Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Ionel CĂPIŢĂ
Omul din Grădina Maicii Domnului

L-am auzit zicând: „Cât trăiesc – mă zbat, cât mă zbat – trăiesc.”

Toată săptămâna nu-i ajung nici mâinile, nici picioarele – când e la Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime”, unde ţine prelegeri studenţilor şi examinează pacienţii, când e la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţeanu”, când la Institutul de Cardiologie din Chişinău, când e la Lilia, fiica lui, când e la Lucian, feciorul. Mai are şi prieteni, ba încă-i schior şi vânător pe lângă toate. Duminica... iată duminica dl Aurel Dănilă o ia pe doamna Emilia, nevasta lui şi, cu gând frumos, se duc împreună la Biserica „Trei Ierarhi”, din cadrul Mitropoliei Basarabiei, să-şi mai îngrijească şi altfel de suflete.

Acelaşi drum îl are şi la alte sărbători creştine. Doar la Bobotează îşi mai ia asupra-şi puşca de vânătoare... După ce preotul sfinţeşte apa, sloboade trei focuri de armă în văzduh, „ca să nu se apropie duhurile rele şi să nu spurce agheasma”. În celelalte zile tot nu se lasă, ci caută să-l alunge pe cel rău şi cu ajutorul cuvântului creştin, dar mai ales cu harul divin ce i l-a dat Cel de Sus întru salvarea sănătăţii oamenilor.

Îţi jilăveşte sufletul şi-ţi trezeşte admiraţiile acest om care, de vreme ce unii îmbogăţiţi peste noapte, cu bani nemunciţi, îşi numără miile şi milioanele de dolari şi euro, el, după mai bine de 50 de ani consacraţi medicinei, numără milioanele de... recunoştinţe, repetate de atâtea ori de către suferinzii cărora le-a reîntors sănătatea.

– Asta-i averea mea. O altă avuţie mai mare nu mi-am dorit. Doar e lucru ştiut:
nu-i bogat acel ce are mult, ci acel care se mulţumeşte de puţin şi se bucură de multe.

O fi, nu zic, dar... cine şi cum înţelege. În tot cazul, dl prof. univ. dr. hab. Aurel Dănilă îşi are principiile lui de viaţă ce-şi au începutul din cele zece porunci biblice.

– Mama mi-a dat viaţă, tata – caracter, afirmă dumnealui. Şcoala românească cu cele patru clase pentru toţi, mi-a clădit fundamentul culturii umane, prin credinţa în Dumnezeu. De atunci ţin minte sfintele rugăciuni „Înger, îngeraşul meu”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, care se află la temelia omului creştin, precum şi cele zece porunci. Orele de religie în şcoală ne-au cultivat dragostea de bunul Dumnezeu, de natură şi de Ţară. Fără Dumnezeu în suflet, nu ştii nici a păstra ceea ce au creat alţii, nici a te bucura de ceea ce te înconjoară.

Noi toţi avem un Dumnezeu: de eşti creştin, de eşti musulman, de eşti iudeu. Religia propovăduieşte dragostea de aproapele, dragostea de Neam, de ţară, de mediul în care vieţuiesc... Da, existenţa omului, dar şi natura, se află în primejdie. Ce poţi face, omule? Înlătură primejdia şi viaţa va decurge în libertatea ei firească. Cea mai puternică forţă de a reînvia sentimentul dragostei faţă de lumea înconjurătoare, faţă de ţară şi pământ este credinţa în Dumnezeu. Din păcate, guvernanţii noştri nici până azi n-au introdus religia în şcoală, ca obiect de studiu.

Precum sfintele rugăciuni, deopotrivă şi alte sentimente creştine, cultivate de şcoala românească, dl profesor universitar le poartă în sinea lui prin ani şi ani. De acolo, din România Mare, în care s-a născut, pe 25 februarie 1934, de acolo porneşte şi dragostea lui de Neam şi Ţară. Trăirile şi le exprimă prin cuvânt, prin faptă, prin luare de atitudine.

Cine şi-a dus paşii în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, la mitingurile Mişcării de Eliberare de sub jugul cotropitorilor străini şi al călăilor autohtoni, a avut ocazia să-i asculte durerea şi vrerea sub lozinca: Unirea noastră-i unica salvare!

– Basarabia-i pământ înstrăinat şi cui să-i pese de el? Păcat de aşa pământ... o spune cu mahnă în suflet domnia sa. Ridicându-şi privirea spre o hartă a României din perioada interbelică, o hartă ce atârnă în cabinetul său de lucru, la Spitalul „Sfânta Treime”, îmi zice:

– Face doar să-ţi arunci ochii pe harta lumii, pentru comparaţie, şi ai să vezi că Ţara noastră seamăn n-are – e ca o pâine rotundă, uite, e o lacrimă a lui Dumnezeu, scăpată pe faţa pământului. Papa Ioan Paul al II-lea, vizitându-ne Ţara, a numit România „Grădina Maicii Domnului”.

Dar cine să fii tu, omule, care din voia lui Dumnezeu te-ai născut în această „Grădină a Maicii Domnului”? Răspunsul îl poţi afla tot în cuvântul România. În el sunt presărate doar literele pe care, aranjându-le ceva mai altfel, vei obţine ceea ce eşti, dar nu bănuieşti – om în rai. Şi în aceasta, fără tăgadă, este lucrarea Domnului – în taina numelui, pe care i l-a dat acestei ţări, în care te-ai născut şi m-am născut.

– Am avut norocul să mă nasc în comuna Crişcăuţi, judeţul Soroca din România Mare, prinde a depăna firul neuitării domnul A. Dănilă. Acolo ţâşneşte un izvor extraordinar ce aruncă câteva căldări de apă o dată, adică 60-70 litri pe secundă. Dar ce mai apă! M-am născut într-o comună înconjurată de cinci păduri – Pădurea Leahului, Pădurea Flocosului, Pădurea Humăriei, Pădurea Horodiştei şi Pădurea lui Oleinicu. Când te duceai într-o parte de sat, nimereai în Pădurea Leahului, care era 80 la sută cu pomi de cireşi. Fel de fel de cireşe erau acolo! – albe, rozove, rozovioare, roşii, negre; amare, mai puţin amare, dulci, mai dulci, dulci ca mierea... Dacă te duceai în altă parte de sat, te scufundai în Pădurea Flocosului, care era toată din stejari seculari, cu nişte poiene doldora cu de toate – cu fragi, cu flori ce te îmbătau cu mireasma şi ademenirea lor. Iar păsările... atâtea păsări nu-şi dădeau rând la cântec! Te umpleai de farmec şi de viaţă în oricare din cele cinci păduri în care te pomeneai.

Dar Valea Căinarului?! Când eram copil, mie îmi părea că acela-i Raiul. Aşa frumuseţe, aşa sălcii, aşa iarbă vălurândă, atâtea păsări!... Lebede erau acolo, raţe, gâşte, vedeai şi dropii, mari-mari, ca nişte curcani. Dar ce frumuseţe, ce minune de grădinărie, cu de toate, aranjau crişcăuţenii pe valea râului Căinari! Azi la Crişcăuţi nu mai e acel paradis, nu mai e. Alţi oameni trăiesc acolo şi altele sunt împrejurimile... Colectivizarea, care s-a produs ca o explozie nucleară într-un colţ de rai, a distrus armonia de mii de ani dintre om şi natură. Consecinţele acelui dezastru apocaliptic încă se vor vedea. Totuşi, cea mai mare crimă ce se tăinuieşte în firea omului mutilat de ideologia comunistă e că ţăranul nostru nu mai vrea pământ, nu-l mai doare sufletul pentru pământ. Până şi omul primitiv a luptat pentru acapararea teritoriului, pentru pământ, dar noi, până unde am ajuns noi? Ca să vezi: imperiul roşu, ca şi Imperiul Rus, a luptat şi a acaparat cu nemiluita pământuri de la toţi vecinii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Moscova şi acuma continuă să-şi facă mendrele în Transnistria şi nu numai. Iar nouă pământul ne-a devenit o povară...

Îl doare... Iată ce-l doare pe Aurel Dănilă – nenorocirea Neamului. Nu se poate împăca defel cu ceea ce se întâmplă pe această palmă de pământ, rupt de la matcă.

Neîmpăcarea, însă, îl costă şi l-a costat – în ale vieţii şi în ale carierei. În 1984, când a făcut 50 de ani, cineva din umbră a împuşcat în geamul casei lui şi s-a făcut nevăzut. Nevăzut a rămas până azi... În 2001 a fost agresat de nişte necunoscuţi, care mai nu i-au luat zilele, lăsându-l fără cunoştinţă, lângă blocul unde locuieşte. Nu s-a aflat şi, probabil, nu se va afla niciodată, cine au fost agresorii.

„Mama mi-a dat viaţă, tata – caracter”, o spune nu o dată Aurel Dănilă. Dar are şi o voinţă pentru care l-ai putea invidia. Voinţa îl ajută, caracterul – îi aduce izbânda, fie şi cu multe necazuri...

Constant, neşovăielnic, rămâne profesorul universitar Aurel Dănilă mai întâi faţă de sine, apoi şi faţă de alţii. N-a schimbat şi nu şi-a trădat principiile de viaţă şi nici prietenii. E greu de spus cine dintre noi se poate bucura de o aşa prietenie, ce durează şi până azi, din acei ani îndepărtaţi de studenţie... Au fost cinci şi toţi anii ceia, cât au învăţat la Institutul de Medicină din Chişinău, au locuit împreună, într-o cameră de cămin. Dintotdeauna au ţinut la prietenia lor, au păstrat-o, devenind cinci colţuri ale aceleiaşi stele – prietenia. Şi cu toţii au devenit personalităţi notorii în ştiinţa medicală: Aurel Dănilă, doctor habilitat, profesor universitar, Anton Spânu, doctor habilitat, profesor universitar, Boris Ianachevici, doctor conferenţiar, Alexandru Izvoreanu, doctor conferenţiar, profesor universitar, Nicolae Fruntaşu, doctor habilitat, profesor universitar. Nu demult Anton Spânu a plecat în lumea celor drepţi... Prof. A. Dănilă a scris în Literatura şi arta un tulburător cuvânt de adio, cum numai un prieten adevărat îl poate scrie...

Savanţii ruşi, apreciindu-i capacităţile, în anii când Aurel Dănilă lucra la teza de doctor în medicină, i-au oferit loc de muncă şi apartament cu trei camere, numai ca să rămână acolo, în Moscova. Tânărul nostru savant nu s-a lăsat ispitit, ci, odată cu susţinerea cu brio a tezei de doctor, a eliberat apartamentul şi i-a spus „adio” Moscovei, oprindu-se la Chişinău. Aici mai târziu a obţinut o locuinţă, tot cu trei odăi, într-un bloc nou.

Azi pomii şi copăceii sădiţi de mâna lui primprejurul blocului – nucari, cireşi, caişi, tei şi stejari – sunt frumoşi şi falnici. Îi amintesc într-un fel de Crişcăuţii lui, de casa părintească, împrejmuită de o livadă, semănată cu stupi. Şi de acel nuc mare şi rotat, sub care dormea serile, din luna mai şi până în octombrie...

Acum vreo trei decenii s-a apucat omul să sădească nişte nucari şi în faţa Spitalului nr. 3 din Chişinău (azi Spitalul „Sfânta Treime”), care pe atunci fusese dat în folosinţă, dar n-a fost să-i planteze acolo, căci medicul-şef, tov. Pinski, l-a apostrofat şi l-a alungat cu tot cu „iniţiativă”. În vremea aceea oamenii băştinaşi erau marginalizaţi
să-şi vorbească limba doar la strâns pătlăgele, sfeclă, tutun, la muls vacile; nici copacii autohtoni n-aveau ce căuta în faţa şcolilor, spitalelor, a grădiniţelor de copii... Totuşi, Aurel Dănilă a insistat să planteze acei nucari şi a reuşit s-o facă, dar nu unde şi-ar fi dorit, ci unde i s-a permis – „în exil”, dosiţi de ochii lumii, între cele două blocuri ale spitalului, strâmtoraţi de o parte şi de alta. Cine doreşte, îi poate vedea înghesuindu-se cu braţele a rugă spre cer.

Când a venit vorba despre ceea ce au avut de pătimit nu doar oamenii, ci şi plantele, şi păsările, şi alte vietăţi ale acestui pământ, precum şi natura noastră în general, mi-a prins a povesti cu amar pe suflet:

– A fost o dispoziţie a lui I.I. Bodiul, primul secretar al c.c. al partidului comunist al Moldovei, prin care se interzicea ca în faţa instituţiilor de stat să se planteze altceva decât mesteceni, pini şi scoruşi. Vai de capul aceluia care îndrăznea să planteze stejari, tei sau fagi! Zbura afară din orice funcţie. Dar parcă numai în faţa instituţiilor de stat n-aveau loc speciile autohtone de arbori şi arbuşti? Ia uite, când vii de la Leuşeni spre Chişinău – pe stânga şi pe dreapta drumului ce fel de specii de copaci cresc? Numai mesteceni şi numai pini, ca în Rusia! Nu-i destul că ne-au rusificat pe noi, dar au căutat să ne strice şi natura. De, ca să le placă şi să le priască mediul celor pripăşiţi aici din stepele ruse. Ia aminte că, precum ocupanţii ruşi, la fel şi mestecenii lor sunt dăunători meleagului nostru. Doar la noi pământul nu-i mlăştinos ca în Rusia. Ba pe deasupra avem parte şi de ani secetoşi şi lipsă de apă, deficitul de umezeală este evident pentru natura noastră, iar mesteacănul, spre deosebire de alţi copaci autohtoni, pentru a supravieţui timp de 24 de ore, are nevoie de 30-40 litri de apă. El consumă şi apa altor copaci... Din această cauză mesteacănul este dăunător naturii noastre, precum şi acei care au venit cu dânsul pe capul nostru. Doar natura lungeşte viaţa omului şi tot ea poate s-o scurteze. Acest lucru trebuie să ne pună pe gânduri!

De când s-au mai schimbat vremurile, dl prof. Aurel Dănilă a îndrăznit şi, până la urmă a reuşit, să planteze nucari şi în faţa Spitalului Clinic Municipal „Sfânta Treime”. Dintre toţi, doar unul a scăpat de agresivitatea celor cărora le sunt dragi doar arborii ca la ei acasă, dintre toţi un nuc a scăpat, fără a fi rupt sau spintecat. A avut norocul să crească sub fereastra celui care l-a sădit şi care îl păzeşte prin geam. Acum e mare acest nuc, „a urcat” spre etajul patru...

Eram în cabinetul de la spital al profesorului, acum câşiva ani. Nitam-nisam intră econoama şi-i spune domnului profesor în limba ei, adică ruseşte, că nucul de sub fereastră dăunează clădirii spitalului şi trebuie dat la pământ.

– Să nu te-mpingă păcatul să te atingi de nuc, că va fi vai de capul vostru!... o avertiză dl doctor A. Dănilă.

Abia de a răsuflat uşor lămurindu-se cu un oaspete nepoftit, că îl cheamă afară, „la faţa locului”, Simion Terinte, directorul spitalului, şi i-o taie scurt pe doi:

– Eu n-am să-ţi permit să faci ce vrei! Când îi fi mata directorul spitalului, atunci îi sădi copaci unde îi dori! Acuma eu sunt director şi să ştii că toţi pomii de sub pereţii spitalului, am să-i tai! Să nu-i văd!

– Nu-i nimic veşnic pe lume, i-o întoarse calm dl A. Dănilă. Ai să pleci şi mata. Poate va veni altul, care-i va sădi...

Nu mai ştiu cum s-a încheiat acea discuţie între un director de spital doar cu diplomă de medic şi un doctor habilitat în medicină, profesor universitar, cu monografii şi un clit de lucrări ştiinţifice, deoarece mi-am căutat şi eu de-ale mele.

Ceea ce bucură e că totuşi nucul de sub fereastra domnului profesor Aurel Dănilă stă în picioare, de antihrişti neatins. Să fi tras oare dl profesor şi cu astă ocazie trei focuri de armă în văzduh?

I-a sădit apoi şi dlui director doi nucari sub fereastră. Întru dăinuire...

– Eh! Că multe le-am mai petrecut, o spune Aurel Dănilă. De-aş ajunge să văd şi Unirea, să-mi văd Ţara în care m-am născut – România Mare!

Râvnind împlinirea visului de-o viaţă, savantul continuă să-şi facă datoria în medicină, ajutând pacienţii să-şi recapete sănătatea „nu pentru o lună-două, ci pentru câte zile are omul”.

Dar nu numai pacienţii şi... pomii constituie marea grijă a dlui prof. Aurel Dănilă. Tinerii studioşi, mediciniştii care fac practica la Spitalul „Sf. Treime” – iată încă un obiect al preocupărilor majore ale Domniei Sale. Decenii la rând a învăţat sute şi mii de viitori medici nu numai cum să-şi facă profesionist şi onest meseria, dar le-a spus, de la catedră sau în cabinetul său, adevărul despre istoria şi identitatea noastră naţională. Şi le-a inoculat pasiunea pentru lectură, recomandându-le articole, ziare şi reviste progresiste, autori de talent, cărţi de notorietate. Îi îndemna să meargă la spectacole de teatru, la concerte, expoziţii de artă şi, desigur, la bibliotecă! Însuşi dl profesor are o bibliotecă extraordinară, cum rar vei găsi în alte case de intelectuali „tehnocraţi”, nefilologi de la noi. Că în această frumoasă şi extrem de bogată colecţie găseşti sute de tomuri consacrate medicinei – nimic de mirare. Însă, alături de cărţile de specialitate, în biblioteca dlui A. Dănilă „convieţuiesc” şi rafturi lungi, ticsite cu cele mai reprezentative opere ale scriitorilor români şi ale clasicilor literaturii universale. La fel – numeroase volume de istorie, inclusiv, biografii ale unor redutabili fii ai Neamului românesc, studii solide despre segmente şi personalităţi controversate (sau considerate ca atare) ale trecutului nostru nu prea îndepărtat. Şi – să nu uit! – un loc de cinste, în această bibliotecă, îl ocupă cărţile de artă, care-s o dovadă în plus a sensibilităţii aparte a dlui prof. univ. dr. hab. Aurel Dănilă, un medic de seamă, cu suflet de artist, un suflet ce vibrează mereu, puternic, pentru binele omului şi al poporului nostru, stresat de-a lungul secolelor.

...Toamna şi primăvara, croieşte ceva timp, îşi scoate hârleţul şi ciubotele de cauciuc, de după tapceanul pe care-i consultă pe cei bolnavi, se încalţă şi se duce să mai sădească un pom, doi sau câţi reuşeşte... în Grădina Maicii Domnului.

Ionel CĂPIŢĂ