Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Gabriela PETCU
„Promotor al balcanismului literar, a avut admiratori fanatici...”

La data de 24 martie 1885, la Bucureşti, se naşte Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al lui I.L. Caragiale şi al Mariei Constantinescu. După ce Caragiale-tatăl se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, în anul 1889, îşi aduce fiul în noua familie unde va trăi o bună parte a copilăriei sale. Tânărul, frustrat de lipsa mamei, de diferenţa dintre el şi ceilalţi copii, începând cu strigarea catalogului la şcoală pentru acea rubrică unde erau trecute numele părinţilor, de faptul că Maria Constantinescu era de condiţie materială şi intelectuală modestă, simţea nevoia de a demonstra că originea lui se află în trecutul unor familii aristocratice, atribuind descendenţe uimitoare acesteia.

La numai 14 ani, Mateiu inventează o genealogie favorabilă familiei sale şi odată cu acest pas, începe dezinteresul pentru orice fel de activitate practică producătoare de confort material. „Cu Mateiu Caragiale se petrecea un fenomen de confuzie ereditară, caracteristică multor indivizi de pe acest pământ, care, neputându-şi determina arborele genealogic, se pierd în ipoteze adânci ca nişte visuri nebune” (G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. 898). Studiază heraldica, reconstituie steaguri şi blazoane nobiliare, inoculându-şi ideea că este descendentul unei familii cu tradiţie aristocrată. Astfel, îşi însuşea încă de la vârstă fragedă o maturitate precoce, şi atunci când se ivea ocazia, încerca să demonstreze acest lucru. Colegii de şcoală îl porecleau „domnul conte”, iar viitorul scriitor lua acest lucru în serios. La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale merge la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Nu se străduieşte prea mult în ce priveşte învăţătura, de aceea, în primăvara anului 1905, I.L. Caragiale realizează că Mateiu nu evoluează şi îl trimite în ţară. Ruptura dintre tată şi fiu se produce odată cu plecarea din Berlin, Mateiu având un dublu eşec: întoarcerea în ţară cu acelaşi statut şi faptul că în ochii tatălui său, apare ca un pierde-vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur. Ajuns în ţară, Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer, dar este respins la examen, din cauza constituţiei sale fizice.

Din descrierea sugestivă făcută de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim, astfel, lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin „contele”. Acea respingere la examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice, trebuie să fi avut un impact puternic asupra tânărului Caragiale.

Reînscris la Facultatea de drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui său. Însă, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav de pojar, I.L. Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu.

În octombrie 1912, după moartea lui I.L. Caragiale, primeşte funcţia de şef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice. În ceea ce priveşte dorinţa sa de aristocraţie, singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile. Şi iată că, mai târziu, în 1923, la vârsta de 38 de ani, el se căsătoreşte cu Marica Sion (una din fiicele poetului Gheorghe Sion) care avea 63 de ani, descendenţă nobilă, deţinând un domeniu (Sinonu) pe care va flutura o vreme, stema familiei Caragiale („coup vert sur jaune”). Scopul a fost atins.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, lăsând neîncheiate socotelile cu viaţa şi proiectele literare. Ca scriitor, nu lasă multe opere în urmă, însă tot ce a rămas, sunt scrieri originale care uimesc şi îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea-Veche (1929), scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie şi caracteriza, cu mare acurateţe, Bucureştiul interbelic, lumea mahalalelor şi a cârciumilor de cea mai joasă speţă, unde aveai ocazia să întâlneşti personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu sau Paşadia, poveşti tulburătoare ca cea a Penei Corcoduşa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar şi decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvelele Remember (1924) şi Sub pecetea tainei (1930-1933) sunt scrise în acelaşi mod, dar tratează subiecte diferite: prima aduce în prim-plan modelul unui dandy englez aflat la Berlin, un personaj fabulos, pe nume Aubrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat, cât şi ca travestit cu cele şapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este naraţiunea lui conu Rache, un poliţist pensionat, care povesteşte, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariţii misterioase.

Considerat de G. Călinescu un „promotor (şi poate cel dintâi) al balcanismului literar”, redutabilul istoric şi critic al literelor române are faţă de M. Caragiale o atitudine ambiguă şi totuşi, în genere, favorabilă. Vom desprinde doar câteva aprecieri, în acest sens: „Romanul Craii de Curtea-Veche (mai curând naraţiunea) a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. În tot cazul valoarea particulară a scrierii e vădită, de nu prin altceva prin personalitatea puternică a omului” [...]; „Suntem în Bucureşti semibalcanici, semioccidentali, unde fineţa cea mai înălţată se amestecă cu înjurătura şi pofta grosolană. Mateiu Caragiale încearcă să zugrăvească, şi izbuteşte, acea lume românească, să nădăjduim restrânsă, de care se împerechează ţigănia lenea sufletească şi ascuţimea inteligenţei” [...]; „Limba autorului e bogată, grasă, amestecând elementele culte cu argoul chefliilor [...]” (G. Călinescu, op. cit., p. 899, 900).

Post-mortem, în mai 1936 apare volumul de poeme Pajere, la Editura „Cultura Naţională”, al cărui director era acad. Al. Rosetti. În carte au fost incluse creaţii publicate pe parcursul unui sfert de veac, de la debutul său poetic, înscris în revista Viaţa Românească, în 1912.

E de reţinut că poeziile lui Mateiu au fost trimise spre publicare la faimoasa revistă de chiar tatăl său, I.L. Caragiale, plăcut surprins de prospeţimea lor. Totuşi în analele literaturii române M. Caragiale va rămâne ca prozator, fapt subliniat şi de alţi exegeţi, mult mai târziu, după G. Călinescu.

„Poem, mai mult decât roman, Craii de Curtea-Veche e o carte a morţii. Un recviem. Narativă, evocativă, lirică, dramatică, satirică, rememorarea evoluează pe un fond muzical [...]. Născuţi din cuvinte, eroii romanului, şi prin ei autorul, dobândesc existenţă eternă” (Dumitru Micu. Literatura română în secolul al XX-lea. Bucureşti, 2000, p. 134).

„În anii care au trecut de la moartea scriitorului, întâmplată în ianuarie 1936, omul s-a adâncit în umbra scriitorului, iar biografia a pălit în faţa unei opere de ficţiune singulare. De fapt, omul se întorsese în operă, ca un actor care în ultimul act ar trage el însuşi cortina, refuzând să mai apară la chemările sălii, pentru a nu risipi confuzia aceea vrăjită între realitate şi artă, căreia i-a închinat toate eforturile şi care a dat identităţii sale adevăratul sens. Într-adevăr, odată cu trecerea timpului, Mateiu Caragiale a devenit un personaj al propriei sale literaturi” (Alexandru George).

Gabriela PETCU,

Constanţa