Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Pascu BALACI
„Să-ţi fie somnul lin, domnule Mălin!”

Patria cărţilor ce se împuţinează pe zi ce trece a mai pierdut un oştean credincios: pe Constantin Mălinaş, omul care credea neabătut, asemenea marilor renascentişti ai lumii că „Litterae faciunt humaniores” (învăţătura, cultura, ne face mai umani).Vestea despre moartea sa ne-a îndurerat profund şi clopotele au răsunat în inimile noastre, aducându-ne aminte că suntem doar „o vânare de vânt”. L-am cunoscut pe Mălinu de pe vremea când era un simplu şi meticulos bibliotecar la Biblioteca „Gheorghe Şincai”, pe vremea când ne citeam creaţiile la cenaclul instituţiei înainte de 1989. Anii au trecut, dar Mălinu a ţinut drept drumul de la liniştea bibliotecii la tumultul politic al agorei. A fost director al prestigioasei instituţii, consilier local, editor al unei publicaţii deosebite, de un profund patriotism – Familia noastră – consacrată dialogului între românii „intra muros” şi „extra muros”. A călătorit pentru documentare la românii din afara graniţelor ţării, de la Giula şi Novi Sad la românii însinguraţi din Maramureşul istoric şi chiar la acei din Crimeea, ca şi cum ar fi vrut să-i stropească pe toţi cu flacăra vie a Unirii.

Doctor în filologie, iubitor de medalistica lui Eminescu, documentat luptător pentru recuperarea patrimoniului lui Emanuil Gojdu, Constantin Mălinaş ne-a uimit pe toţi în ultima parte a vieţii. A scris mult după moartea soţiei sale ca într-un gest suprem de recuperare a întregii sale vieţi. Cărţile sale de poezie şi de proză şi le-a lansat cu lume multă şi sufragii cinstite la Cenaclul Baroului Bihor. Ultima sa carte însă, intitulată Proza de transport, şi-a lansat-o la Primăria din Marghita, alături de cei dragi lui, cei cunoscuţi din copilărie şi juneţe.

Scriitorul s-a întors în chip simbolic spre izvoare şi iată cum ultima sa carte a devenit o operă premonitorie înainte de a fi o opera care să surprindă rătăcirile oralităţii urbane şi stricării limbii române. Constantin Mălinaş a fost în sensul nemţesc al cuvântului „ein Bucherwurm” (un şoarece de bibliotecă), dar în sensul bun al denominaţiunii, un om care se retrage în himeră pentru a se întări pentru lupta cu realitatea de dincolo de zidurile reci ale bibliotecii. Ajuns în agora, Constantin Mălinaş a învins. A păşit pe calea regală de la admirarea cărţii la facerea ei.

Ceea ce nu-i puţin lucru. Moartea lui este o pierdere grea pentru intelectualitatea din Oradea şi Bihor, după cum va fi şi o absenţă de neînlocuit pentru lucrările cenaclului nostru unde a luat de atâtea ori cuvântul, fie în calitate de autor, fie în calitate de critic literar.

În semn de oraţie funebră, chiar dacă tânguirea noastră nu atinge dramatismul celor ale lui Bossuet, la căpătâiul celui dispărut dintre noi, plângem cu acest sonet despre omul iubitor de carte aleasă şi ziditoare de spirit şi simţire:

Şpalturile sparte

Din spuma cărei Mări apari, Tu, Carte,

Cu ochii grei de plumb, Tu, Făt-Frumos,

Plângând cu litere, pe Criş, în jos,

Varadiei cu şpalturile sparte?

De Tine, numai moartea mă desparte.

Tiparniţa e un concert duios,

Ca mersul Domnului cel Viu, pe jos,

Mustrare blândă a Măicuţei Arte.

Precum un panaceu mi-astâmperi chinul,

Mă faci mai tare şi mai bun, mai drept,

Mă-mbeţi în nopţi târzii, mai rău ca vinul...

Dar dup-orgie, sunt mai înţelept,

Căci schimb, într-un surâs candid, suspinul,

Ce mi se-mplântă, deseori, în piept…

Dumnezeu să te aşeze la dreapta Sa,
iubitor şi slujitor al Cărţii!

Din partea Cenaclului literar
al Baroului Bihor,

preşedinte Pascu BALACI,

avocat, membru al Uniunii Scriitorilor din România