Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANIVERSĂRI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Ion ŞPAC
Un discipol despre Vasile Coroban profesorul, savantul, omul

După absolvirea şcolii, doream să devin medic. Am depus actele şi iată-mă la examenele de admitere. Totul mergea bine. Concursul nu era prea mare aşa că deja mă vedeam medic, căci ultimul examen era matematica, obiect la care în şcoală nu avusem probleme. Dar, cum s-a văzut, norocul s-a arătat nu din partea mea. După ce terminasem răspunsul la toate întrebările, profesorul, aşa, parcă printre altele, mă întreabă: „La ce specialitate visezi?” Răspunsul a urmat prompt: „Chirurgie”. Discuţia de mai departe a fost laconică şi convingătoare: că din fire sunt prea emotiv, că-mi tremură mâinile şi deci pentru chirurgie nu sunt potrivit. Aşa era. Îmi cunoşteam slăbiciunile acestea încă de acasă, de la mama. Iar când am deschis foaia matricolă şi am văzut nota 3 („trei”, adică un „şase” de acum), ceea ce însemna că o să fiu lipsit de bursă... în aceeaşi zi mi-am retras documentele.
M-am prezentat la Universitatea din Chişinău, unde mi-au explicat că în ziua următoare trebuie să mă prezint la examene. Era o comisie din vreo şase profesori. Timp de 40-50 minute am răspuns la o sumedenie de întrebări din diferite domenii: limba şi literatura moldovenească (română), limba rusă, istorie, matematică, chimie etc. După acest examen general mi s-a propus să intru la Facultatea de matematică. Cum însă depusesem documentele la Facultatea de istorie şi filologie, specialitatea de limbă şi literatură moldovenească (română), am fost înscris la această specializare.

Astfel am devenit student. Aveam emoţii. Nu cunoşteam pe nimeni de la facultatea aleasă. Primele întâlniri cu profesorii Nicolae Corlăteanu, Boris Chiroşca, Faina Cojuhari, Piotr Mezenţev, Tatiana Vasilieva,
B. Şteiman ş.a. m-au familiarizat nu doar cu obiectele de specialitate: limbile moldovenească (română), rusă, creaţia populară, dialectologia, literatura clasică rusă, literatura occidentală, logica, dar şi cu modul fiecărui profesor de a vorbi şi de a se manifesta prin originalitatea expunerii materialului, prin bogăţia cunoştinţelor şi talentul de a transmite informaţia ascultătorilor etc., producând, astfel, asupra auditoriului impresii de neuitat. Şi totuşi, cel mai impresionant şi cel mai aproape de sufletul meu, pe parcursul anilor, a fost profesorul de literatură moldovenească (română) Vasile Coroban. L-am cunoscut, l-am înţeles şi mi-a copleşit sufletul... ce-i drept, nu dintr-o dată, cum s-a întâmplat cu alţi profesori. Când a intrat în auditoriu pentru prima oară, mi-a produs o impresie neclară. Probabil nu mi-a plăcut exteriorul profesorului. Mă aşteptam la ceva mai impunător, mai frumos şi la mai multă mândrie. Or, el s-a dovedit a fi, după primele cuvinte, ca un coleg de la cursurile superioare. Cu timpul, am prins firul manierei sale de comportament cu auditoriul, am început să pătrund în esenţa glumelor lui, să observ admiraţia de care se bucura el din partea colegilor mei. Anume la orele profesorului V. Coroban mi-au devenit mai apropiaţi şi colegii de grupă care, în timpul pauzelor, mă podideau cu fel şi fel de întrebări. Printre cei mai curioşi şi buni sufletişti erau: Vanea Soroca, Vanea Munteanu, Ana Zosean (Josanu), Petea Erşov, Victor Gaţac, Valodea Beşleagă, Claudia Polercă, Olga Amariei, Vitalie Filip ş.a., care m-au integrat în colectivul grupei şi au contribuit la rezolvarea problemelor noastre studenţeşti. Cu această ocazie le mulţumesc frumos şi, concomitent, vreau să le comunic că permanent le-am simţit suflarea, bunăvoinţa şi că mereu îmi vor rămâne în suflet.

Treceau anii. Profesorul V. Coroban continua să rămână pentru mine o enigmă. Îl simpatizam în sinea mea, însă, când, în timpul pauzelor, colegii mei îl înconjurau şi-l împroşcau cu zeci de întrebări, eu stăteam mai la distanţă, şi-i admiram. Îmi părea că emană spre mine o răceală.

Aveam desigur şi motive. Participarea mea la competiţiile sportive mă făceau să lipsesc deseori de la ore. Vasile Coroban a fost, probabil, unicul dintre profesori care nu mi-a reproşat de ce lipsesc atât de des de la cursuri. Poate şi pentru faptul că examenele le treceam cât se poate de bine. După absolvirea facultăţii, ca profesor de limbă şi literatură la şcoala medie din Criuleni, m-am întâlnit iarăşi cu V. Coroban. De data aceasta – în presă. Din cauza lipsei manualelor şi crestomaţiilor la literatura clasică, profesorii de literatură din şcoala medie erau puşi în situaţia să depisteze de sine stătător documentele necesare – opera scriitorilor şi literatura despre ei. Vasile Coroban era unul dintre primii şi dintre cei mai activi autori, care publicau articole şi studii despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir etc., venind astfel în ajutorul învăţământului mediu şi superior din acei ani.

După mai mulţi ani de activitate pedagogică (1955-1960), trecând cu traiul la Chişinău, mi-a ieşit în cale Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia” (azi Biblioteca Naţională a RM), apoi Biblioteca Ştiinţifică Centrală (BŞC) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), unde am îmbrăţişat breasla de bibliograf-bibliotecar. În aceste împrejurări, şi cu ocazia jubileului de 80 de ani de la naştere, a fost elaborată o variantă dactilografiată a biobibliografiei Vasile Coroban (1910-1984), editarea fiind stopată. Toate încercările de a reveni la problema dată, pe parcursul celor 20 de ani, au eşuat. Întreb: „De ce? Oare AŞM să fie atât de nenorocită? Ori, poate, persoana în cauză nu merită să fie bibliografiată?” Întrebările, desigur, sunt retorice. Toată lumea şi în special criticii şi istoricii literari, teoreticienii şi toţi specialiştii în domeniul literaturii române şi universale îi cunosc meritele. Vasile Coroban este un savant care demult merită să i se elaboreze o adevărată, exhaustivă biobibliografie.

Pentru a ne convinge, prezentăm în continuare o trecere în revistă a documentelor adunate în manuscrisul semnalat. S-a născut la 14 februarie 1910 într-o familie de ţărani din satul Camenca, judeţul Bălţi. A absolvit Liceul „Ion Creangă” din Bălţi şi Facultatea de Drept a Universităţii Mihăilene din Iaşi. În anul 1949, al doilea an de activitate la Chişinău, a fost decorat cu Diploma de Onoare a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti. A avut o viaţă zbuciumată. A încetat din viaţă la 19 octombrie 1984. Este înmormântat în cimitirul din Camenca, satul de baştină al savantului.

Doritorilor de a cunoaşte mai multe amănunte din copilăria viitorului profesor şi savant, din anii de studii sau despre anii de ostăşie în Armata Română (1933-1934), despre activităţile sale în calitate de cantaragiu (1934-1936), de gazetar la ziarul Pământ sovietic (1940-1941), de profesor de matematică şi fizică la şcoala medie din satul Atamanovo, raionul Kuzneţk, regiunea Kemerovo (1942-1945) etc., etc. le recomand să citească Tabelul cronologic al biobibliografiei-manuscris, care se păstrează la BŞC a AŞM. Deoarece nu prea mulţi pot avea acces la acest manuscris, voi expune în prezentul articol unele momente semnificative din biografia de creaţie a lui
V. Coroban.

După ultimii doi ani de activitate în calitate de secretar responsabil la redacţia ziarului judeţean Luceafărul roşu din Bălţi, protagonistul, în anul 1948, a sosit la Chişinău, după ce, în martie 1948, ziarul Tineretul Moldovei publicase articolul Trecutul Basarabiei pe paginile almanahului „Octombrie”, iar în aprilie al aceluiaşi an el este numit colaborator ştiinţific interimar la Institutul de istorie, limbă şi literatură al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS, concomitent fiind angajat în calitate de lector la Universitatea din Chişinău.

Acestea au fost începuturile activităţii pedagogice şi ştiinţifice ale profesorului meu de literatură română. Al doilea articol, fixat în manuscris – Însemnătatea istorică a pohodului de la Prut al lui Petru cel Mare (Moldova socialistă. – 1948. – 24 iun.), semnat de V. Coroban, ne surprinde prin tematica sa, care depăşeşte hotarele de specialitate ale autorului. Următoarele, publicate deja în anii 1949 şi 1950, vin să confirme observaţiile noastre: Crestomaţie de literatură veche moldovenească şi Un ajuns al lexicografiei moldoveneşti sunt nişte recenzii. Prima e la cartea Literatura veche moldovenească: Crestomaţie pentru clasa a 8-a, semnată de N. Corlăteanu, E. Russev şi L Corneanu; a doua – la Dicţionarul rus-moldovenesc de N. Corlăteanu şi E. Russev. Împreună cu a treia publicaţie, Moldavskaia kul’tura v XVIII v.,
care constituie un capitol din cartea Feodal’nye otnoşenia v Moldavii v period XIV-XVIII vekov, demonstrează orizontul larg de cunoştinţe ale autorului: istorie, literatură, lexicografie şi iarăşi istorie.

În anii următori V. Coroban continuă să studieze, să analizeze şi să recenzeze noutăţile editoriale din domeniile învăţământului, literaturii artistice, criticii şi istoriei literare din ţară şi câte ceva de peste hotare. În aceşti ani tot mai mult se lasă preocupat de problemele teoriei literare şi ale procesului literar actual din Moldova. Dar nu se lasă nici de problema relaţiilor literare. Scrie, publică şi articole de problemă: De mers în pas cu viaţa, Se cere o îmbunătăţire serioasă a jurnalului „Octombrie”, De studiat mai adânc realitatea, Probleme de studiere a literaturii moldoveneşti ş.a. Sporadic apar şi articole „ajustate”, se vede, la cerinţele regimului de atunci: Să se studieze literatura de pe poziţii marxist-leniniste (1951), De studiat folclorul în lumina învăţăturii marxiste (1953) ş.a. Un loc vizibil în scrierile sale din aceşti ani revine personalităţilor literaturii române, dar şi universale, neocolind, desigur, aspectele teoretice şi de periodizare din întreaga istorie a culturii noastre. Aceste interese se explică în mare parte prin cerinţele din învăţământul mediu şi superior de la acea epocă.

Elaborarea manualelor, dicţionarelor explicative şi bilingve, scrierea istoriei literaturii şi a poporului era o problemă de stat, la rezolvarea căreia au fost mobilizate instituţiile respective de cercetări ştiinţifice. Printre autorii-literaţi, care au stat la baza acestui proces au fost Gh. Bogaci, N. Corlăteanu, E. Russev şi, nu în ultimul rând, V. Coroban. Concomitent cu lucrările semnalate anterior, V. Coroban în colaborare cu Gh. Bogaci, peste un an de la sosirea sa de la Bălţi, pun la dispoziţia cititorilor Crestomaţia de citire literară pentru clasa a VI-a a şcolii moldoveneşti (Chişinău, 1949), semnează mai multe articole: Gorki şi folclorul moldovenesc (1950), Călătoria lui Milescu în China (1950), Alecu Russo – critic literar, publicist (1952) ş.a.; recenzează, pe lângă dicţionarele, crestomaţiile, manualele proaspăt apărute, un şir de producţii literare, semnate de Samson Şleahu, Paul Mihnea ş.a.

Pentru a pătrunde mai profund în esenţa cercetărilor corobaniene şi, nu în ultimul rând, pentru a lua cunoştinţă de productivitatea şi valoarea muncii sale, se impune necesitatea de a schiţa pe etape rezultatele muncii protagonistului. Pentru început, să ne oprim la rezultatele anilor cincizeci – ani de hotar în vederea aprecierii muncii sale ştiinţifice. Dacă în primii ani (1948-1950) el lua în dezbatere unele probleme de caracter general, apoi, începând cu anul 1953, dânsul se manifestă cu studii şi articole mult mai concrete şi mai profunde. Astfel, editează schiţa Ion Canna şi broşura Obşcestvenno-politiceskie i literaturno-kriticeskie vozzrenia Alecu Russo, ultima în colaborare cu P. Covcegov, publică un studiu impunător – Despre realismul critic şi realismul socialist în literatura moldovenească şi mai multe articole tematice şi de teorie literară: Moldavskie starinnye ballady, Cu privire la problema tipicului în proza sovietică moldovenească, Unele însemnări despre satiră etc., profiluri literare consacrate unor personalităţi încă puţin cunoscute în acei ani: Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Nicolae Milescu Spătarul ş.a. Ar fi păcat să trecem cu vederea şi cele câteva recenzii, puse la dispoziţia cititorului în aceeaşi perioadă: Să se zugrăvească mai concret viaţa – la cartea lui Em. Bucov De la Volga până la Don şi Tablouri plastice de viaţă – la prima culegere de povestiri a lui Ion Druţă La noi în sat. Aceste două recenzii, care parcă ne-ar orienta, în prima: cum nu trebuie, şi în a doua: cum e bine să scriem. Altfel zis, Vasile Coroban, în recenzia la cartea lui Ion Druţă, întrezărea un scriitor cu mari perspective şi, după cum se ştie, n-a greşit. Totuşi, făcând o mică abatere de la criteriul cronologic ales, semnalăm, că peste vreo cincisprezece ani, într-o altă recenzie, de data aceasta la romanul Povara bunătăţii noastre, V. Coroban ne va mărturisi următoarele: „Pe vremuri, fiind jurnalist, Druţă a tipărit prima sa carte La noi în sat. Desigur, mult imperfectă ca stil, ca realizare ş.a.m.d. Dar o carte plină de adevăr. Autorul a ştiut să adune în această primă carte zeci de bucurii fulgurante şi zeci de necazuri trecătoare. Druţă ştia să fie duios şi plin de har maliţios şi patetic, virulent chiar şi, totodată, înţelegător faţă de slăbiciunile omeneşti. Era o carte senină şi plină de elan. S-ar părea, că eroii din prima carte trebuiau să-şi facă apariţia în Povara bunătăţii noastre, deoarece e vorba de aceeaşi perioadă istorică. Cu părere de rău, Druţă şi-a uitat eroii de altădată. Se pare, că în Povara bunătăţii noastre Druţă trăieşte mai mult din amintiri, decât din observarea îndelungă şi atentă a realităţii contemporane” (Moldova socialistă. 1968, 14 noiem.). Am făcut această abatere cronologică ca să ne fie mai uşor să observăm consecutivitatea, sinceritatea şi obiectivitatea criticului literar, iar concomitent – să nu trecem cu vederea tendinţa lui de a oglindi cât mai amplu şi mai precis procesul literar din Moldova.

După 1953 cercetătorul îşi continua activitatea în aceeaşi albie şi cu acelaşi temperament.

În 1954 semnează capitolul Cultura moldovenească din sec. XVIII şi începutul sec. XIX din Istoria RSS Moldoveneşti în două volume şi studiile Problema tipicinosti v moldavskoi literature, Caractere tipice în opera literară. Participă la pregătirea şi editarea volumelor de Opere alese ale lui Vasile Alecsandri, publică în presa periodică articole, studii şi recenzii referitoare la personalităţi ca: V. Alecsandri, A.M. Gorki, M. Eminescu, A. Vlahuţă, Em. Bucov, A. Lupan ş.a.

În 1955 este unul dintre cei mai fecunzi autori ai volumului Literatura sovietică moldovenească (Ocercuri), semnează studiile şi articolele: K voprosu o literaturnom masterstve, Poezia sovietică moldovenească de după război, Romanul „Istoria ieroglifică” de D. Cantemir, alte profiluri literare despre Em. Bucov, Ion Canna, M. Eminescu, Aristofan ş.a.

În 1956 semnează cu E. Russev monografia Cronicarul Ioan Neculce: Viaţa şi opera, prefaţează ediţiile Cântarea României de A. Russo, Izbrannoe de V. Alecsandri, Poezii de G. Coşbuc; publică, la Moscova, studiul Obşcestvenno-politiceskaia mysl’ Moldavii (XIV-XIX vv.) şi o mulţime de articole şi recenzii: Comorile poeziei norodnice moldoveneşti, Motive de folclor moldovenesc în povestirea „Chirdjali” de A. Puşkin ş.a.

În 1957 pune la dispoziţia cititorilor studiul monografic Vasile Alecsandri – subiect cu care în 1958 va susţine teza de candidat (azi – doctor) în filologie. În acelaşi an, 1957, în colaborare cu Ramil Portnoi, editează Istoria literaturii sovietice moldoveneşti: Manual pentru cl. a X-a. (ed. I), care a cunoscut şapte ediţii, ca în 1965 să fie pusă la dispoziţia profesorilor de literatură şi, respectiv, a elevilor o nouă variantă, modificată şi intitulată Literatura moldovenească: Manual pentru şcoala medie (ed. a 8-a), semnată de V. Coroban, R. Portnoi şi F. Levit. În anii următori fiind tipărite 13 ediţii, va apărea cu titlul: Literatura moldovenească: Manual pentru cl. a X-a. Ed. 13 / Sub red. lui V. Coroban (Chişinău, 1976). Concomitent cu cele relatate, în special cu elaborarea, redactarea, recenzarea manualelor, crestomaţiilor, culegerilor literare legate de învăţământ, criticul şi istoricul literar V. Coroban publică un studiu impunător – Miron Costin (1633-1691): Viaţa şi opera şi un şir de alte materiale cu titluri mult grăitoare: Învălătuciri de logică şi stil jigărit, Cine are dreptate, Chipul lui Ştefan cel Mare în literatură, Datoria scriitorilor etc.

Anii 1958 şi 1959 constituie în creaţia lui Vasile Coroban nişte punţi de trecere de la oglindirea angajată, subordonată ideologiei comuniste a procesului literar din RSS Moldovenească – la o descriere mai obiectivă, mai aproape de adevărul istoric.

În 1958, ca şi în anii precedenţi, el scrie şi publică mult despre scriitorii clasici: Vasile Alecsandri, Ioan Neculce, B.P. Hasdeu, C. Negruzzi, D. Cantemir ş.a., despre unii scriitori contemporani (I. Cutcoveţchi, A. Şalari, A. Lupan ş.a.). Popularizează unele personalităţi, care anterior, după 1945, nu trecuseră încă Prutul: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi alte nume care, pe acele timpuri, aduceau mari dureri de cap unor demnitari. Tot în acest an neobositul autor publică două articole: O naţional’noi speţifike v literature (Sov. Moldavia. 1958, 17 oct.) şi Literaturnye obrazy doljny ubejdat’: Zametki o moldavskoi proze (Lit. gazeta. 1958, 21 oct.).

În anul următor, revine la problema specificului naţional, publicând o variantă extinsă a articolului din Sovetskaia Moldavia intitulată Notiţe despre specificul naţional în literatură şi măiestria artistică (Nistru. 1959, nr. 2, p. 117-126). Concomitent, editează două cărţi: Vasile Alecsandri (monografie în limba rusă) şi culegerea Studii şi articole de critică literară. În acelaşi an, criticul mai semnează cu pseudonimul Zamă recenzia O prefaţă agramată, în care supune unei critici dure prefaţa lui A. Borşci la volumul Straniţy drujby (1958), alcătuitori I. Varticean, I. Grecu şi C. Popovici. Aceste erupţii ale criticului, îndrăzneala, curajul lui de a milita pentru o istorie adevărată a procesului literar din Moldova
i-au adus mari dificultăţi. Pe parcursul anilor 1959 şi 1960 în presa republicană au apărut mai multe articole-ecouri: Unele greşeli în tratarea specificului naţional de Em. Bucov, La începutul discuţiei despre specificul naţional de N. Romanenco, Când vezi paiul din ochiul altuia, Răspundere scriitoricească pentru cuvântul scris de Ion Ciobanu (I.D. Ceban) şi articolul lui R. Portnoi Să tălmăcim, deci, tâlcuirea lui „Bădiţa Vasile”. Aceste „replici” dure şi maliţioase urmăreau, în cea mai mare parte, scopul de a-l marginaliza pe iniţiatorul discuţiei, de a-l „pune la punct” pe intelectualul de marcă, format, în anii de solide studii româneşti. Trebuie să menţionăm că pentru o perioadă nu prea lungă, ce-i drept, protagonistul a fost constrâns să-şi mai tempereze elanul. Astfel, în anul următor, 1960, cu excepţia studiilor din manualele şcolare, numele lui V. Coroban a apărut în presa periodică doar o singură dată, sub un articolaş de căinţă: Să scoatem învăţăminte adânci (Cultura Moldovei, 1960,
3 mart.).

În anii 1961-1965, dacă e să judecăm după presa periodică, activitatea criticului şi istoricului literar şi-a reluat ritmurile manifestându-se nu mai modest decât până la 1959. Totuşi, după „lecţia” primită în urma discuţiei despre specificul naţional în literatură, îşi revizuieşte niţel tematica de cercetări ştiinţifice, punând accentul pe problemele de teorie literară şi pe studii fundamentale. În această perioadă
V. Coroban preferă să-şi publice rezultatele cercetărilor mai mult în culegeri de specialitate: Însemnări critice, Omagiu lui Alecu Russo, Omagiu lui Ion Creangă ş.a., precum şi în revistele la care era membru al colegiului redacţional. Perioada aceasta însă a durat nu atât de mult, pentru că, în aceşti ani, printre „învăţămintele trase”, protagonistul îşi concentrează atenţia la studierea problemelor de teorie literară şi, în special, a temei legate de romanul moldovenesc. Astfel, începând cu anul 1964, cercetătorul publică mai multe studii cu acest subiect: Romanul sovietic moldovenesc (1964), Compoziţia în roman (1965), Unele probleme ale dezvoltării romanului moldovenesc contemporan (1966) etc. Dar, odată cu studierea unei probleme de prestigiu, el treptat revine şi la preocupările de altădată, adică de a ţine la curent cititorul cu evoluţia procesului literar actual.

Concomitent cu studierea genurilor şi speciilor literare (povestirea, nuvela, poezia, romanul etc.), V. Coroban este preocupat şi de noutăţile editoriale literare, acordând o atenţie deosebită lucrărilor unor personalităţi de perspectivă, dar, în acelaşi timp, şi unor scrieri fără viitor. Astfel, în aceşti ani, el publică recenzii ale unor scrieri de valoare dubioasă: Reuşite şi lacune, la romanul Facultatea noastră de L. Barschi (1962); Meandrele retrospectivei, la romanul Mahalaua de jos de S. Şleahu (1965) etc. Cu totul altfel este stilul lui V. Coroban atunci când recenzează creaţii literare de un real talent: Realism, dublat de faceţii metafizice, la povestirea Singur în faţa dragostei de A. Busuioc (1965), precum şi: Imaginea în ritmurile sale, la romanul Povestea cu cocoşul roşu de V. Vasilache (1966), Cuvânt despre încrederea faţă de om, la romanul Zbor frânt de Vl. Beşleagă (1967), analiza romanului Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă, menţionată mai sus.

Am înşirat aceste rezultate ale criticului ca să accentuăm previziunile lui cu privire la evoluţia procesului literar din acei ani. Şi este cazul să constatăm că exegetul nostru a prezis foarte corect, exact atât viitorul îndoielnic al unor nume, cât şi un viitor cu frumoase perspective al tinerilor pe atunci: I. Druţă, V. Vasilache, Vl. Beşleagă, A. Busuioc ş.a. Timpul a demonstrat că aceste nume, şi multe altele, selectate de ochiul critic al lui V. Coroban, au rezistat timpului, au contribuit şi continuă să contribuie la creşterea nivelului atractiv al literaturii noastre.

Anii ’60, în genere, s-au dovedit a fi poate cei mai favorabili din întreaga activitate a savantului. Concomitent cu multiplele publicaţii din presa periodică şi din culegeri tematice, cu studierea şi editarea de opere ale clasicilor literaturii române şi ale literaturilor altor popoare, odată cu recenzarea noilor apariţii editoriale şi cu editarea şi reeditarea aproape anuală a manualelor, permanent completate şi revăzute, de literatură moldovenească pentru cl. a VIII-a (10 ediţii, ultima în 1983), pentru cl. a IX-a (opt ediţii, ultima în 1989) şi pentru cl. a X-a (13 ediţii, ultima în 1976) autorul nostru şi-a adunat o parte din scrierile sale din aceşti ani în volumul Studii, eseuri, recenzii (Chişinău, 1968. 383 p.), iar în 1969 a pus la dispoziţia cititorilor monografia Romanul moldovenesc contemporan: Estetica genului (Chişinău, 1969. 368 p.) – lucrare mult apreciată de întreaga presă republicană, peste câţiva ani fiind reeditată (Ed. a doua. Chişinău, 1974) şi tradusă în limba rusă: (Moscova : Ed. Sov. Pisatel, 1979. 238 p.).

Se poate deduce, că Vasile Coroban era o personalitate de talie europeană, un literat de calibru universal, care stăpânea nu doar materia obiectului, ci mai cunoştea foarte bine şi istoria Ţărilor Române, istoria statelor vecine, limbile franceză, latină, greacă, germană, rusă etc., ca şi istoria, literatura şi alte domenii ale spiritualităţii popoarelor respective. Era un teoretician şi un filosof înzestrat, un cercetător asiduu, un însetat de noi şi noi cunoştinţe. Nu este de neglijat nici faptul că era şi un „bolnav” de glumă. Aceasta din urmă, adică gluma, deseori neaşteptată, îi aducea şi unele disconforturi.

Calităţile enumerate, şi nu numai, nu puteau rămâne neobservate de cei din jur, dar şi de cei de la conducere. Doar astfel putem explica decizia de a-l împovăra cu funcţia de şef al Sectorului teoria literaturii al Institutului de limbă şi literatură al AŞM pe o perioadă de zece ani (1969-1980). Constatăm cu satisfacţie că Vasile Coroban şi în acest deceniu „de şefie”, nu s-a lăsat de preocupările sale ştiinţifice mai vechi. În 1970 el contribuie la editarea volumului Călătoriile lui Lemuel Gulliver... de Jonathan Swift, scriind un cuvânt introductiv, cartea apărând şi într-o ediţie de lux (1980). În anul 1971 cercetătorul semnează culegerea de autor Pagini de critică literară, prefaţa la volumul Cânturi alese de Horaţiu. În 1972 îi apare autoreferatul tezei de doctor habilitat în filologie, intitulat Sovremennyi moldavski roman, iar în decembrie 1973 i s-a conferit gradul ştiinţific de doctor habilitat. Tot în 1972 a văzut lumina tiparului impunătorul volum Profiluri literare, la care a lucrat mai mulţi ani, prezentând în paginile săptămânalului Cultura zeci de nume scriitoriceşti. În 1973 îi apare studiul monografic Dimitrie Cantemir – scriitor umanist.

Şi în anii următori V. Coroban publică diverse lucrări de autor în culegeri colective. Astfel pune la dispoziţia cititorilor diverse studii, articole, prezentări şi recenzii, nemaivorbind de sumedenia de materiale din manualele şi crestomaţiile şcolare. Iată doar câteva volume din această perioadă: Studii de teorie a literaturii (Chişinău, 1979), elaborat în colaborare cu Vasile Badiu şi Leonid Curuci, micromonografia Creaţia lui M. Eminescu în şcoală (Chişinău, 1980), volumul de Scrieri alese ale protagonistului (1983), acestea văzând lumina tiparului în preajma plecării sale dintre cei vii (19 oct. 1984).

Făcând această trecere în revistă a activităţii ştiinţifice, pedagogice şi culturale a lui Vasile Coroban, am subliniat încă o dată, şi mai profund, valoarea scrierilor sale şi locul acestui savant în istoria literaturii noastre şi a literaturii în genere. Aflându-se în forfota procesului literar din Moldova, şi nu numai, de-a lungul a circa 40 de ani, el a fost unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai literaturii, poate cel mai profund exeget al procesului literar. Lucrările lui V. Coroban, pe tot parcursul acestor ani constituiau aproape unica sursă de informaţie literară atât în şcoala medie, cât şi în instituţiile de învăţământ superior. Ideile lui, din multiplele monografii, studii, culegeri şi manuale, au stat la baza educaţiei multor generaţii. Lucrările lui şi astăzi sunt căutate, citite şi apreciate. Din păcate, în zilele noastre există doar o singură lucrare a cărturarului editată cu alfabet latin: Dimitrie Cantemir – scriitor umanist. (Chişinău, 2003). Faptul ca atare demonstrează că şi responsabilii de astăzi manifestă neglijenţă faţă de scrierile corobaniene, aducând, în felul acesta, daune ireparabile procesului de învăţământ şi educaţie din ţară. În caz contrar numele Coroban demult putea să figureze nu doar în listele premianţilor de tot felul (după Diploma de Onoare din 1949 n-am găsit nicio distincţie de stat), ci să fie onorat şi cu titlul de academician, membru titular al AŞM. Dar şi în prezent s-ar putea repara greşelile de altădată. Dă Doamne curaj! Şi nu doar la editarea unei biobibliografii, a unor volume de studii ale sale, a unor analize despre opera sa, ci, în primul rând, la titlul de academician pentru Vasile Coroban.

Acum, după sugestia de mai sus, vrem să spunem câteva cuvinte despre Vasile Coroban Omul, despre omenia profesorului, savantului şi cetăţeanului în viziunea autorului acestor rânduri. Faptul ca atare e cerut de multele vorbe de altădată şi unele ecouri de mai târziu cum că protagonistul păcătuia cu paharul şi că nevoile ce le-a îndurat veneau mai ales de la pahar. Resping categoric aceste insinuări şi, totodată, afirm că suferinţele lui s-au tras de la cuvântul scris, de la critica obiectivă şi argumentată, de la principialitatea autorului, care multora nu plăcea. Nu spun că ar fi neglijat paharul, dar, cunoscându-l din 1950, nu l-am văzut niciodată beat. Închinat l-am văzut. Niciodată nu a lipsit de la cursurile după orar, de la adunările comune, de la invitaţii, diverse manifestări culturale. Ţin minte un caz când, prin anii 1974-1975, la „ora politică” de la Institutul de limbă şi literatură, spre sfârşitul şedinţei, savantul rosti numele Bogaci şi, când acesta se întoarse cu faţa spre vorbitor, V. Coroban îi arătă, în buzunarul din dos al hainei, o „belogolovcă” şi, în acelaşi moment, continuă: „De ce, măi Bogaci, tu bei mult şi nu te îmbeţi, iar eu beu puţin şi mă îmbăt?” Răspunsul a urmat din partea tuturor celor prezenţi: un hohot homeric. Cazul acesta stârnise mai multe vorbe, printre care şi cea privind slăbiciunea la pahar. Esenţa, însă, era cu totul alta. Pentru mine era o glumă nesărată – o pietricică aruncată în sistemul de învăţământ politic de la acea oră. Nu ştiu cum s-a terminat gluma pentru V. Coroban, pentru mine, însă, a fost un spectacol adevărat.

Dar să revenim la alte momente mai descifrabile. În anul 1962, pe când lucram la Biblioteca Republicană (azi – Biblioteca Naţională) l-am întâlnit, pe strada Puşkin. M-am bucurat mult, pentru că aveam să-i
pun nişte întrebări. Şi, după câteva vorbe de serviciu, îl întrebai: „De ce în anii de studii nu ne-a vorbit nimic despre scriitori moldoveni ca Samuil Lehtţir, Alexandra Sfeclă, Nistor Cabac ş.a., pe care-i descoperisem, participând la sistematizarea fondurilor bibliotecii?” După câteva clipe de tăcere profesorul rosti: „Păi, măi Ioane... Da nu te superi că-ţi spun Ion? Eu nu numai despre marele Samuil Lehtţir nu v-am vorbit. Nu v-am spus măcar un cuvânt despre Constantin Stere, despre Gheorghe V. Madan şi mulţi alţii. Aşa erau timpurile. Nu se putea vorbi. Erau nume interzise...”

Vorbea tărăgănat, fără glume. Îmi părea îngrijorat. Discuţia a fost lungă. Şi la un moment dat, mă întrebă: „Dar unde lucrezi? Cu ce te ocupi?”

Eram pe strada A. Puşkin, în partea de sus a unei livezi, unde astăzi se află Palatul Naţional. În loc de răspuns, i-am arătat cu mâna la noua clădire a Bibliotecii Republicane „N.K. Krupskaia” (Biblioteca Naţională de azi).

„Da-a-a?” se miră profesorul. Mai tăcu puţin, apoi, cu o voce apăsată, foarte serios, continuă: „Păi, măi Ioane, dar nu te supăra că-ţi spun Ioane! Ştiu că colegii de la facultate îţi spuneau Vanea. Ei, las’ să fie, «măi Vanea»! Să te ţii ca scaiul de biblioteca asta. Să ştii că a lucra la o aşa bibliotecă este mai mult decât o a doua facultate. Aici vei găsi cu mult mai mult decât ai pierdut la facultate cu întrecerile tale sportive...”

Cuvântul „sportive” îl rosti cu un zâmbet sarcastic pe buze. Întinse mâna, repetând aceeaşi frază: „Nu te supăra. A fost aşa o glumă. Nu te supăra... şi treci din când în când pe la mine. Să ştii că mi-ai plăcut!... Am nişte planuri şi aş vrea să te implic!”

A fost o surpriză plăcută. Îmi părea că-i simt sufletul, că-i fratele meu mai mare, căruia la fel îi spunea Vasile. La acel moment eu nu ştiam că V. Coroban citise recenzia lui A. Strâmbeanu la biobibliografia mea Scriitorii sovietici moldoveni, una cam glumeaţă, ca să nu spun insultătoare. Nu ştia că lucrez la a doua ediţie, Scriitorii Moldovei Sovietice, cu multe precizări şi completări.

După acea lungă şi importantă discuţie treceam, din când în când, pe la Academie. Şi iată că, la un moment dat, în anul 1966, ne-am întâlnit la o şedinţă în care era pusă în discuţie lucrarea amintită. Discuţia decursese normal, iar la încheiere, moderatorul şedinţei, S. Cibotaru, directorul Institutului de limbă şi literatură, îi atrase atenţia redactorului: „Totul e bine, însă notiţele biografice ale tuturor scriitorilor, incluşi în lucrare, să le reduceţi la maximum!” Auzind indicaţia de a reduce, eu, în calitate de autor al biobibliografiei, m-am ridicat să protestez, iar V. Coroban, în calitate de redactor, mă atinse de mână şi-mi şopti: „Fii liniştit! Nu-ţi fă griji! Doar eu sunt numit redactor!” Şi, într-adevăr, la apariţia cărţii, totul a fost la nivelul aşteptărilor mele.

De la această colaborare fostul meu profesor tot mai des mă invita la Academie. La una din primele întâlniri de acest fel dânsul îmi povesti că lucrează la un volum de profiluri literare şi că vrea să mă implice şi pe mine, imediat propunându-mi: „Te rog să scrii un profil de creaţie despre academicianul Iosif Varticean” – unul dintre vicepreşedinţii AŞM de atunci. Auzindu-i sugestia, pentru o clipă, mi-am pierdut darul vorbirii. Mi-am revenit cu cuvintele: „Cum se poate un bibliograf să aprecieze munca unui academician? Ce, la institut nu aveţi?...” „Şpac!” rosti V. Coroban cu o voce de ultimatum: „Vei înţelege mai apoi! Te rog să scrii cât mai operativ! Şi să conversezi cu protagonistul!” Mi-am luat inima în dinţi şi am scris, urmându-i sfaturile. După o şlefuire minuţioasă, profesorul îmi întoarse manuscrisul pentru a-l duce la săptămânalul Cultura. Foarte repede materialul a apărut, însă... aproape un sfert de la sfârşitul textului lipsea... Într-o stare sufletească de nedescris am încercat să-l găsesc pe vicepreşedintele AŞM, să-i explic situaţia. Toate sforţările mele însă au eşuat. Iar seara târziu academicianul îmi comunică, la telefon: „Şpac, ştiu cine a făcut treaba asta! Nu suferi! Linişteşte-te! Noapte bună.” Acesta mi-a fost botezul, începutul colaborării cu savantul V. Coroban, care s-a dovedit a fi şi un sfătuitor de nădejde. După acest caz mereu îmi ziceam să nu mai pun măna pe toc. Lucrurile au evoluat însă altfel. În 1967 am fost invitat la BŞC a AŞM, unde m-am implicat la elaborarea fişierului Moldavica – o sursă informativă preferată de cititorul academic din acei ani. Întâlnirile noastre deveniseră mai frecvente. Fostul profesor tot mai des mă invita la etaj. Pentru început îmi propuse să pregătesc două profiluri, ale scriitorilor Iacob Cutcoveţchi şi Alexandru Lipcan, peste câteva luni au urmat: Gh. V. Madan şi Filip Mironov, apoi Gheorghe Gheorghiu, Alexandru Gromov etc. Procesul acesta a durat câţiva ani, majoritatea textelor fiind mai întâi publicate în săptămânalul Cultura, iar apoi V. Coroban pregătea varianta pentru volumul proiectat. Şi iată, când cartea era aproape gata, mă pomenii invitat la Editura „Lumina”, unde, directoarea Elena Damian îmi propuse să întocmesc listele bibliografice şi notiţele biografice ale tuturor scriitorilor incluşi în volumul în curs de pregătire. În curând culegerea Profiluri literare văzu lumina tiparului (1972). Imediat după apariţie, Vasile Coroban m-a invitat la el în cabinet. Intrând, l-am găsit cu volumul în mâini. Fără multă vorbă, mi-l transmise şi, cu un zâmbet sincer, zise: „Vezi, acesta e rodul muncii noastre. Este o carte mult aşteptată şi de mare preţ.” Apoi, după cum obişnuia aproape de fiecare dată, adaugă: „Ioane! Nu te supăra că te numesc Ion, aşa e corect. Deci, Ioane, nu te lăsa de scris. Fă bibliografii, dar nu te lăsa nici de literatură.”

Trebuie să fiu sincer, conversaţia descrisă aici, îmi trezise mari emoţii. I-am mulţumit cu vocea tremurândă, promiţându-i că mă voi strădui... Peste 25 de ani de când V. Coroban nu mai este printre noi, aş vrea să reiterez sentimentele mele de credinţă cititorului de azi, confirmând că da, mereu am crezut în spusele şi în faptele lui, că mereu i-am fost devotat.

Ion ŞPAC