Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
TINERE SPERANŢE / МОЛОДЫЕ ТАЛАНТЫ / THE NEW TALANTS
Dumitru MĂLAI
Consacrarea unui „Monstru Sacru”

În ziua a treia a lunii decembrie, anno Domini MMIX, în „Librăria din Centru”, a fost prezentată o nouă carte a poetului postmodernist Teo Chiriac, intitulată Monstrul Sacru (Scările lui Teo). Manifestarea a avut loc în „cuaternara noastră mioritică pe la chindii”, mai exact la h. 19, ora României. Fanii poeziei şi simplii vizitatori curioşi au încălzit spaţiul, roind în suspans pe lângă cărţile librăriei din subsol în aşteptarea începutului. Şi iată că pe scări, către cititori, a coborât poetul, a făcut-o intenţionat, ca ulterior să şi urce pe „scările lui Teo”, să atingă supranatura şi s-o facă pe înţelesul tuturor.

Invitaţii poetului au fost „domnul Abis şi prinţul Neant” Arcadie Suceveanu, „clasicul în viaţă” Vladimir Beşleagă şi „tânărul de-o inteligenţă sclipitoare” Adrian Ciubotaru. Teo Chiriac n-a uitat să se invite şi pe sine. „E mult mai uşor să fii invitatul cuiva, decât să fii propriul tău invitat şi să ai invitaţi”, ne împărtăşea mai târziu gazda.

Moderatorul, scriitorul (şi el posmodernist) Emilian Galaicu-Păun, a pregătit apariţia poetului cu pricina printr-un catren din cartea care-şi făcea în seara aceea apariţia. Ne promitea în continuare duritatea şi sclipirea unui diamant ce le vom descoperi în poeziile lui Teo Chiriac.

De după coloană, după care oricum nu puteai să ascunzi sclipirea diamantului, a apărut abia reuşind să-şi stăpânească emoţiile, poetul „Monstrului Sacru”. Mottoul serii a devenit „chemarea prinţului” din Mistreţul cu colţi de argint de Ştefan Augustin Doinaş. Chemarea era adresată întru prinderea mistreţului cu colţi de argint, care hălăduieşte undeva, în păduri de nepătruns, îndreptându-ne inconştient, pe o altă cale, spre vânarea mai degrabă a unui sens profund în poezie. Recitirea fragmentului din poemul lui Şt. Aug. Doinaş mi-a dat senzaţia că Teo Chiriac îl vede pe prinţul din Levant ca pe un tip melancolic, meditativ, care în şoaptă, parcă cerând supuşilor săi înţelegere, îi roagă să înceapă vânătoarea mistreţului, însă „vă rog” nu spune. Mi se pare că, dacă mistreţul uriaş şi fioros ar întâlni un astfel de prinţ cum e cel din finalul baladei, fiarei probabil i s-ar face milă şi l-ar lăsa în pace, nu cumva să plângă.

Pe urmă fanii poeziei au luat cunoştinţă de compoziţia acestei cărţi. Este uimitor faptul că poetul a conceput cartea sa la un nivel mai întâi general, prezentându-ne-o nu ca o simplă culegere de poezii, dar ca o operă integră, structura ei având o intenţie, arhitectura ei sugerând un mesaj la fel de profund ca şi o idee elaborată. De aici şi unul din farmecele poeziei postmoderne de a se juca cu forma. Cântecel de trezit viaţa, Peripeţiile creaţiei, Roata şi Monstrul Sacru sunt un elogiu vieţii, sunt partea cea dintâi a cărţii. Prin Cântecel, cum îl numeşte poetul autoinvitat, accentuându-şi modestia de creator muritor, este jucăuş denumit actul voinţei datorită căruia şi prin care, de fapt, ne naştem; curajul şi tupeul de a exista. Cântecel este un lucru mic şi drăguţ, prin care metaforic se negociază, se joacă cu viaţa. Desigur, în acest joc e mai multă tristeţe decât pasiune, dar autorul nu renunţă la aparenţa aceasta copilărească pentru a da poeziei mai multă volatilitate. Peripeţiile creaţiei nu este altceva decât ars poetica şi o reglare de conturi cu această a doua natură, care îl determină pe poet să scrie. Rădăcinile acestui instinct creator se trag tot din viaţă, sunt un zbucium inefabil al omului cuprins de panica tăcută a impasului minţii aflat în faţa complexităţii unor absoluturi ca viaţa şi moartea. Limbajul poeziei postmoderne este tocmai potrivit pentru acest scop. În scrierile sale poetul preferă absurdul, eclecticul, jocul de semnificaţii, el delirează raţional şi se revoltă prin cumpătarea creştină. Roata e un poem filosofic, al veşnicei perindări („să te roteşti, să te roteşti înainte şi înapoi / Făcând schimb de civilizaţii, de tămâie şi smirnă, de mituri şi eroi”), al veşnicei schimbări, al veşnicei deveniri şi morţi; este dragostea poetului faţă de mişcarea circulară şi faţă de simplitatea genială a invenţiei („inventează-mă şi îndrăgosteşte-te de mine / Pe drumul nesfârşit al cunoaşterii de sine”). Şi mersul logic al structurii cărţii se opreşte la staţia Monstrul Sacru: definind prealabil elementele esenţiale, acum se cere apariţia celui de dragul căruia s-a făcut această introducere lungă – omul (ori subiectul care observă, subiectul care doar să observe). Partea a doua a cărţii o constituie Scările lui Teo, o experienţă personală, a încercărilor de înălţare prin poezie, jurnalele de călător (sau de urcător pe scări) şi experienţele metafizice ale unei căi nu mai puţin metafizice. Pe paginile cărţii ne urcăm la misterioasa înălţime la care ne-au
adus Scările lui Teo şi anume la compartimentul Supranatura pe înţelesul tuturor, care, încet-încet, ne pregăteşte pentru culminaţie: Cântecelul de adormit moartea. Da, asta e în stilul postmoderniştilor de a fi impersonali, adică în loc de propria adormire – moartea aici e îmblânzită, o moarte care ar fi lăsat să fie adormită (rimez şi eu puţin). Structura acestei cărţi e structura vieţii umane. Postmodernismul domnului Teo Chiriac e atât de raţional şi de elaborat, încât năzuieşte să dea o viaţă (în sens direct) şi cărţii, s-o facă absolut autonomă. Această libertate a voinţei depăşeşte lumea ideatică a conţinutului cărţii şi jinduieşte la exteriorizarea sa, la o viaţă adevărată. Dar acest golem este pe drept numit monstru, fiindcă postmodernismul său, deşi abordează motivul frumosului, e urât, prin excelenţă neestetic ca tot postmodernismul, el e un spirit de disidenţă, adică singur îşi pune sieşi limite. Voinţa aceasta nemărginită, în cazul dat, devine o ficţiune chiar în cadrul poeziei postmoderniste.

Să revenim la Teo Chiriac, care ne aşteaptă la microfon. Dânsul intenţionează să ne citească ceva, mai exact – Cântecelul de trezit viaţa. Chiar o face, uitând pe durata citirii, de sine. El citeşte de parcă vrea să renască emoţiile creaţiei, să le arate şi oaspeţilor săi, dar în acelaşi timp este cumpătat, poetul nu electrocutează, el doar rezolvă un exerciţiu matematic în faţa noastră. Prima lui ieşire a durat patru poezii. Apoi domnul Teo Chiriac se întoarce din sine şi ne spune că am călătorit în 11 septembrie 2005.

Jucăuş, iradiind ironie, îşi face apariţia unul dintre invitaţi – Adrian Ciubotaru, cel care nu ezită să sclipească prin inteligenţa sa, anunţată de moderator şi în faţa fanilor de poezie, demonstrând că nu întâmplător colegii de breaslă mai mari (ca vârstă) văd în poezia lui ceva promiţător. În seara aceea el şi-a asumat rolul de Moş Crăciun, anticipând probabil sărbătorile de iarnă. Publicului, precum şi omagiatului domn Teo Chiriac, li s-a dăruit câte un poem şi, cum se obişnuieşte probabil printre postmodernişti – de a se autoinvita (autoelogia, autoevalua etc.) – A. Ciubotaru şi-a dăruit şi sieşi o poezie. Aşa sunt aceşti artişti, supuşi fideli ai postmodernismului (a cărui trăsătură distinctivă este şi impersonalitatea sau, şi mai exact, „lipsa de sine”), câte o dată îşi permit să revină la eul lor autentic – nu cu mâinile goale, desigur. Dar poeziile pe care le-a recitat chiar au meritat atenţia şi fantezia spectatorilor, cadourile au fost pe măsura celor care le-au primit.

Un alt vânător al mistreţului cu colţi de argint, Arcadie Suceveanu, era sincer bucuros pentru performanţa literară a prietenului său. „Apariţiile lui Teo Chiriac – un poet al marilor viziuni panoramice – sunt discrete şi rare, dar sunt întotdeauna memorabile, cărţile sale devin cărţi eveniment”, tatona „domnul Abis”. „Monstrul Sacru este o carte a unor strigăte existenţiale teribile, a unei tristeţi metafizice, o carte scrisă în parametri paradigmatici postmoderni; poezia lui Teo este încărcată de referinţe culturale, mitologice, biblice, trecute prin sitele metaforice.” În viziunea „Prinţului Neant”, autorul omagiat în acea seară la Librăria din Centru este un poet nou, un poet proaspăt, făcând un pas original în poezia postmodernă – acela de a folosi intenţionat rimă , nefiind exagerat de ludic sau ironic. Domnul A. Suceveanu a mai menţionat că farmecul lecturii personale, al recitirii, al meditaţiei în timpul citirii se pierde atunci când astfel de poezii sunt citite la microfon. Dar problema nu stă chiar aşa la suprafaţă, putem spune analizând postmodernist. Chestiunea constă în aceea că poezia postmodernistă este atât de autonomă, încât include în sine şi receptorul, adică cititorul. Reiese că poezia postmodernistă poate să se citească ea însăşi, „singură pe sine”. În momentul când este recitită în faţa publicului, cititorul din poezie poate să intre în conflict cu cititorul venit să asculte recitalul.

„Hai ku Vladimir Beşleagă!”, a rugat Emilian Galaicu-Păun. Dar maestrul care a preluat în continuare microfonul / ştafeta a explicat că haiku e o poezie care se citeşte de unul singur. Au urmat patru poezii. „Plină de taine şi de minuni, lumea aceasta” – aşa se termină o creaţie a maestrului
Vl. Beşleagă şi cred că această afirmaţie, de factură expresionistă, ar trebui să fie o lozincă a omului modern, care nu mai observă lucrurile uimitoare, minunile existenţei cotidiene şi care a uitat să se mai mire ca un copil. Prin concepţie, această poezie a domnului Vl. Beşleagă „se bate” cu poemul Monstrul Sacru; ea ne permite să facem diferenţă dintre uimirea adevărată şi uimirea de recuzită din ultima.

Finalul. Microfonul era la datorie. Teo Chiriac măsoară trei paşi până la el. Deschide cartea la pagina 93, citeşte Cântecel de adormit moartea, iar în continuare – Făuritorul de vise, in memoriam Grigore Vieru. În Cântecel... poetul se joacă cu trei cuvinte: bine, frumos şi adevărat. Cum menţiona însuşi autorul, acestea sunt trei cupole ale idealului său, deoarece dânsul e un poet cu ideal. Poeţii lumii, după Teo Chiriac, s-ar împărţi în cei care au un ideal şi cei care nu-l au. La prima vedere, pare suspectă afirmaţia în cauză, cu atât mai mult cu cât poetul nu a catadicsit să explice logica acestei categorisiri. Fiecare om are idealuri, cu atât mai mult un poet pe care idealurile lui îl îndeamnă să scrie. Două cupole ale idealului său, binele şi adevărul, în mare parte nu figurează ca motive în poezia sa. Deci, nici idealul lui, cel puţin pe 2/3, nu se regăseşte în Monstrul Sacru. Probabil că lipsa de coerenţa ca trăsătură a postmodernismului marchează şi filosofia lui Teo Chiriac, şi ea destul de postmodernistă. Probabil că poeţii cu ideal păstrează idealul pentru sine şi nu-l irosesc în cărţile lor.

Este logică întrebarea dacă postmodernismul mai este actual, dacă mai este interesant, dacă nu este un curent răsuflat; în fine – mai are legitimitatea de a mai exista? Deoarece, din anii ’60 ai secolului XX până acum postmodernismul continuă să fie asociat cu noul şi ineditul. Însuşi poetul ne răspunde că „postmodernismul se retrage, tot mai obosit în propria sa cochilie”. Scriitorul este în căutarea unei noi forme de expresie literară, el se vede retras în mare parte din curentul postmodernist şi se autoproclamă mai degrabă neorenascentist. Este de înţeles predilecţia poetului care se preocupă de problema existenţei şi a omului.

Cartea Monstrul Sacru este o lectură intelectuală, aşa a conceput-o autorul şi aceasta i-a reuşit. Dar este şi o carte cam greoaie, cam complicată. Este o sondare psihologică şi a propriului trecut şi aceste autocogniţii pretind să ajungă originile, se lovesc într-o necesitate de a defini viaţa, creaţia, fără ca să răscolească cuibul de viespi, fără să tulbure apa în mlaştină şi nici să trezească leul / monstrul care doarme. Oricum, vorba unui înţelept cronicar român: „Cercaţi scripturile!...” Inclusiv, fireşte, scripturile lui Teo Chiriac.

Dumitru MĂLAI,

licenţiat în sociologie, student la
Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice