Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Ziua Bibliotecarului, pe nou

Dacă e să tragi cu coada ochiului în Calendarul UNESCO, vei observa neapărat că fiecare meserie mai însemnată în activitatea umană îşi are o zi a sa. Astfel, ni se sugerează să marcăm, să sărbătorim, să cinstim pe reprezentanţii celor mai diferite profesii, îndeletniciri, preocupări.

Discret, şi totuşi perseverent, în „lumea fericită a comunismului”, în URSS în primul rînd, se prelua din „universul în putrefacţie al capitalismului” ceea ce putea fi pe plac „poporului muncitor”, inclusiv sărbătorile profesionale. Nu e de mirare că aveam şi în anii de comunism nu numai zile ale revoluţiei, victoriei, gloriei militare etc. asemenea, dar şi zile ale medicului, aviatorului, ale agricultorilor şi muncitorilor de diferite calificări. Nu exista însă şi o Zi a bibliotecarului, care a fost desemnată abia în anii ‘90 ai secolului trecut. Nu ştiu pe cît era această sărbătoare un prilej ca liderii ce s-au perindat, ai Republicii Moldova, să-şi amintească şi de cei încadraţi în instituţiile bibliotecare. Cert e că prima duminică din octombrie devenise o ocazie ca bibliotecarii înşişi să-şi amintească de rostul muncii lor, inclusiv cu ochii cititorilor, care le aduceau cîte o floare, le adresau cîte o felicitare. Firi în genere cuminţi, nepretenţioase, bibliotecarii acceptaseră necondiţionat această dată, mulţumindu-se cu puţina atenţie pe care le-o acordau şefii, şi, precum am spus – utilizatorii.

Din anii ‘90 ai sec. XX, cînd la noi, ca şi în întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est, lucrurile au început a se umple de noi rosturi, a prins a căpăta alte conotaţii şi Ziua bibliotecarului. Atunci, se pare, s-a observat mai clar un inconvenient al acestei sărbători: Ziua bibliotecarului „se suprapunea” Zilei învăţătorului şi, orice s-ar spune, cadrele didactice, tradiţional, se bucurau de mai multă atenţie din partea comunităţii, dar şi din partea oficialităţilor. Pe la începutul noului secol şi mileniu a luat naştere o mişcare – iniţial, abia sesizabilă, pe urmă, tot mai insistentă – care viza stabilirea unei Zile a bibliotecarului, separată de cea a învăţătorului. Unde mai pui că exista şi exemplul sau modelul altor ţări, din Europa de Vest, pînă în România, unde comunitatea bibliotecară este felicitată, sărbătorită, omagiată nu toamna, ci pe la mijlocul primăverii. Nu intenţionez să fac o cronică amănunţită, exactă, a acestei iniţiative „disidente”; totuşi, nu pot să trec cu vederea – poate mai mult pentru nişte ipotetici cronicari din viitor – că printre cei care au optat ca să fie schimbată Ziua bibliotecarului s-au aflat şi lucrători, de diferit rang, din reţeaua Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Schimbările ce s-au produs la noi după 7 aprilie 2009 au creat premise propice pentru mai multe revizuiri şi modificări şi iată că astfel s-a produs minunea: din acest an, 2010, sărbătorim Ziua bibliotecarului pe 23 aprilie.

Potrivit Calendarului UNESCO, 23 aprilie este Ziua Mondială a cărţii şi a drepturilor de autor – fiţi de acord, este o dată ce priveşte la modul cel mai direct (şi) pe lucrătorii bibliotecilor. În unele sfere intelectuale şi cărturăreşti această zi este asociată cu memoria unor redutabile personalităţi ale literaturii şi culturii universale ca William Shakespeare sau Miguel de Cervantes – avem a face iarăşi cu nişte corelaţii vizînd în mare măsură şi activitatea bibliotecarilor. După cum am mai menţionat, în unele ţări din Europa de Vest şi din America, 23 aprilie este marcată ca Ziua bibliotecarului. Vom enumera aici şi alte cîteva sărbători situate în „vecinătatea calendaristică” a lui 23 aprilie, şi acestea adiacente activităţii bibliotecare: Ziua Internaţională a cărţii pentru copii (2 aprilie), Ziua Mondială a proprietăţii intelectuale şi Ziua Mondială a informării (26 aprilie), în fine – Ziua Internaţională a libertăţii presei (3 mai). Un „anturaj calendaristic” cum nu se poate mai adecvat pentru a sărbători în amintita zi de aprilie Ziua bibliotecarului! Dacă ne mai amintim că astfel, „pe nou”, sărbătoarea bibliotecarilor se apropie şi de sărbătorile Paştelui, că aprilie este la noi „timpul florilor”... nu cred să fie om care să nu aprobe marcarea „pe nou” a Zilei profesionale a bibliotecarului.

Esenţial în această schimbare, credem noi, este „unicitatea profesională” pe care a căpătat-o Ziua bibliotecarului. De acum înainte, sărbătoarea profesională a bibliotecarilor nu mai este eclipsată de alte specialităţi, ceea ce va fi benefic pentru imaginea bibliotecii şi a muncii de bibliotecar. Or, trebuie să recunoaştem, că şi în acest început de secol XX şi de mileniu III, eforturile instituţiilor bibliotecare, specificul muncii de bibliotecar necesită o cunoaştere mai bună, mai subtilă, de către beneficiari şi, poate mai ales, de către forurile decidente. Pentru că, la drept vorbind, şi la ora actuală, multă lume are o imagine vagă despre activitatea bibliotecarilor. Numeroşi oameni la noi mai trăiesc cu impresia că bibliotecile, respectiv, bibliotecarii există pe această lume numai pentru a-i deservi, pentru a le pune la dispoziţie – mereu, operativ, cu maximă precizie şi dăruire – cartea sau altă sursă de informare, documentare, recreere etc. Din asemenea vizor munca bibliotecarului este percepută ca una mai mult mecanicistă, iar bibliotecarul – ca un specialist de calibru mediu, încît mulţi îşi închipuie că pot deveni oricînd bibliotecari, fără a mai face studii, fără a se iniţia în tainele specialităţii alese, fără a face eforturi de perfecţionare profesională... Dacă le spui oamenilor din această categorie că bibliotecile dintotdeauna au avut ca slujitori oameni instruiţi, bine pregătiţi din punct de vedere profesional şi psihologic, ei îţi vor replica rece: „Înainte erau mai puţine biblioteci...” Dacă le aminteşti că bibliotecari au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, ei fac ochi mari... Sau, şi mai rău, poate să te acuze că nu ştii ori ai uitat fabula ceea cu gîştile care au salvat de incendiu Roma antică... Dacă le mai spui că în ultimele decenii bibliotecile nu sînt numai săli de lectură, nu numai depozite ce împrumută cărţi, reviste sau ziare, ei se miră ingenuu: „Dar ce mai pot fi, atunci, bibliotecile?!” Tocmai aici doream să ajungem: acum, bibliotecile au depăşit cu mult limitele tradiţionale, „clasice”, devenind, în bună parte, şi săli de expoziţii sau pentru concerte, şi arene sau saloane de discuţii (literare, dar şi politice, în fond, cam pe orice temă), şi locuri pentru cele mai surprinzătoare conferinţe, întîlniri, dezbateri, competiţii intelectuale... De aici şi extinderea, pînă la margini greu de bănuit, a atribuţiilor profesionale ale bibliotecarului. Munca de bibliotecar a devenit o şcoală continuă pentru cei care o practică, deoarece exigenţele faţă de angajaţii bibliotecii – cu certitudine, mai mult decît la numeroase alte profesii – sînt în continuă schimbare, completare, creştere. Nu e întîmplător faptul că în prezent, mai mult decît două decenii în urmă, să zicem, a crescut numărul celor care nu rezistă în faţa cerinţelor crescînde faţă de munca de bibliotecar; ba nici la studiile de bibliotecar nu rezistă unii, dacă au făcut superficial un an-doi de facultate.

Cum orice schimbare implică şi o modificare a relaţiilor în societate, la modul ideal şi schimbarea datei cînd se marchează Ziua bibliotecarului trebuie să atragă după sine o transformare a atitudinii faţă de munca prestată de cei sărbătoriţi, de acum înainte, pe nou. În vorbe, munca şi personalitatea bibliotecarului sînt cotate ca ceva nobil, extrem de necesar, util...

Bine ar fi ca această percepere să se instaureze şi în fapte. Or, activitatea bibliotecară, este cu adevărat una nobilă, extrem de necesară şi utilă tuturor convivilor Cetăţii. Dacă nu mai mult, cu certitudine nu mai puţin decît meseria de medic, judecător, deputat sau profesor, ca să ne limităm la doar cîteva profesii sau forme de activitate umană. Nimeni mai mult decît bibliotecarul nu face eforturi pentru a promova printre oameni leacuri rare, după cum reiese şi din această cugetare a lui Tudor Arghezi: „Cartea aduce nu doar leac la suflet, dar şi vindecă de lene şi laşitate.” Care medic ar putea pretinde că deţine – şi oferă pacienţilor săi – asemenea medicamente?!

Activitatea bibliotecarilor trebuie preţuită în mod special şi pentru faptul că ei poartă o grijă deosebită de cei care citesc. Dar ce înseamnă a citi? A te informa numai? Doar a te relaxa? A învăţa pentru a face o carieră în viaţă? Dar poate că toate la un loc, după cum ne sugera şi marele Eminescu, îndemnîndu-ne: „Citeşte! Citeşte mereu şi creierul tău va deveni un laborator de idei, din care vei întocmi înţelesul şi folosul vieţii.” Care părinţi nu şi-ar dori ca urmaşii lor să frecventeze bibliotecile, pentru a se căpătui cu laboratoare de idei graţie cărora ar face faţă mai uşor provocărilor vieţii? Dar care lideri de stat nu visează să aibă concetăţeni cu o asemenea asumare a existenţei de cetăţean? S-ar putea însă ca unii, în urma gravei ticăloşiri, la noi, în ultimii ani, a vieţii sociale, să fi căpătat alergie la tot ce ţine de politică, activitate civică ş.a. asemenea. Şi cu adevărat, pînă la urmă omul este o individualitate; oricît de fixat în viaţa comunităţii, tot una singur rămîne în cele mai multe situaţii de viaţă. Nici în asemenea caz însă, nu putem trece impasibili pe lîngă bibliotecă... pe lîngă cel mai bogat depozit, ba chiar – izvor de cărţi şi de tot ce derivă din acestea. Pentru că... „în restrişte, singură cartea nu te-a părăsit şi a rămas să te mîngîie”. Aşa considera Tudor Arghezi. Aşa cred mulţi alţi oameni de cultură sau pur şi simplu de bună-credinţă. Aşa credem şi noi. Şi gîndul ni se îndreaptă din nou spre bibliotecă şi spre bibliotecari. Din acest an, bibliotecarii noştri, respectiv, bibliotecile de la noi, vor marca pe nou Ziua profesională. Deie Domnul ca această schimbare să fie de bun augur. Pentru lucrătorii bibliotecilor. Pentru utilizatorii lor. Pentru toţi cei care, într-un fel sau altul, odată şi odată, se gîndesc la oamenii care aduc cărţile. Adică, cunoştinţele de carte. Utilul şi plăcutul din ele. Este cel mai de preţ dar pe care ni-l fac bibliotecile şi pentru care ele nu cer nicio răsplată. Nu ne rămîne decît să ne gîndim noi la modalitatea optimă de a răsplăti bibliotecile şi pe lucrătorii lor. Pînă în aprilie anul viitor mai e ceva timp...