postdecembristă, o repetă, în cea mai mare măsură pe cea de după august 1944, fiii politrucilor şi culturnicilor aduşi de „eliberatori” atunci. În Moldova de pe malul stîng al Prutului, agresiunea la adresa Limbii Române este şi mai înverşunată. Aici constituţional s-a hotărît, ştim de cine şi de ce, ca limba oficială a republicii să fie moldoveneasca, iar Vlad Pohilă alături de Eugen Coşeriu, de Academia de Ştiinţe şi întreaga pleiadă de cărturari români din RM contestă cu argumente istorice şi lingvistice acest fals antiromânesc. Dar comuniştii rusofoni şi rusofili sînt la putere cu Kremlinul în spatele lor…

Locuri scumpe sufletului este capitolul următor, în care Vlad Pohilă îşi odihneşte încrîncenarea din primul capitol, bucurîndu-şi sufletul cu plaiurile româneşti ale Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. Dacă pentru mulţi, călătoriile sînt adevărate forme de cunoaştere şi înţelegere a lumii în care pătrunzi, pentru Vlad Pohilă sînt pelerinaje de liniştire şi îmbogăţire a sufletului, de dragoste şi respect, de refortificare a minţii şi spiritului necesare continuării dăruirii sale limbii şi culturii române, reunificării neamului nostru românesc. Începe cu Şoimăreşti – cinci veacuri de existenţă demnă – volumul scris de soţii Preutu, dascăli ai acestui sat din care Mihail Sadoveanu a conceput într-un emoţionant amestec de document şi ficţiune „Neamul Soimăreştilor”. Apoi, alături de Vasile Şoimaru îşi continuă pelerinajul la Stoiana lui Raoul Şorban; la Botoşani, o adevărată capitală a culturii româneşti; la Ipoteştiul lui Eminescu; trece în „dulcea”, „frumoasa”, „mîndra”, „scumpa” Bucovină a lui Eminescu. Poposeşte îndelung la Boian şi la Mahala – Ostriţa – şi e trist, îndurerat la Cernăuţi, care este supus unei ucrainizări forţate după metodele ruseşti anterioare. Îşi recapătă bucuria sufletească cînd ajunge la Fălticeni, o adevărată capitală de lumină a culturii româneşti, fiindcă în toată România sînt asemenea capitale, iar Moldova le are pe cele mai multe! Aici, Vlad Pohilă se opreşte la lectura cărţii lui Andrei Martiniu Al cui este acest pămînt? din care reaminteşte multora şi învaţă pe cei tineri istoria pămîntului nostru. Felicitări, Vlad!

Al treilea capitol – Oameni dragi, de ieri şi de azi – este un compartiment enciclopedic de personalităţi ale culturii româneşti, indiferent de malurile rîurilor izvorîte din Carpaţii pe care locuiesc. În 1976, Vlad Pohilă, de 23 de ani, l-a cunoscut pe Raoul Şorban, profesorul avea 64 de ani atunci şi între ei s-a legat mai mult decît o prietenie trainică peste decenii. Vlad, din admiraţie şi respect, l-a îndrăgit, iar profesorul a realizat că are cui să-i dea lumină de la flacăra sa românească. Nu e de mirare că în acest capitol îi închină cele mai multe pagini, pe care le încheie trist, cu moartea patriarhului ardelenilor români, cu indignare şi protest împotriva celor de la Dilema şi 22-GDS, care în pseudonecrologul publicat afirmă că Raoul Şorban a fost agent al Siguranţei, iar mai tîrziu omul Securităţii... Ceea ce nu a menţionat Vlad Pohilă, sau poate nu a ştiut, e că Raoul Şorban avea o părere foarte proastă despre fostul său elev Andrei Pleşu, pe care şi-a exprimat-o public. Aşa se explică faptul că în momentul de mortuis nihil nisi bonum numai măgarul dă o copită leului mort! Se desparte cu greu de Raoul Şorban, trecînd la Nicolae Iorga care pe cît este de mare, gigant al istoriei neamului românesc, tot pe atît este de apropiat basarabenilor. Regretăm cu toţii neînţelegerea lui cu Corneliu Zelea Codreanu, o nenorocită nesocotinţă care a dus la sfîrşitul tragic al celor doi mari iubitori ai naţiunii noastre. Despre Mircea Vulcănescu, Vlad Pohilă dă cuvîntul lui Constantin Noica: „Mircea Vulcănescu avea un titanism în el, dar un titanism blajin” şi lui Mircea Eliade, care scria că „Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile”. Şi ce soartă a avut, şi cît de creştineşte a cerut semenilor săi să nu-l răzbune (nu ştia cît sîntem de poltroni în faţa nedreptăţii impuse de „eliberatori”). Acest capitol dens de personalităţi româneşti care s-au dăruit, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, ştiinţei, culturii şi artei româneşti continuă pe următoarea sută de pagini, uimindu-ne. Este o adevărată revelaţie să citeşti despre N. Georgescu-Tistu, o primă personalitate printre bibliologii şi arhiviştii români, despre soprana de răsunet internaţional Maria Cebotari din Chişinău care accentua tot timpul că este româncă. Cu respect vorbeşte despre maestrul traducerilor Igor Creţu şi ca întotdeauna este reverenţios, galant cînd scrie despre femei, Sofia Rotaru fiind numită o glorie a cîntecului românesc. Vlad Pohilă a găsit chiar şi un ambasador român care merită multă deferenţă, pe Marcel Dinu (avis rara, zic). Dintre lingvişti se opreşte la Eugeniu Coşeriu – un gigant al lingvisticii şi la Mioara Avram – proeminenţă în lingvistica românească. Iar după un şir de poeţi şi scriitori, găseşte un loc special pentru compozitorul Eugen Doga, recunoscut internaţional. Şi trecînd uşor de la muzică – cea care ne-ar fi creat sufletul dacă nu l-am fi avut, după cum spune Emil Cioran – „zideşte” o întreagă scenă de flori pentru Ninela Caranfil, artista de teatru care s-a implicat plenar în mişcarea de eliberare naţională în 1988-1991. E minunată această galerie românească care a mers / merge în fruntea unui popor cu veche identitate naţională, dar greu încercat de către ocupaţia rusă. Această galerie Vlad Pohilă o încheie cu Ţaca, sora lui cea mare. Sublimă şi oportună această condescendenţă în familia Pohilenilor, care pe mine m-a impresionat pînă la lacrimile admiraţiei.

Capitolul următor, Ce mit frumos, dragostea de carte, cuprinde şaptezeci şi cinci de pagini, închinate cărţii, bibliotecii şi cititorilor. Deschiderea capitolului o face cu spusele lui Tudor Arghezi: „…cartea e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gînduri şi frumuseţe.” Axiomatic! Vlad Pohilă nu se opreşte la Arghezi, trece la Nicolae Iorga („citirea unei cărţi bune e ca şi o conversaţie cu un om deştept”) şi la I.L. Caragiale („o carte bună este o faptă bună”) şi eu, cititorul, spun că aceste două citate se potrivesc cărţii lui Vlad Pohilă. Mai departe, Mihai Eminescu susţine: „Cărţile trebuie să fie oglinzile de aur ale realităţii”. Da, aşa ar trebui, aşa a scris Poetul Nostru Naţional, dar ce preţ greu a plătit pentru asta! Voltaire considera că „lectura înaripează sufletul”, pe mine – această carte.

Dar, Vlad Pohilă nu se opreşte numai la citate despre valoarea cărţilor sau la aprecierea bibliotecarilor, bibliologilor şi bibliotecilor, ci face o analiză pertinentă a situaţiei în care se află cartea în etapa actuală, cînd are atîta concurenţă şi inamici de temut (radio, TV, internet). Capitolul este o vastă, necesară dezbatere pe care din loc în loc o brodează şi cu ironii: turkmenbaşi – „cel mai înţelept turkmen”, fostul lider al unui stat musulman din Asia Centrală – respinge cititul cărţilor; sau bancul din URSS – „e scriitor, nu e cititor”; ori înţepătura universal valabilă potrivit căreia unii scriitori scriu mai multe cărţi decît au citit! Un subcapitol suculent e consacrat miturilor sovietice despre „poporul rus – cel mai avid de lecturi, din lume” sau despre invincibila armată roşie, altele vizînd exorbitanta diferenţă între propaganda şi realitatea rusească. Întîlnim şi paragrafe triste ca cele despre agresiunea rusofonilor împotriva Limbii Române, despre pierderea limbii materne sau moartea unor limbi. Poate trebuia accentuată şi masiva poluare a Limbii Române cu englezisme, fenomen snobist de falsă emancipare caracteristic dîmboviţenilor, care încă nu a atins aceeaşi amploare pe malurile Bîcului.

În capitolul următor, Vlad Pohilă, ca orice bibliolog care se respectă, trece la disecarea cărţilor. Să ne oprim emoţiile: nu e vorba de o disecţie anatomică, ci de una literară, pe care o începe cu ultima carte a distinsei profesoare, cercetătoare a lingvisticii româneşti Mioara Avram. Vlad Pohilă o elogiază corect pentru că această Doamnă a Limbii Române a refuzat cu argumente aşa-zisa acuzaţie de „românizare subversivă” a moldovenilor, subliniind: „Nu e nevoie de românizare, a nimănui, pentru că cei din R. Moldova sînt români ca şi noi.” Intens sensibilizat am rămas de Efim Josanu, jurnalist sportiv care a făcut un salt spectaculos scriind volumul numit A fi, în care, printre altele, face o paralelă a deosebirilor dintre America de Nord şi Imperiul Ţarist / URSS / Federaţia Rusă, care ar trebui să dea mult de gîndit intelectualităţii ruse. Dacă după Efim Josanu Rusia de astăzi se identifică cu apăsătoarea umbră a gulagurilor şi rachetelor gata să distrugă orice le stă în cale, în orice clipă, în America de Nord – adică în Statele Unite şi Canada – este cu totul altceva. O diferenţă de la cer la pămînt de care şi-a dat seama şi invitatul meu, Vasile Şoimaru, cu care am făcut un turneu prin „Vestul sălbatic canadian”, adică prin Manitoba, Saskatchewan, Alberta, unde standardul de viată al emigranţilor de acum o sută de ani era la nivelul actualului standard de viaţă din „velikaia derjava”, adică al Rusiei de azi. Diferenţa este enormă; aceiaşi oameni în sisteme sociale diferite! La Boianul din Alberta am stat de vorbă cu un descendent bucovinean, care are o fermă de peste 2500 de hectare şi pe care o lucrează el şi familia lui, iar gîndurile şi comparaţiile ne-au dus la bucovinenii din Boianul din regiunea Cernăuţi. Efim Josanu a fost inspirat să facă această comparaţie, întrebarea este dacă intelectualitatea rusă a atins pragul de conştiinţă liberă să accepte realitatea în locul propagandei care i-a lăsat în urmă cu o sută de ani! Să nu se mai justifice cu greul celor două războaie mondiale, fiindcă devin caraghioşi cel puţin faţă de germani, care le-au pierdut pe amîndouă şi unde sînt astăzi?! Ş.a.m.d. Şi nu numai cu această paralelă m-a impresionat Efim Josanu, ci şi cu întrebarea Ai cui sînt moldovenii?, la care răspunde cu: „Ai Europei! În orice caz – nu ai Rusiei.” Recunoscător lui Vlad Pohilă pentru că ne-a prezentat pe clarvăzătorul Efim Josanu, ce trebuie să fie multora un model. Întreg capitolul este mult mai mult decît o disecţie literară; este un proces pentru libertatea şi emanciparea neamului nostru susţinut de martori şi mărturii.

Şi probabil ca să nu fie acuzat că face mai mult pe românul decît îi este permis de către tot felul de imperiali şi mercenari ai lor, Vlad Pohilă cu subtilitate şi intenţie introduce capitolul Popoare, destine, culturi. Nu e un proces de apărare, fiindcă Vlad Pohilă nu a săvîrşit vreo infracţiune, nici măcar nu a greşit cu ceva, doar pune în cîntarul dreptăţii faptele şi acum, în acest capitol, libertăţile celorlalţi. Începe cu Polonia, de la care multe ar mai trebui să urmăm, să învăţam; „Polonia nu moare atîta timp cît trăim noi”, spune imnul lor, pe cînd noi am rămas încă în fază de deşteptare – cinic spus, cum s-ar zice, dormim în cizme! Vine şi cu un fapt statistic; ambasada rusă în Chişinău are 700 de angajaţi, pe cînd cea româna numai 14! (Se pare că numai poporul s-a deşteptat şi înţelege; guvernanţilor noştri le plac drogurile şi somniferele primite de la stăpînii lor străini.) Şi Georgia stă mai bine decît noi, iar cînd sîrbul lasă sapa din mînă, pune mîna pe armă. Aş putea să fac o comparaţie cu ai noştri ca brazii cu muci pe piept, dar… aflu că şi ei au fost presaţi să aibă trei limbi oficiale după ce au fost zdrobiţi de NATO: sîrba, croata şi bosniaca! Trece mai departe în Lituania de care se vede că e îndrăgostit şi apoi în Cehia unde găseşte şi români de valoare.

Putem citi apoi, pagini după pagini, despre Dostoievski, marele scriitor care „salută abolirea iobăgiei, dar respinge violent ideile de echitate socială, de egalitarism… şi justifică privilegiile de castă”. În fond, şi la urma urmei, e doar rus. Alături e un articol despre Albert Camus – un omagiu nu numai acestui scriitor, dar şi culturii franceze în ansamblul ei.

În încheierea acestui volum, care ar trebui studiat în facultăţile româneşti de filologie, istorie şi politologie în locul atîtor falsuri şi intoxicări care au năpădit mediul nostru universitar, Vlad Pohilă face Puţină istorie. Aparent e puţină, dar cuprinde fapte istorice reale, pe care de data asta le „disecă cu bisturiul”, mai ales propaganda rusească pe cele 22 de milioane de kilometri pătraţi euro-asiatici, stăpîniţi prin forţă, minciună şi înapoiere de fratele mai mare, rus…

Acum, cînd închid coperţile tari ale acestui mare volum românesc, o fac cu certitudinea pe care o am de vreo douăzeci de ani, că basarabenii, în frunte cu elitele lor culturale sînt îndreptăţite şi corect naţionale, că sînt avangarda românimii în comparaţie cu elitele dîmboviţene, a căror vinovăţie este năpăstuitoare. Mulţumesc, Vlad Pohilă, îţi doresc sănătate şi mulţi ani.

Corneliu FLOREA,

Winnipeg, Canada