Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANIVERSĂRI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Valeria MATVEI
Un talent românesc în serviciul culturii franceze şi universale

Prezent deopotrivă în dicţionarele literare din România şi din Franţa, numele lui mai este şi astăzi disputat: cine este Eugen Ionescu – un scriitor român sau unul francez?

Deşi dilema persistă, cel mai des se recurge la această definiţie: scriitor român de limbă franceză. A fost, este un celebru dramaturg – protagonist de prim-rang al teatrului absurdului; dar este bine cunoscut şi apreciat ca atare şi în calitate de eseist, prozator şi poet. Numele său este scris atât româneşte – Eugen Ionescu, cât şi în manieră franceză: Eugène Ionesco.

S-a născut la 26 noiembrie 1909 (conform altor surse – la 26 noiembrie 1912), în familia avocatului Eugen Ionescu şi al Thérèsei Icard, fiica unui inginer francez. În anul 1911, familia se stabileşte cu traiul, pentru un timp, la Paris, unde tatăl îşi pregătea teza de doctorat. În 1916, Eugen Ionescu-tatăl se întoarce în ţară, unde mai târziu va divorţa şi se va recăsători, obţinând custodia copiilor. În 1922, viitorul scriitor, împreună cu sora sa se întoarce în România. Învaţă româneşte şi se înscrie la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În 1928 susţine bacalaureatul la Craiova. Din acelaşi an urmează Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, la specialitatea limba şi literatura franceză (1928-1932). Se include energic în viaţa culturală a capitalei, colaborând cu eseuri, cronici literare şi de teatru, versuri şi fragmente de roman, la mai multe reviste de prestigiu, precum Bilete de papagal – faimoasa revistă a lui Tudor Arghezi, la Vremea, Zodiac, România literară etc. După absolvire, funcţionează un timp ca profesor de limbă franceză la câteva licee din Bucureşti şi din provincie.

Debutează în presă, cu poezia Copilul şi clopotele, în revista literară a Liceului Sf. Sava (1927), din al cărei comitet de redacţie făcea parte şi unde va publica ulterior şi alte versuri.

Debutul editorial s-a produs în anul 1931, cu placheta de versuri Elegii pentru fiinţe mici. Deşi poeziile sale au constituit o revelaţie în literatura română din acea epocă, cele mai de seamă scrieri în limba română par a fi eseurile lui E. Ionescu, reunite în volumul intitulat Nu!, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu, în cadrul unui concurs pentru scriitori tineri needitaţi.

În 1938 pleacă la Paris ca bursier al guvernului francez, cu intenţia de a-şi susţine doctoratul cu teza Le Thème du péché et le thème de la mort dans la poésie franaise depuis Baudelaire („Tema păcatului şi a morţii în poezia franceză de la Baudelaire încoace”), rămasă neterminată. În 1942 se stabileşte definitiv în Franţa. Ministerul Propagandei Naţionale îl numeşte ataşat de presă al Legaţiei Române de la Vichy, apoi de la Marsilia (1942). Este secretar cultural al Legaţiei Române (1943), secretar principal al Serviciului Cultural din cadrul Legaţiei Române (1944). În 1944 contribuie la înfiinţarea Catedrei Mihai Eminescu la Nisa şi a primului lectorat de limba română la Montpellier.

În 1945 trece cu traiul la Paris. Se angajează corector la ditions Administratives, publică traduceri din autori români (Pavel Dan, Urmuz) şi trimite corespondenţe revistelor Viaţa Românească şi Universul literar.

Prima piesă de teatru, capodopera creaţiei sale La Cantatrice Chauve („Cântăreaţa cheală” sau „Englezeşte fără profesor”), de subliniată factură avangardistă, într-o formulă teatrală puternic provocatoare, a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théâtre des Noctambules din Paris, în regia lui Nicolas Bataille. Este reluată apoi la Théâtre de la Huchette din Paris, unde în 1952 se joacă şi La Leon („Lecţia”). În anul următor, 1953, îi sunt reprezentate şapte piese într-un act. Îşi câştigă foarte repede reputaţia de mare scriitor, devenind o glorie naţională a Franţei, la fel ca Samuel Beckett sau Jean-Paul Sartre.

Cariera scenică a operei sale dramatice continuă cu piesele Ucigaş fără simbrie (1959), Rinocerii (1960), Regele trage să moară (1962), Setea şi foamea (care în 1966 îl înscriu în repertoriul Comediei Franceze), Jocuri de masacru (1970), Macbeth (1972) şi Călătorii în lumea morţilor (1984). Piesele sale, traduse în numeroase limbi, inclusiv în română, au fost primite pe marile scene ale lumii şi îl impun pe Ionescu drept întemeietorul unui nou curent în literatură, în dramaturgie mai ales, cunoscut sub numele de teatrul absurd (sau: teatrul absurdului). Inovaţia literar-estetică a lui E. Ionescu a avut un impact considerabil asupra evoluţiei artei dramatice, înnoindu-i
radical mijloacele de expresie şi lărgindu-i universul tematic.

Cântăreaţa cheală, scrierea sa de debut ca dramaturg, a ţinut afişul la Théâtre de la Hachette timp de aproape patruzeci de ani, record absolut de longevitate pe o scenă pariziană.

În 1934, Eugen Ionescu scria: „Dacă eram francez, eram, poate, genial”. Peste 20 de ani, într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran, la 28 aprilie 1954, Ionescu se destăinuia: „Sunt genial pentru că sunt român, sunt genial pentru că am o instruire franceză şi mai sunt genial pentru că oricine poate fi genial, dacă vrea”. Despre ataşamentul său deosebit de puternic şi sincer faţă de spiritul românesc vorbesc şi alte amănunte din viaţa sa. Astfel, chiar dacă el însuşi a ajuns pe culmile gloriei datorită talentului său de excepţie, dar şi graţie faptului că a scris într-o limbă a unei mari civilizaţii, de largă circulaţie, cum e franceza, Eugen Ionescu îi îndemna pe colegii de breaslă mai tineri: „Scrieţi româneşte. Desigur, scrieţi şi în alte limbi, dar mai ales româneşte, pentru ca limba să nu piară. Este indispensabil pentru viaţa şi spiritul românismului şi pentru ca poeme, eseuri, studii şi lucrări ştiinţifice să răsară din rădăcinile adânci ale spiritului nostru.”

De-a lungul anilor, i s-au decernat numeroase premii şi distincţii atât în Franţa, cât şi în alte ţări. Cavaler al Legiunii de Onoare, a fost, în timpul vieţii, unul dintre nemuritori: membru al Academiei Franceze (1970). Numele lui Eugen Ionescu îl poartă un teatru de avangardă din Chişinău, care organizează şi un Festival internaţional de teatru purtând numele marelui dramaturg român-francez. Aflând despre această iniţiativă culturală basarabeană, maestrul a rămas profund impresionat, exprimându-şi dorinţa de a veni într-o vizită la Chişinău. Cu regret, nu a mai apucat să-şi realizeze această dorinţă, stingându-se din viaţă pe 28 martie 1994, în Oraşul Luminilor, la Paris.

missing image file

Valeria MATVEI