Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANIVERSĂRI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Vl. PRISĂCARU
Străjer la demnitatea verbului românesc

Oricât de plăcută, este şi dificilă, totuşi – chiar şi pentru un om al scrisului! –, sarcina de a face o schiţă de portret al unei personalităţi de anvergura lui Nicolae Mătcaş. Lingvist, filolog, poet, publicist, traducător, profesor universitar, doctor în filologie şi Doctor Honoris Causa al unor prestigioase foruri universitare, om de stat... Coborâtor dintr-o familie de ţărani din comuna Crihana Veche, judeţul Cahul, la 27 aprilie a.c., iată, aniversează, în capitala României, şapte decenii de vrednică existenţă – umană, civică, intelectuală, savantă...

Licenţiat al Universităţii de Stat din Moldova (Chişinău), Facultatea de istorie şi litere, specializarea limba şi literatura română (1962), face studii de doctorat în domeniul lingvisticii matematice, structurale şi aplicate la celebra Universitate din „capitala de nord” a Rusiei – Leningrad (Sankt Petersburg), în 1967 susţinându-şi teza de doctor în filologie sub îndrumarea unui specialist de vază în domeniu, Raymund Piotrowski, un bun cunoscător al limbii române şi un sincer prieten al românilor.

Nicolae Mătcaş s-a impus plenar, cu multă dăruire, în învăţământ, în cercetarea ştiinţifică, în publicistică, în vâltoarea vieţii politice din Basarabia sub ocupaţie sovietică, apoi şi în primii ani de după obţinerea independenţei, de către Republica Moldova, pe 27 august 1991. Tocmai în acest context trebuie văzute şi puse în evidenţă împlinirile profesorului şi savantului nostru. Activând într-o perioadă în care limba, cultura şi demnitatea naţională a românilor basarabeni erau expuse unei grele prigoane, de-a lungul câtorva decenii, dânsul are meritul de a fi pregătit sute şi mii de viitori profesori de limba şi literatura română, filologi, redactori de carte, lucrători ai presei, traducători, cercetători ştiinţifici, scriitori etc. Din acelaşi unghi de vedere se poate constata pe drept şi valoarea lucrărilor scrise (unele în colaborare) şi publicate în această epocă, în primul rând – zece manuale pentru învăţământul preuniversitar şi universitar, inclusiv: Probleme dificile de analiză gramaticală: controverse şi reconsiderări (1978), Limba moldovenească [română] literară contemporană (1973-1987), Introducere în lingvistică (1980, reed. în 1987), Şcoală a gândului: teoreme lingvistice (1982), Elemente de morfologie în clasa a 6-a (1983), Lingvistică generală (1985) etc. A fost redactor şi coautor al Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti [române], vol. 2 (1985), unicul lexicon de acest fel, editat în deceniile de cotropire străină, în condiţiile în care sursele lexicografice din România erau aici interzise şi, în consecinţă – indezirabile pentru uz, în cazul în care basarabenii le achiziţionau totuşi în marile centre culturale din Rusia sau din Ucraina. Ar fi de menţionat în mod special manualele Introducere în lingvistică şi Lingvistică generală, unice în felul lor, la noi: ele s-au dovedit a fi o mană cerească pentru tinerii studioşi în domeniul filologiei, atunci când, în Basarabia sovietizată, manualele din România erau puse la index, iar cele ruseşti, aproape că fără excepţie, sufereau de o politizare excesivă, în stil imperial-bolşevic, inclusiv sau mai ales în ceea ce priveşte abordarea problemelor limbii române.

Viaţa şi activitatea lui Nicolae Mătcaş sunt de neconceput fără implicarea Domniei Sale – energică şi intransigentă – în Mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni, din perioada 1985-1991. Nu putem uita, nu putem să nu amintim că a fost secretar al Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii materne de pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM (1987-1989), supranumită de poetul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”; membru al grupurilor de lucru din Parlament pentru elaborarea proiectelor de Legi privind funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii; expert la istorica Sesiune a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia a fost recunoscută unitatea de limbă moldo-română şi au fost votate Legile privind decretarea limbii române ca limbă oficială (de stat) în RSSM şi revenirea ei la alfabetul latin. În această perioadă, a scris de unul singur sau în colaborare cu regretatul lingvist prof. Ion Dumeniuk, zeci de studii şi articole, adunate ulterior în volumul Coloana infinită a graiului matern (în colaborare, 1990). În acelaşi an, participă la elaborarea studiului-îndreptar Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române (colectiv de autori – lingvişti de la AŞM şi de la universităţile din Chişinău), editează (inclusiv în colaborare): Îndrumar de ortografie, Elemente de ortografie şi ortoepie ale limbii române, Ortografia şi ortoepia limbii române în tabele şi blocuri schematice etc. Din toamna lui 1989 şi până la finele anului 1990, spre bucuria a sute de mii de beneficiari, a susţinut la TVM, seară de seară, împreună cu Ion Dumeniuk, ciclul Învăţăm a citi şi a scrie cu caractere latine. Pentru a-i ajuta pe rusofonii din republică să însuşească limba oficială, a susţinut, în periodice de limbă rusă din Chişinău, iarăşi împreună cu Ion Dumeniuk, seria de articole Învăţăm limba moldovenească [română]; în acelaşi scop au editat manualul Învăţăm limba moldovenească [română] fără profesor (Chişinău, 1990).

Nu s-a potolit savantul-patriot nici după ce am văzut primele roade ale istoricei victorii din 31 August 1989. Fiind numit ministru al Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova (1990-1994) – în primele guverne democratice de la noi (Mircea Druc, Valeriu Muravschi, menţinându-se ceva timp şi sub guvernul reacţionar Sangheli), N. Mătcaş a întreprins o serie de măsuri memorabile în vederea reformării învăţământului, atât prin revenirea la împlinirile din perioada interbelică, cât şi prin ajustarea educaţiei şi instruirii la standardele europene. Astfel, lui N. Mătcaş îi datorăm: introducerea în învăţământul din R. Moldova (când aceasta era încă parte a imperiului sovietic!) a disciplinelor Limba română, Literatura română, Istoria românilor şi utilizarea denumirilor acestora în locul celor impuse de către regimul sovietic de ocupaţie („limba moldovenească”, „literatura moldovenească”, „istoria Moldovei”), ca şi implementarea în manuale, în suporturi didactice, în presă, în documente oficiale etc. a etnonimului popor român (în loc de „popor moldovenesc”); introducerea manualelor româneşti la majoritatea obiectelor din învăţământul universitar şi preuniversitar; revenirea la sistemul clasic de structurare a învăţământului preuniversitar şi de apreciere a cunoştinţelor elevilor şi studenţilor pe bază de 10 puncte; redeschiderea liceelor, cu studierea aprofundată a limbilor străine; derusificarea învăţământului naţional, prin atribuirea limbii ruse din şcolile neruse a statutului de limbă străină, studiată opţional; atestarea cadrelor şi conferirea de grade didactice; trimiterea, în premieră absolută, şi în serii masive, a tineretului basarabean la studii liceale, universitare şi postuniversitare în marile oraşe din Ţară, pe burse oferite de Statul Român etc., etc. Nu e de mirare, în fond, că după februarie 1994, odată cu venirea la putere, la Chişinău, a neocomuniştilor („agrarienii”), N. Mătcaş este ostracizat de către forţele antinaţionale pentru „românizarea învăţământului şi pentru reetnizarea tinerei generaţii de moldoveni”. Aceasta era, aceasta este logica perversă a celor definitiv mankurtizaţi, intoxicaţi de ideologia comunistă, adusă pe tancurile cu stele roşii. Din fericire, eforturile deosebite, meritele incontestabile ale lingvistului, publicistului şi ministrului militant Nicolae Mătcaş au fost apreciate la justa lor valoare de către specialişti de seamă în domeniu precum Nicolae Corlăteanu, Mioara Avram, Silviu Berejan, Valentin Mândâcanu, Anatol Ciobanu, Ion Borşevici, Petru Soltan, Constantin Tănase, Alexandru Bantoş, Vlad Pâslaru ş.a. Prin tot ce a scris, elaborat, publicat şi vorbit discipolilor sau radioascultătorilor şi telespectatorilor,
N. Mătcaş a mers, astfel, din start chiar, pe linia trasată de faimosul nostru conaţional, ajuns a fi cel mai de seamă lingvist din lume la cumpăna sec. XX-XXI, Eugen Coşeriu, care avertiza: „A promova sub orice formă o limbă «moldovenească» deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic – e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural.”

În cei 13 ani de aflare în serviciu la Bucureşti, ca expert la Direcţia Relaţii Internaţionale din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, N. Mătcaş a publicat mai multe volume de certă valoare ştiinţifică şi artistică: De la grotesc la sublim: note de cultivarea limbii (1995), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), Româna corectă: ghid de cultivarea limbii (Bucureşti, 2000); Azur: versuri (Timişoara, 2002) etc. A făcut şi alte eforturi, apreciabile, de educare în spirit naţional, dar şi spirit nou, european, a tinerilor basarabeni aflaţi la studii în Ţară. R. Moldova traversa din nou o etapă dintre cele mai negre în existenţa sa... Orice sprijin venit din dreapta Prutului era perceput de autorităţile de la Chişinău ca „o continuare a politicii de românizare”, apoi – chiar ca un pericol pentru existenţa – primejduită, în realitate, de Rusia – a statului creat pe ruinele URSS. Încrâncenarea regimului comunist şi românofob de la Chişinău devenea pe an ce trecea tot mai agresivă, încât s-a ajuns la respingerea brutală a oricăror oferte de la Bucureşti. În acest context, vom aminti de o delicată replică pe care a dat-o conducerii românofobe de la Chişinău distinsa lingvistă Mioara Avram, într-un interviu acordat în iarna anul 2002 jurnalistei Zina Cerchez. Această replică este, indirect, şi o limpezire, dar şi o apărare a muncii şi crezului lui N. Mătcaş. Astfel, spunea Mioara Avram: „Ştiu că în R. Moldova sînt unii care manifestă oarecare rezervă faţă de ceea ce vine de la Bucureşti, suspectînd acţiunile noastre sincere de culturalizare drept încercări de «românizare subversivă». Dar nu e nevoie de românizare, a nimănui, pentru că cei din R. Moldova sînt români ca şi noi. E vorba numai de a aduce la un numitor comun, adică de a folosi limba literară, aceeaşi, în cele două state româneşti şi chiar în afara graniţelor României, pentru că limba română este supradialectală, supraregională.”

Cariera didactică şi activitatea de cercetător şi autor în domeniul lingvisticii sunt, aşadar, două jaloane de o importanţă primordială ale existenţei dlui prof. Nicolae Mătcaş. Alături de acestea se situează scrierile poetice, cu o postare pe cât de fragilă datorită eleganţei sale, pe atât de temeinică, totuşi, pentru că tot ce ţine de valorile Neamului nu poate fi decât solid, de nezdruncinat. Poezia Domniei Sale, care este o expresie a trăirilor lăuntrice ale autorului, dar, în egală măsură, şi o formă deosebită de manifestare a dragostei de Limba Română şi de alte faţete ale spiritului naţional. Nu credem să fie chiar o pură întâmplare că N. Mătcaş a debutat în presă, în frageda-i tinereţe, cu o poezie. Ulterior, preocupările de ordin didactic şi ştiinţific au umbrit, întru câtva, scrisul poetic, sau poate, cine ştie, Domnia Sa a mlădiat şi a mângâiat versul „în taină, păstrând tăcere”, ca să răbufnească, spectaculos, „în republica poeţilor”, din nou, pe la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut deja, debutând editorial cu placheta de poezii Surâsul Giocondei, în 1997. Ce-i drept, până la acest eveniment, de-a lungul anilor, pe lângă articole, studii, eseuri şi interviuri, a colaborat şi cu creaţii lirice în mai multe publicaţii periodice: Literatura şi arta, Viaţa satului, Patria tânără, Glasul Naţiunii ş.a. din Chişinău; Arcaşul (Cernăuţi), Contemporanul – ideea europeană, Revista Română, Pro Saeculum, Paradox, Curierul românesc (Bucureşti), Dacia literară (Iaşi), Oglinda literară (Focşani) etc. Au urmat volumele de versuri: Trenul cu un singur pasager (Bucureşti, 1998), Simfonia tăcerii (Chişinău) şi Azur (Timişoara) (2002), Câte-s visele, multele… (Bucureşti, 2003), Coloana Infinitului (Bucureşti, 2003), De-a alba-neagra (Bucureşti, 2006), Roată de olar: sonete şi Vernale ploi (Bucureşti, 2008).

Poezii ale lui N. Mătcaş au fost incluse în antologiile Eterna iubire (1999), Iubirea de metaforă (2000), Sonetul românesc (în curs de apariţie) etc. Despre poezia Domniei Sale au scris autorităţi în domeniu precum Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Leo Bordeianu, Ion Iachim, Veronica Bâtcă, Tudor Opriş, Aureliu Goci, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Gavrilă, Ioan Mazilu-Crângaşi ş.a. Vom reţine doar câteva dintre aceste referinţe, care constituie o dovadă clară că, după ce şi-a găsit rostul la catedra universitară, în cercetarea lingvistică şi în bătălia publicistică pentru triumful valorilor naţionale şi al adevărului istoric, savantul şi patriotul nostru s-a regăsit norocos şi în poezie: „Nicolae Mătcaş este primul «întârziat» în poezie. Ultimul din şirul celor ce nu s-au grăbit să ne spună curajos, metafizic şi inspirat: «Şi o clipă trăim foarte mult. / Doar o clipă prinsă în cuvânt e viaţă. / Şi e frumoasă clipa în cuvânt. / Şi o ascultăm, citind-o»” (Gheorghe Vodă. În : „Glasul Naţiunii”, nr. 39, 1995, sept.); „Nicolae Mătcaş este un ostaş devotat al limbii române, un bun cunoscător al ordinii ei interioare şi al legităţilor de dezvoltare a ei şi un fin preţuitor al inegalabilelor ei frumuseţi, un sincer admirator al farmecului irezistibil ce caracterizează graiul nostru […]. Cuvintele aparent simple, poate chiar banale pentru un neiniţiat, sunt văzute ca nişte continente sentimentale, felul acesta de a le percepe transmiţându-se şi cititorului […]. Înarmat cu o gamă întreagă de procedee poetice, având un simţ ales al cuvântului, Nicolae Mătcaş, deşi vine mai târziu decât semenii săi la «ospăţul poeziei», apare tumultuos, plin de vervă, de energii interioare neexplorate, de iluzii pe care mulţi nu le mai au” (Leo Bordeianu, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 5, 1998); „La prezent sau la viitor, poezia lui Nicolae Mătcaş va fi una care oricând va putea fi încadrată la «cea mai frumoasă poezie de dragoste»” (Ionela Mengher. În : „Libertatea”, or. Panciova, Voivodina, Serbia, 1999, 19 iun.); „Alături de Grigore Vieru şi Leonida Lari, Nicolae Mătcaş întregeşte treimea poeţilor basarabeni care-şi deversează unda lirică în marele fluviu de poezie care curge prin ecluzele Coşbuc, Goga, Blaga, Voiculescu, Pillat, Gyr, Păunescu, Ioan Alexandru, fertilizând sensibilitatea şi conştiinţa românească, greu încercată, în ultima vreme, de asaltul ideologiilor şi politicilor integralisto-globaliste” (Tudor Opriş. În : „Tribuna învăţământului”, nr. 686, 2003, 17-23 mart.). Numeroase poeme de N. Mătcaş au fost preluate de publicaţii periodice ale românimii din teritoriile învecinate sau înstrăinate (Banatul Sârbesc, Nordul Bucovinei) precum şi ale diasporei române din Europa de Vest, America, Australia, inclusiv în versiunile electronice ale unor astfel de ziare şi reviste.

Iată că, în aceste trei ipostaze, Nicolae Mătcaş nu numai că s-a manifestat excepţional, dar şi-a putut găsi rostul suprem, poate cel mai frumos şi cel mai eficient, al existenţei sale: de străjer la demnitatea şi frumuseţea verbului românesc, „molipsind” de farmecul acestei străjerii sute şi mii de conaţionali, mai tineri sau mai nesiguri pe calea spre cunoaşterea adevărurilor.

***

Aniversarea a 70-a a distinsului nostru cărturar şi scriitor a fost marcată, la Chişinău şi la baştină, printr-o suită de impresionante manifestări. Un eveniment omagial de o semnificaţie cu totul aparte l-a constituit apariţia biobibliografiei Nicolae Mătcaş – 70. Cartea se doreşte a fi o oglindă a vieţii şi activităţii protagonistului, o reflectare fidelă, minuţioasă, a scrierilor Domniei Sale, risipite în zeci de ziare şi reviste, culegeri tematice şi antologii, apoi adunate în volume de o apreciabilă utilitate – dacă e să ne referim la scrierile ştiinţifice, şi de un subliniat rafinament sufletesc, intelectual – dacă e să ne oprim la creaţia poetică. Este această biobibliografie rodul unei munci asidue, dar, ce ni se pare deosebit de important – al unei admirabile iniţiative de suflet, cu certă valoare cognitivă şi instructivă, a dnei Maria Cudlenco, şefă a Bibliotecii Publice din Crihana Veche, satul natal şi al protagonistului. Nu cunoaştem cazuri similare – când un bibliotecar de la ţară, singur în faţa multor greutăţi de tot soiul, să purceadă la alcătuirea unei biobibliografii, cu respectarea tuturor rigorilor – numeroase şi nu dintre cele mai uşoare – implicite unei atare lucrări. Cu atât mai demnă este această carte de toată lauda şi de admiraţia noastră, a beneficiarilor, a tuturor celor care cunosc şi preţuiesc personalitatea şi opera lui N. Mătcaş.

Din înrudirea – de ordin geografic, dar mai ales spiritual – a doi crihăneni, a văzut lumina tiparului, iată, un omagiu aniversar, care e însă şi un document, o confirmare pentru decenii şi poate pentru secole înainte a celor realizate de Nicolae Mătcaş până la această aniversare.

Sincere felicitări autoarei, dna Maria Cudlenco, pentru gândul bun ce i l-a pus consăteanului său, pentru ingeniozitate şi perseverenţă. La fel, multe felicitări şi dlui prof. Nicolae Mătcaş, pentru că s-a învrednicit de a i se face acest bilanţ editorial, în forma cea mai sigură de a rămâne dovadă incontestabilă a unor eforturi ce nu se dau uitării şi a unui crez demn de imitat, dincolo de scurgerea nemiloasă a timpului.

Vl. PRISĂCARU