Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Constantin ADAM
„Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie...”

Luminoasei amintiri
a lui Grigore Vieru

„Marţi dimineaţa, la Casa de cultură a sindicatelor din Botoşani, a avut loc o reuniune culturală care i-a avut ca oaspeţi pe poetul Grigore Vieru şi compozitorul Eugen Doga din RSS Moldovenească (URSS).”

Aşa începea comunicatul de presă din oficiosul CJ al PCR Botoşani de vineri, 5 februarie 1988! O notiţă, o simplă ştire fadă şi insipidă despre vizita făcută în „Patria Luceafărului”, la „baştină Măriei Sale”, cum s-a exprimat poetul basarabean. Mai atrăgător şi plin de conţinut era autograful alăturat: „Cititorilor ziarului „Clopotul” – să nu lase nici pentru o clipă să tacă glasul de aur al celui mai sfânt Clopot care este Mihai Eminescu. Din inimă, Grigore Vieru, Botoşani, 2.II.88.”

N-am avut şansa să vorbesc cu el, atunci. Am fost fericit să-l pot vedea de la câţiva metri distanţă! N-aveam voie să mă apropii mai mult... Era „cetăţean străin” şi zeloşii activişti de partid, împreună cu organele „miliţiei populare”, de frica pierderii scaunului, îşi făceau datoria cu prisosinţă, ţinându-ne cât mai departe de el... Se temeau să nu ne contaminăm, ferească Dumnezeu! de antisovietismul său.

Am aflat că va pleca la prânz spre Ipoteşti. I-am trimis soţiei, care era profesoară acolo, volumul de poezii Izvorul şi clipa, apărut în colecţia Cele mai frumoase poezii a Editurii „Albatros” din Bucureşti, rugând-o să încerce să obţină un autograf de la autor. Prin „complicitatea” prof. Valentin Coşereanu, muzeograf la Casa memorială, a reuşit. Pentru acest autograf, mulţi m-au invidiat mai apoi: „Visul meu de aur este să predau limba şi literatura română nu la Sorbona, ci la Ipoteşti. Bucură-te, stimată profesoară, că sunteţi înconjurată de lumina dulce a Ipoteştilor. Grigore Vieru, 2 februarie 1988.” Spusese totul.

Poezia lui Grigore Vieru nu-mi era chiar străină. Citisem unele din creaţiile sale apărute într-un volum publicat de Editura „Junimea” ori tipărite în revistele literare ale timpului: Convorbiri Literare, Cronica, România Literară ş.a., dar şi în Literatura şi arta, ce apărea la Chişinău şi care se mai „rătăcea” câteodată prin bagaje şi ajungea şi la noi, adusă de rudele celor care veneau de dincolo de Prut, sub formă de ambalaj (!), sau de la „fericiţii” abonaţi, oameni cu funcţii de partid, care nu-i acordau chiar foarte mare importanţă, deşi merita cu prisosinţă! Şi, Doamne, cât sufeream când vedeam cum era stâlcită limba română, dulcea limbă română, neavând corespondenţi fideli în literele ruseşti... Când în 1981, la sfârşitul anului, a apărut volumaşul Izvorul şi clipa, entuziasmul a fost aşa de mare, încât am cumpărat vreo şapte-opt exemplare, pe care le-am făcut cadou prietenilor ce-i simţeam patrioţi adevăraţi, împreună cu felicitarea de An Nou...

Acest gest a fost apreciat de Cel-de-Sus, făcând ca în vara lui 1989 să am posibilitatea să ocup vreme de aproape două săptămâni de zile aceeaşi banchetă lângă marele om, poet şi patriot, Grigore Vieru. Venise la invitaţia Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani să susţină o serie de spectacole de muzică şi poezie (au fost douăzeci şi patru!), împreună cu invitaţii săi, solişti şi formaţii de muzică uşoară din Basarabia, pe teritoriul României – „Patria-Mamă”, cum spunea el. Cu două-trei excepţii, niciunul nu mai fusese în România. În acest turneu a fost lansat şi noul volum de poezii Rădăcina de foc. Spectacolul începea cu un preambul ţinut de poet, după care se cânta piesa Eminescu, prezentată în premieră, în interpretarea cantautorului Ion Aldea-Teodorovici. Melodia avea un asemenea impact încât sala rămânea încremenită pe parcursul derulării ei, iar la sfârşit aplauzele nu mai conteneau, uneori trebuind reluată de încă două-trei ori în întregime... Majoritatea melodiilor, pe versurile poetului, aveau o trimitere clară, patriotică: Trei culori şi-o singură iubire, Răsai [alfabet latin], Ce noroc să fii român, Pentru limba noastră ş.a.... La sfârşit, Grigore Vieru încheia cu aceste cuvinte: „...Să nu uitaţi că suntem fraţi şi că oraşul dumneavoastră [...] este la o azvârlitură de băţ de Chişinăul nostru de care ne desparte doar o lacrimă – Prutul!...” Ovaţiile nu se mai sfârşeau, entuziasmul atingea cote maxime...

După vreo două zile, după ce inimile ni s-au deschis, limba ni s-a dezlegat şi am dat frâu liber cugetului, povestind multe şi de toate, Grigore Vieru îmi zice: „Frate Costică, nu-mi mai spune «domnul Vieru», nu-mi place! Eminescu este «Domn», noi – doar muritori de rând... Spune-mi «nenea Grig», îmi place mai mult, e mai aproape de sufletul meu.” Şi „nenea Grig” i-am spus...

La Săveni, în timpul spectacolului, a avut o vizită surpriză, neaşteptată – un unchi, o mătuşă şi o verişoară cu fiul ei, pe care nu-i văzuse din 1944!!! Emoţii, lacrimi, îmbrăţişări... Câte amintiri nu au depănat... câte întrebări nu şi-au pus... L-am privit după întâlnire. Radia de fericire... „Frate Costică, mi-a spus el, îţi dai seama ce înseamnă să te întâlneşti cu cineva după 45 de ani?!... E inuman!... E nedrept să nu-ţi poţi vedea, să nu-ţi poţi împărtăşi păsurile rudelor, celor care te înţeleg...”

„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ, / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.”

„Mamă şi copilă şi crăiasă – / Astfel este limba cea de acasă: / Mamă şi regină şi Fecioară – / Astfel este Limba cea din Ţară / Limba româna...”

Seara mi-a dăruit un volum Rădăcina de foc, cu autograf pentru soţia mea, pe care a scris: „Doamnei Aurora – pentru că românul ei este frumos şi la suflet şi la cuget. Grigore Vieru, 24.VII. 1989, Botoşani.”

Străbătând Moldova istorică de la nord la sud, era încântat de plaiurile Ţării comentându-le favorabil în comparaţie cu imensul spaţiu rusesc. Nu-i plăcea că peste tot era înconjurat de „personulităţi” gomoase care nu-i dădeau voie să intre în dialog cu spectatorii simpli, să le afle oful... Găsea mereu asemănări, dar identifica şi deosebiri între cele două spaţii moldoveneşti, între băştinaşii de pe un mal şi de pe celălalt al Prutului: comportamental, lingvistic, în privinţa libertăţilor şi restricţiilor, a nivelului de trai... Şi atunci mi-a scris pe marginea gazetei Literatura şi arta, nr. 17 din 20 aprilie 1989, cu care mă lăudam având pe ultima pagină şi o poezie semnată Grigore Vieru: „Fratelui Costică, să-l ferească Dumnezeu de raiul în care se cerşeşte. Cu drag, Gr. Vieru, 30.VII.89, Focşani.”

Sălile de sport, stadioanele sau alte spaţii în care am dat reprezentaţii, erau arhipline. Toţi voiau să-i vadă şi să-i audă pe fraţii basarabeni. Pe 1 august, după spectacolul de la Iaşi, ne-am despărţit.

Ne-am revăzut în primăvara următoare – era după Decembrie ’89 – la Chişinău. Nenea Grig era plin de speranţe, încrezător, îndrăzneţ, pus pe fapte mari. Se implicase intens în lupta pentru recunoaşterea şi impunerea valorilor româneşti în Basarabia, pentru afirmarea identităţii, pentru Tricolor şi scris cu alfabet latin, pentru înfăptuirea Unirii mult visate. Era zilnic în Piaţa Marii Adunări Naţionale, vorbind mulţimii şi lămurind-o... În anii următori a colindat toată Ţara, din Maramureş şi Sătmar până-n Dobrogea şi Banat. La Botoşani a revenit mai rar...

Dispariţia cuplului Doina şi Ion Aldea-Teodorovici şi deziluziile politice de la Chişinău l-au făcut să se simtă părăsit. Nu mai avea suflul de-altădată... Era atacat, dar nu se lăsa învins, lupta cu armele scrisului, chiar dacă suferea şi era îngrijorat de soarta românilor basarabeni... În 2001, la Zilele Eminescu, am stat mai mult de vorbă cu el. Era alt om... Idealurile pentru care lupta pierdeau teren, dar nu-l descurajaseră definitiv... Era neputincios, sleit, iar împlinirea lor o vedea tot mai departe... I-am arătat volumul Rădăcina de foc pe care făcuse o dedicaţie soţiei. A rămas foarte surprins şi încântat. S-a înviorat, flacăra din priviri i-a renăscut... Am refăcut amintiri comune... Sub vechiul autograf a completat: „Fratelui Constantin, pentru că am regăsit în inima sa acelaşi foc românesc. Omagiu Gr. Vieru, 3.VI.2001.” Ne-am mai întâlnit o dată în iunie 2005, după care l-am văzut în emisiuni la televizor. Arăta istovit... Auzisem că este bolnav... bolnav de inimă rea... Pe 17 ianuarie 2009 trebuia să vină la Botoşani, dar în ultima clipă... şi-a anulat deplasarea... Ce l-a oprit?... Cine l-a convins să renunţe?

Astăzi nenea Grig nu mai este. Se pare că Dumnezeu a trimis moartea pe pământ sub înfăţişarea autoturismului... Şi sunt atât de multe feluri de a muri, că nici nu le mai poţi ocoli... Stau şi ne pândesc din parcări, de pe carosabil, de pe trotuare, de pe spaţii verzi... Dar unde nu stau?! Dumitru Matcovschi – grav accidentat de maşină... Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – victime ale maşinii... Grigore Vieru – ucis de maşină. Tocmai fusese să-l sărbătorească pe „Domnul cel de pasăre măiastră, / Domnul cel de nemurirea noastră...” O clipă de neatenţie şi totul încremeni... totul deveni „a fost”... Firava lui pâlpâire se stinse ca o lumânare suflată de vânt, şubreda lui viaţă se scurse ca un râu repede de munte. Stindardul poeţilor Basarabiei, marele poet al literaturii române contemporane, pleca dintre noi tăcut şi pe neaşteptate, înainte de a ne fi spus tot ce avea de spus. Pleca trist şi neîmpăcat că râul de lacrimi care e Prutul, n-a putut fi secat, că politicienii de la Bucureşti şi Chişinău n-au reuşit să-şi dea mâna şi să aducă Basarabia la Patria-Mamă... Ne-a părăsit hărţuit şi neînţeles de confraţii săi din Ţară care îl acuzau că „a rămas tot la Eminescu”, iar el le răspunse că „la Eminescu abia dacă se ajunge”... Din 18 ianuarie 2009, nenea Grig este lângă Eminescu... Discipol cu Maestrul... Şi tot împreună cu ei sunt şi Doina cu Ion, cei care au făcut să răsune universul românesc de melodioasele lor cântece... Toţi patru, mari luptători, patrioţi adevăraţi întru năzuinţele românismului, ne urmăresc de sus...

„De avem sau nu dreptate, / Eminescu să ne judece!...”

A mai apelat vreodată cineva la judecata unui poet?! Nimeni, pentru că nimeni n-a descifrat mai bine identificarea lui Eminescu ca un drept judecător al românilor decât Grigore Vieru... Eminescu... este liantul fără de care am fi fost mult mai săraci... „El e Cerul... noi doar păsări călătoare sub văzduhul lui.”

Oare ce păcate grave avem, ce tribut aşa de greu avem de plătit, de Pronia Cerească şi-a întors faţa de la noi şi ne pedepseşte atât de rău, luându-ne călăuzele cele mai valoroase şi lăsându-ne singuri şi dezorientaţi să rătăcim fără ţintă, fără speranţă?...

„Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc...”

„Ştiu: cândva, la miez de noapte / Ori la răsărit de soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale.”

„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie...”

Iartă-mă, nene Grig!...

Botoşani, de Sf. Trei Ierarhi, 2009

Constantin ADAM,

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Botoşani

missing image file