Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Claudia PARTOLE
Dublă cetăţenie...

Genul epistolar este unul deosebit. Autorul mesajului îşi ţine în palmă sufletul sau poate inima şi se uită în ea ca într-un cristal în care se reflectă chipul dilatat al lumii. Acest gând mi-a venit, recitind cartea poetului şi cronicarului ieşean Nicolae Turtureanu Dublă cetăţenie (Editura „Dana Art”, Iaşi)[1]*.

Printr-o notă informativă autorul din start îi explică cititorului că scrisorile sunt adresate unui prieten imaginar, dintr-o ţară imaginară, iar acest fapt, cred, denotă o şi mai multă francheţe. Pentru că atunci când scrii nimănui, de fapt, îţi scrii ţie. Este plăcerea de a te povesti ţie însuţi, precum zice Julien Green. Aceasta, totodată, implicând şi o responsabilitate deosebită.

Începute în 1991, aceste scrisori sunt un argument pro sau contra unor fenomene general-umane şi sociale (mai mult sau mai puţin axate într-un timp şi un spaţiu concret), de a căror metamorfozare se bucură nebunii, dar profită ticăloşii. Astfel îşi începe Scrisoarea I, Nicolae Turtureanu: „Dragă prietene de departe!... Felicitându-mă pentru victoria Revoluţiei din România, mă inviţi să fac o relatare a evenimentelor, care să vină în întâmpinarea cititorului din patria ta, satisfăcând astfel fireasca lui curiozitate în legătură cu orice întâmplare din care rezultă morţi şi răniţi...” Apoi urmează încă douăsprezece epistole în care sunt trecute în revistă mai multe destine şi întâmplări ce au anticipat acel moment crucial. Prin reflectări vii, nuanţate, pamfletăreşti autorul repovesteşte succint, ca un ghid-călăuză, istoria unui spaţiu de lume („pământul nostru ospitalier”) cu oameni „sedentari” (care nu s-au „mişcat decât ca în tangoul lui Lenin...”), făcând trimiteri şi la vecinii care „s-au arătat mult mai dinamici”. Mesajele au o alură dramatică, dar, totodată, şi burlescă vis-à-vis de varii anomalii, gen Societatea Anonimă a Hoţilor Liberi S.R.L., „Marele Canalizator” sau impactul nefast ce l-au avut asupra unor indivizi străvechile şi mult preferatele balade: la moldoveni Mioriţa şi la ardeleni Meşterul Manole etc.

Nic. Turtureanu îşi argumentează fiecare scrisoare prin destinele trunchiate ale unor oameni care, dacă nu rezistau tentaţiilor, numaidecât îşi schimbau locaţia, vânzându-şi aproapele, ba şi propria fiinţă. E cutremurătoare, în acest sens, Scrisoarea a V-a, în care anonimul expeditor îi face mărturisiri celui căruia îi scrie, de asemenea anonim: „Poate că te întrebi dacă mă ameninţă ceva, dacă viaţa mea e, cumva, în pericol. Îţi răspund: nu mai mult ca oricărui ins căruia poate să-i cadă o cărămidă în cap, să-l calce o maşină, să facă un stop cardiac sau o comoţie... În această insulă (e greu să-i spui ţară), unde m-au adus împrejurările, există posibilitatea ca oricând cineva să bage un glonţ sau un şiş în tine, fără să te întrebe cum te cheamă...”

Sunt mesaje despre fratricidul modernizat, mult mai subtil şi mai perfid decât cel de la începuturile urii. Acesta fiind dirijat dinafară, prin diferite trădări („turnătorii”), dar şi pe dinăuntru, printr-o maşinărie diabolică în stare să-l frângă pe oricine. Dar nu pe toţi!..

Un umor dureros de fin conţin Scrisoarea a VI-a şi a XII-a, dar şi celelalte, care, oferind şi o doză de amuzament, de fapt, te fac să râzi cu un ochi, plângând cu celălalt, totodată, îndemnându-te prin intermediul memoriei să înghiţi pastile-amintiri cu aceleaşi personaje incredibile care eram noi, fericiţii, pentru că nu ştiam cât de fericită e o altă lume! Atunci când ne strecuram, ca prin minune, prin filtrul Securităţii spre a ajunge în lumea „capitalismului în putrefacţie”, una din misiuni era (altfel nu se putea!) „de a urmări ce fac, ce pun la cale transfugii români...”

Citeşti cartea, suspectându-l ca un detectiv pe autorul scrisorilor, deşi, la un moment, nu mai poţi discerne cine e şi de unde vine acesta: din Kali-Buba sau a importat o Kali-Buba aici?! Acest paradox, această confuzie imaginară sunt provocate într-un mod firesc de trăirile şi retrăirile unei realităţi acerbe, dar şi bizare cu marionete şi „nemulţumiţi pasivi”, pentru care unica gură de aer venea prin emisiunile radio Europa liberă sau Vocea Americii (ca o lume de vis din care, totuşi, te trezeai!). Realitate pe care am trăit-o, am ingurgitat-o şi din care am crescut toţi: şi Nicolae Turtureanu, şi eu, şi alţii. Numai că, nu oricine o poate povesti! Autorul răvaşelor (care nu poate fi confundat cu autorul cărţii, căci de era să fie unul şi acelaşi, cartea purta un alt mesaj: patetic şi fals!), speculează cu sentimente sacre: se autodemască, se blasfemiază, ascunzându-şi atât adevărata origine, cât şi intenţiile sale de a obţine cu orice preţ statutul de martir. O dedublare perfectă, în care individul nu are nevoie nici de rude, nici de Dumnezeu. Se dezice! Din teamă, dar şi din vanitate.

„Vedeam cu ochii mei cum, într-o clipă, se face şi se desface istoria...”, scrie autorul anonim, uitându-se la toate transformările concomitent, cu ochi de profet şi de păgân. Astfel, lăsând impresia că acelaşi personaj devine un altul, înjumătăţit, în funcţie de împrejurări (dar şi influenţat de spiritul gregar sau de interese meschine), luând mai multe înfăţişări, deşi rămânând la chip acelaşi... «M-am rotit aşa până
m-a luat ameţeala, uitasem cine sunt, eram, în acele clipe, solidar cu toată lumea aceea nebună-nebună, care dansa, se îmbrăţişa, striga... Alături de cei doi disidenţi mă simţeam eu însumi un opozant, ce-ar fi fost (îmi fulgera prin cap) să fi făcut mai demult un joc dublu, să mă fi prefăcut că sunt devotat trup şi suflet şi-n acelaşi timp să le fi dezvăluit ăstora fără şireturi toate cursele, toate capcanele „băieţilor cu ochii albaştri”?!... Simţeam nevoia unui gest curajos, trebuia, cumva, să recuperez, să fiu credibil.»

Scrisoarea a IX-a, dar şi a X-a, impresionează mult prin dezvăluirea jocului fariseic. „Acum pot să recunosc fără niciun risc: nici mie nu-mi plăcea regimul! Dar am învăţat încă din liceu că trebuie să te adaptezi, nu doar să supravieţuieşti, ci ca să vieţuieşti cât de cât civilizat. Unde aş fi ajuns dacă nu acceptam colaborarea...” Doar e ştiut că „băieţii lucrau zdravăn, cot la cot cu revoltaţii, pe care nimeni nu-i putea opri din elanul devastator”. Asta a fost! Unii încercau orbeşte să apere, distrugând istoria, alţii conştient o distrugeau, pentru a-şi şterge urmele...

Starea metaforică a dedublării personajului, persistentă în aproape toate treisprezece scrisori (şi în titlu!), este motivată sugestiv de Nicolae Turtureanu prin explicaţia (care aparţine, fireşte, personajului său): „Am dublă cetăţenie...” „Şi ce-i rău în asta?, mi-ai putea replica. Atâţia oameni au cetăţenie dublă...” „Da, dar nu mă refer, stricto sensu, la calitatea mea de cetăţean, ci la dubla mea identitate, la faptul – ca să vulgarizez – că una vorbim şi alta fumăm. E o poveste lungă şi complicată, de aceea te-am şi luat pe tine drept confesor, întrucât eşti departe, iar reacţiile tale, chiar de
m-ar pune la stâlpul infamiei, şi-ar pierde pe drum virulenţa.”

Densitatea gândului, precum şi frazele, unele codificate, îi dau cărţii dinamism şi, în acelaşi timp, gravitaţie. N. Turtureanu prin Dubla cetăţenie spune lucruri cunoscute din istorie sau dintr-o viaţă dramatică pe care am trăit-o cu toţii – şi acei din stânga, şi cei din dreapta Prutului („de peste râu”, cum îi place dlui Turtureanu să se exprime), dar este inedit prin felul cum descoperă aceste adevăruri, cercetând paradoxala „Istorie a ţestoaselor, de la origini până în prezent”, pentru a spune lucrurilor cu totul altfel decât se văd cu ochiul. Mărturiile personajului care se spovedeşte prin scrisori se deosebesc de felul cum
le-ar înşirui un simplu cronicar!

Cartea e o îmbinare armonioasă a realităţii bolnave de orgolii cu nebunia şi ficţiunea impresionantă, parabolică, care convinge cititorul de existenţa unei Buba-Luba (broască ţestoasă), pe un tărâm unde „au fost lupte grele, între două triburi rivale, pentru cucerirea puterii” şi „cum se întâmplă peste tot în lumea modernă, pe unii i-au susţinut şi înarmat americanii, pe alţii – ruşii...”

Dovadă a reuşitei acestei scriituri devine şi starea sufletească de imponderabilitate pe care o trăieşti în finalul lecturii. Bineînţeles, simţi aceasta doar făcând abstracţie de disconsideraţia faţă de personajul-autor al răvaşelor, mila şi dezgustul provocat de faptele acestuia, apoi, depăşind o stare şi trecând la alta – de jenă faţă de neamul tău şi de întreaga omenire. Atâta lume bună putea fi acest personaj odios! „Comitetul ştia ce ştia, avea informatorii lui, pensionarii, casnicele, cărora nu le scăpa nimic...” Numai că nu oricare dintre aceştia ar fi recurs la confesiuni epistolare!

Demult n-am întâlnit ceva atât de neobişnuit ca structură şi mesaj! Citisem şi câteva poeme de-ale lui Nicolae Turtureanu, îl cunoşteam ca autor a cărui creaţie literară a fost comentată în multe reviste şi panorame critice, în dicţionare academice sau de autor apărute în ultimele decenii. Cam atât! Am aflat însă, abia acum, că este nu doar membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar şi al COPYRO; senior-editor la Revista Română, Iaşi; autor al mai multor volume de poezie, publicistică, proză; deţine Premiul „Lecţiile istoriei” pentru volumul Cuvinte încrucişate (publicistică, Editura „Cronica”, 1996); Premiul Festivalului româno-canadian de poezie Ronald Gasparic pentru Poezii din secolul trecut („Junimea”, 2002) etc.

M-a surprins plăcut (aceasta fiind bucuria fiecărui cititor!), descoperind în Dublă cetăţenie gânduri pe care le am şi eu. Bunăoară, şi eu cred că: „Istoria noastră, poveştile şi amintirile din copilăria poporului român sunt pline de întruchipări, reale sau fanteziste... Şi pentru prima dată în milenara sa istorie, românul a votat Soarele... Astfel, nu doar că am făcut insolaţie, dar ne-am şi ars...”

După o lectură aparent ciudată, dar cu o încărcătură explozivă, aş vrea să-mi închei meditaţia cu un gând extras din finalul cărţii: „Este limpede că am (a) fost şi eu (el) complice la ritualul de iniţiere... pentru declanşarea operaţiunii Ţestoasa de BAGA.”

Claudia PARTOLE