Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / ПРУТ, ОБЪЕДИНЯЮЩАЯ РЕКА / PROUTE, THE UNION RIVER
Radu MOŢOC
Biblioteca „Ion I.C. Brătianu”

Format de mic copil în spiritul dragostei de neam şi de ţară de către un părinte ilustru ca revoluţionar, apoi, ca om politic, Ion (Ionel) I.C. Brătianu nu a fost destinat unei cariere politice, ci uneia inginereşti, precum dorise tatăl său. Considerat omul providenţial, care avea să influenţeze, prin puternica sa personalitate, cursul evenimentelor până la Unirea cea Mare şi recunoaşterea ei prin tratate internaţionale, este de departe cel mai proeminent militant pentru împlinirea idealului naţional al unităţii statale.

Brătienii erau boieri de ţară, pârcălabi, vătafi de plai, logofeţi de visterie, care au luat numele de la satul Brătieni de pe apa Vâlsanului din jud. Argeş. Bunicul, Dincă Brătianu, era un om harnic şi cinstit. Bunica, coana Sica, era o femeie iute şi autoritară, care hotăra soarta copiilor după afecţiunea părtinitoare ce o purta fiecăruia. Ion C. Brătianu era al cincilea copil la părinţi şi a fost destinat să facă o carieră militară începând cu anul 1835. În perioada serviciului militar îşi consacra timpul liber cărţilor de istorie. Cu timpul, casa lui devine un loc de întâlnire a mai multor tineri printre care Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Alexandru şi Radu Golescu, Cezar Bolliac, fraţii Bălcescu, adepţi ai ideilor de libertate, reprezentate strălucit în acea perioadă de Ion Câmpineanu. Dincă obţine permisiunea lui Vodă să-şi trimită fiul la studii în străinătate, la Paris. În această perioadă încep legăturile de prietenie cu C.A. Rosetti. Ion C. Brătianu consacră o bună parte a timpului studiului istoriei universale şi, cu precădere, istoriei poporului român.

Este bine cunoscută activitatea lui Ion C. Brătianu din revoluţia paşoptistă. Perioada de emigrare la Paris (1849-1857) are o importanţă majoră în cariera lui de politician. El este iniţiatorul mai multor memorii adresate oamenilor politici pentru a forma un puternic curent privind cauza românilor [1]. Această activitate publicistică apare într-o fraternitate de rasă remarcabilă, pentru că lucrările ziariştilor francezi susţin ideile revoluţionarilor români.

Ca emigrant, Ion C. Brătianu frecventează Biblioteca Naţională din Paris, unde studiază tot ce este legat de istoria românilor. Aşa se explică clarviziunea cu care defineşte Naţiunea Română în Memoriul adresat lui Napoleon al III-lea: „Românii locuiesc ţara cuprinsă între Tisa, Nistru, Marea Neagră şi Dunăre şi se întind în grupe şi dincolo de Dunăre în Tesalia... Vorbesc toţi aceeaşi limbă, se închină la acelaşi Dumnezeu, au aceleaşi tradiţii şi aceleaşi aspirări, inimile tuturor bat în unire cu ale Franţei, sora lor mai mare care, mergând în fruntea gintei latine, este considerată de ei ca protectoarea lor naturală” [1]. Memoriile scrise de Ion C. Brătianu, cu o precizie şi claritate deosebite, au constituit primele documente din care lumea politică a timpului a putut cunoaşte trecutul neamului românesc, care este originea şi care sunt drepturile lui la o viaţă liberă. Presa timpului a reprodus integral sau parţial porţiuni din memorii, aprobând expunerile autorului.

În 7 iulie 1858 Ion C. Brătianu se căsătoreşte cu Pia Pleşoianu (cu 20 de ani mai tânără), dintr-o familie veche de boieri de ţară din Râmnicu Vâlcea şi care acceptă privaţiunile vieţii alături de un fost revoluţionar. Mijloacele de trai reduse, rămase după efectuarea studiilor şi întreţinerea materială din exil, au făcut ca familia Brătienilor cu cei opt copii să ducă o viaţă de familie exemplară la via lor din apropierea Piteştilor, numită „Florica”, în amintirea fiicei sale pierdută înainte de vreme. La Florica va construi o casă, în anul 1858, în care se vor naşte primii patru copii şi unde îşi va găsi momentele de relaxare după intensele confruntări politice [2].

Ionel I.C. Brătianu, fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu, se naşte la 20 august 1864, la Florica. Cu trecerea timpului se punea problema educaţiei copiilor care impunea mutarea la Bucureşti unde, în anul 1876, începe lunga guvernare de 12 ani a lui Ion C. Brătianu. Ionel şi Dinu au fost înscrişi la Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti, unde au beneficiat de o educaţie armonioasă prin cultivarea spiritului şi deprinderea de a audia concerte muzicale, de a viziona expoziţii şi muzee de artă. În vara anului 1883, Ionel începe să studieze ca intern la Liceul „Saint-Barbe” din Paris, pentru a se acomoda în vederea susţinerii examenului de intrare la Şcoala Politehnică. La 20 de ani, în 1884, proaspăt student la Politehnică, scrie fratelui său Dinu că dispune de o bibliotecă şi un birou de lucru. Cu siguranţă Ionel a văzut la Florica biblioteca tatălui său constituită şi din cărţile achiziţionate la Paris în perioada exilului. La sfârşitul lunii mai 1889, Ionel Brătianu se pregătea să se întoarcă în ţară, împachetându-şi cărţile care nu erau puţine. În acelaşi an Ionel a fost primit ca inginer în serviciul lui Anghel Saligny, care lucra la căile ferate. Între timp starea de sănătate a tatălui său Ion C. Brătianu se agravează. Pe 4 mai 1891 primeşte vizita regelui Carol I, care îi sărută mâna plângând. Înmormântarea a avut loc în data de 6 mai 1891 [3].

În mod cert, nu ingineria a fost vocaţia vieţii sale, veritabila sa pasiune o găseşte în studiul istoriei care îi inspiră înalte idealuri, pentru a căror împlinire va dovedi marea sa vocaţie de conducător politic. În 1897 intră pentru prima dată în guvern ca ministru al Lucrărilor Publice. În plină mişcare ţărănistă a anului 1907, Ionel se îndrăgosteşte de Elisa Ştirbei, care divorţează de Alexandru Marghiloman şi decide a-şi găsi fericirea alături de cel care va deveni curând şef de partid şi mare om de stat, prim-ministru în repetate rânduri. Elisa avea o inteligenţă remarcabilă şi o cultură deosebită, vorbea foarte bine franceza şi engleza, născută în 1870, ca fiică a prinţului Alexandru Barbu Ştirbei.

Tânăr, inteligent, clarvăzător, un om cu totul agreabil, cu maniere pline de farmec, Ionel I.C. Brătianu ascundea o voinţă de fier. El va încredinţa soţiei sale scrierea exemplarelor tratatelor de alianţă cu Puterile Antantei din 4 august 1916 [4]. În perioada dificilă a anului 1916, când se dorea intrarea României în război, Ionel Brătianu stătea la biroul său, cercetând medalii bizantine cu lupa, clasându-le în cutii. Câte nopţi nu a dormit, numai el ştie, dar în acelaşi timp ştia ce vrea şi în ce direcţie trebuie să meargă [5]. Pentru a se reculege, se ducea adeseori la Florica, precum tatăl său, pentru a prinde energie. Rezultatul final al tratativelor cu Antanta a fost opera sa. „În viaţa naţiunilor sunt afirmări de dreptate care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul”, susţinea I.G. Duca [6].

Perioada dificilelor tratative de la Paris, l-a determinat pe Ionel Brătianu să afirme la Bucureşti: „Nu vă temeţi, domnilor, nu sunt puteri străine care mai pot să scoată de la sânul României Mari pe fiicele ei astăzi regăsite” [7]. Din acest motiv Ion C. Brătianu şi fiul său Ionel vor apărea în istorie ca un singur suflet în două trupuri, care, prin continuitate, au realizat o operă naţională.

Pentru cinstirea lui, au fost întemeiate un Aşezământ şi o Bibliotecă, cu sediul în str. L. Catargiu, în anii 1929-1930, care i-au purtat numele. Profesorul C.C. Giurescu l-a cunoscut personal pe Ionel Brătianu în anul 1927, când acesta a vizitat Aşezămintele Brătianu, interesându-se de bibliografia Războiului de Independenţă din biblioteca sa moştenită în bună parte de la părintele său şi pe care el o mărise. Era interesat de o serie de descrieri tipărite ale călătorilor care străbătuseră în cursul secolelor ţinutul carpato-dunărean. Aşa se explică existenţa în bibliotecă a notelor de călătorie ale celor care au vizitat Ţările Române precum: Paul de Alep, părintele d’Avril, Clarke, Lady Caven, Frankland, De Thou, La Motraye, Haute-Rive, Baronul de Tott, Moltke şi Troester de la 1666, ca să amintim numai pe cei mai cunoscuţi. Putem aminti şi interesantele gravuri ale lui Topeltini, de la 1668, precum şi celebra lucrare a lui Charles de Joppecourt, provenită din biblioteca lui Cezar Bolliac, intitulată Choses memorables advenues aux derniers troubles de Moldavie, care descria mizeria satelor noastre la 1794, de către un italian anonim. Studiul lui Salaberry, asupra Valahiei şi Moldovei, era în atenţia lui Ionel Brătianu ca sursă de informare. În a doua lui vizită, C.C. Giurescu mărturiseşte că Ionel Brătianu a adus telegrame de la Ion Bălăceanu şi documente despre Războiul de Independenţă [8].

Împreună cu soţia sa Elisa Brătianu vizitează Munţii Apuseni, în anul 1907. A fost în satul lui Horia, de unde a cumpărat biserica din sat şi a instalat-o la Florica. Despre acest eveniment a relatat Ion Pillat: „La Albac i s-a plâns poporul că ungurii vor să dărâme vechea biserică de lemn a eroului martir şi s-o pună pe foc. Atunci Ionel Brătianu n-a pregetat o clipă să cumpere cu banii lui bisericuţa şi s-o aducă la Florica, unde, bârnă cu bârnă, meşteri dulgheri din Albac au înălţat-o iar. Astfel, prin bisericuţa din Albac, Florica participă direct la martiriul Ardealului” [9].

Tot Ionel Brătianu s-a gândit să mute capitala Ţării undeva în Ţara Făgăraşului care, după Unire, se afla în centrul Ţării.
S-au opus cu îndârjire economiştii, cu precădere fratele său Vintilă Brătianu, pe motivul decăderii Bucureştiului.

Ionel Brătianu acorda o mare importanţă „textelor îmbătrânite, care trebuiesc păstrate cu sfinţenie, întrucât chiar din vechimea unui text răsare, în sufletul naţional, un respect duios pentru legile fundamentale” [10]. Pasionat de cercetări istorice, studiind oameni şi evenimente din trecutul neamului, Ionel Brătianu afirma că „un popor care vrea să trăiască nu se poate mulţumi cu viaţa trecutului. Trecutul nu merită reamintit decât ca să servească de chezăşie pentru viitor. Un popor care lâncezeşte şi stă pe loc este un popor care dă înapoi şi care moare” [11].

Decesul marelui om de stat a survenit cu totul pe neaşteptate. A murit creştineşte, primind împărtăşania preotului Mihăilescu de la Biserica Amzei, în ziua de 24 noiembrie 1927, în acelaşi an cu regele Ferdinand (19 iulie 1927). La 28 noiembrie 1938 va avea loc dezvelirea monumentului său din granit, aşezat în grădina casei lui, care va deveni Biblioteca din str. Biserica Amzei, opera sculptorului sârb Ivan Meştrovici (1883–1962).

Cu câteva luni înainte, decide pe patul de suferinţă, înfiinţarea unei biblioteci publice chiar în casa în care locuia, de pe strada Biserica Amzei, intenţie pusă de acord cu Elisa, care va patrona acest nobil deziderat al ilustrului său soţ. Acest gest cred că a fost provocat şi de faptul că multe biblioteci din diferite case boiereşti, care adunau veritabile comori de cărţi şi documente, au fost distruse din cauza diferitelor evenimente. La un an după moartea lui, văduva, fraţii, surorile, prietenii şi foştii colaboratori ai lui Ionel I.C. Brătianu s-au adunat pentru a întemeia o instituţie culturală cu personalitate juridică, care să-i poarte numele. Acestei proaspete înfiinţate biblioteci Elisa Brătianu i-a dăruit averea sa proprie, constituită din terenul de cinci mii de metri pătraţi cu două mari imobile din str. Biserica Amzei nr. 5, unde locuia cu soţul ei. Vintilă şi Constantin Brătianu au donat cele 6000 de volume de la Florica, care prin testamentul lui Ionel I.C. Brătianu, scris cu un an înaintea morţii sale, reveneau fraţilor lui [12].

Destinul bibliotecii a fost încredinţat unui consiliu de administrare, în frunte cu Elisa Brătianu, I.G. Duca şi Constantin I.C. Brătianu, alături de prieteni şi foşti colaboratori.

În prelungirea biroului, în care atâţia ani Ionel I.C. Brătianu a lucrat şi a vegheat pentru binele acestei Ţări, unde au fost concepute multe acte importante din istoria politicii româneşti, birou care conform dorinţei donatorului trebuia să rămână aşa cum a fost, s-a ridicat după planurile arhitectului Petre Antonescu la exigenţele unei biblioteci moderne ce constituie şi astăzi un lăcaş de cultură şi de permanentă evocare. Sala de lectură, cu o arhitectură armonioasă şi decorativă, sala de reviste boltită ca o biserică bizantină cu candelabre de Murano care difuzează o lumină liniştitoare, constituie inima acestei biblioteci. Mesele de lucru încăpătoare şi elegante, fotoliile care te îmbie mai mult la odihnă decât la citit, reproduc fotoliul din biroul de lucru al lui Ionel I.C. Brătianu. Atmosfera de pace pe care o dă grădina – una din cele mai vechi grădini ale Bucureştiului – aminteşte, prin stilul ei, grădinile închise ale mânăstirilor italiene şi în mijlocul căreia este aşezată, la adăpost de zgomotul străzii, sala de lectură. Acest lux discret, fără să fie ostentativ, contrastează cu nota de simplitate a vieţii interioare a familiei Brătianu. Aşa se explică faptul că cititorul, aşezat în mijlocul unei săli de lectură, este pus în faţa unei elegante mese de lucru, având sub ochi cărţi în ediţii pentru bibliofili, rarităţi bibliografice, care rezonează cu sufletul omenesc.

Biblioteca de la Florica constituie fondul de bază al bibliotecii şi este rezultatul preocupărilor intelectuale a două generaţii unitare în dragoste pentru trecutul Ţării şi în curiozitatea de a-l cunoaşte. Desigur, cea mai mare parte a colecţiei de la Florica se datorează lui Ionel I.C. Brătianu, a cărui curiozitate moştenită de a şti tot avea să dezvolte domeniul cărţilor sale. Îl interesa, în primul rând, trecutul nostru, manifestările politice, culturale şi sociale ale acestui popor [13]. Studia pe domnii pământeni în care se oglindeau însuşirile caracteristice neamului românesc, vitejia lor, simţul lor politic în relaţiile cu vecinii noştri şi demnitatea cu care au tratat relaţia cu otomanii. Pe multe cărţi din bibliotecă se află semnătura lui, alături de menţiunea anului şi a preţului cu care au fost cumpărate. Sunt mărturii din care rezultă că vizita anticarii de pe malul Dâmboviţei, răsfoia cataloagele anticarilor din străinătate, alegea şi cumpăra ce-l interesa. Când nu putea să cumpere, se mulţumea să însemne cu câte o cruce, în catalog, cărţile pe care le-ar fi dorit. O relaţie de prietenie îl lega de bibliofilul Alexandru Plagino, care îi procura documente sau cărţi vechi ce constituiau o bucurie şi îl deconectau de la grijile cotidiene, citind culcat pe o canapea din camera de lucru, obicei moştenit de la bunicul lui după mamă [14]. Aşeza singur cărţile pe raftul bibliotecii şi scria fişele cărţilor sale, fişe care, alături de catalogul scris de tatăl său, sunt martorii începuturilor de organizare a bibliotecii de la Florica. Aceleaşi înclinări la tată şi fiu către istoria Ţării lor aveau să-i îndemne pe amândoi să colecţioneze comori spirituale şi, în acelaşi timp, să manifeste o indiferenţă faţă de comori de altă natură.

Odată terminată construcţia bibliotecii, a început munca de organizare a depozitelor, lucrare finalizată de firma „Fichet”, care a creat condiţiile necesare activităţii de catalogare a cărţilor prin întocmirea fişelor rezumative ale fiecărei cărţi. A fost inventariată şi expusă publicului colecţia de reviste şi periodice, care au animat viaţa bibliotecii.

În sala revistelor se află expuse numere ale anului curent, astfel ca cititorul să aibă acces uşor la numerele dorite. În anul 1933 erau disponibile circa 150 de reviste de istorie şi de cultură generală. Din fondul iniţial de 6000 de volume, aduse de la Florica, biblioteca a ajuns în scurt timp, în anul 1933, la un număr de 25 000. Acest lucru se datorează Elisei Brătianu, dar şi a nepoţilor lui Dimitrie A. Sturdza, care au donat un important lot de cărţi. Achiziţiile efectuate de administraţia bibliotecii au avut un obiectiv precis: cunoaşterea profundă a istoriei Ţărilor Române, a popoarelor înconjurătoare, precum şi prestarea informaţiilor de cultură generală. Cu timpul s-a dezvoltat o secţie specială de veche bibliografie românească, care a fost iniţiată de către Elisa Brătianu. Un rafinat cunoscător al bibliografiei româneşti vechi, Dan Simonescu, bibliotecar în perioada amintită la Biblioteca Academiei mărturisea: „Pasiunea dnei Elisa Brătianu pentru cartea veche îmbogăţeşte Biblioteca (Ionel I.C. Brătianu) zilnic cu monumente literare vechi. Această pasiune, care la mulţi a rămas în sfera diletantismului, se dublează cu o iniţiere ştiinţifică serioasă în domeniul tehnicii tipografice, a ornamentelor artistice, a paleografiei chirilice şi a înţelegerii chiar a prefeţelor slavone. Am rămas surprins când am văzut pentru prima dată la Academia Română pe dna Elisa Brătianu identificând vechi cărţi româneşti. O carte veche, ruptă, lipsită de foi, de frontispicii, nu este pusă în raft astfel, ci zile de-a rândul, potrivit cu starea ei de deteriorare, stă în mâinile şi sub privirile atente ale doamnei care cu uimitoare răbdare îi scoate din vârf de peniţă subţire, din culorile vii ce-i stau în faţă, pe foi de mătase, formele ei vii, de odinioară, aşa cum se păstrează în exemplarele întregi ale Academiei. Cartea astfel reînviată îşi fixează individualitatea ei în raft, pentru a fi pusă în circulaţie” [15].

Biblioteca organiza conferinţe şi comunicări privitoare la evenimente şi personalităţi din istoria României moderne, susţinute de acei care au trăit acele vremuri sau au cunoscut persoanele respective. Amintim câteva din aceste conferinţe:

– I.G. Duca în anul 1932 vorbind despre „Ionel I.C. Brătianu şi cărţile lui”;

– George Derussy despre „Ion I.C. Brătianu şi Bulgaria”;

– I.C. Duca, Constantin I.C. Brătianu, prof. dr. I. Cantacuzino şi N.N. Filodor despre „Dimitrie A. Sturdza”, cu prilejul comemorării centenarului de la naşterea acestuia [16].

Expoziţiile periodice de carte rară, hărţi vechi, stampe, manuscrise, făceau parte din activitatea curentă a bibliotecii. Prima expoziţie, din 1932, era dedicată vechilor tipărituri româneşti şi străine privitoare la istoria Ţărilor Române. A doua expoziţie, din 1933, a fost organizată pentru a prezenta cărţi, stampe şi hărţi vechi referitoare la Rusia, deschizând seria exponatelor care reflectau istoria popoarelor care ne înconjoară. Astfel a înţeles George Fotino, directorul acestei instituţii, să-şi gestioneze activitatea, „nu ca o necropolă de cărţi, ci operă vie evocatoare de gânduri şi creatoare de energii noi” [17].

Cuvintele rostite de Elisa Brătianu în data de 7 ianuarie 1931, la o comemorare, reflectă cu claritate intenţiile generoase ale lui Ionel I.C. Brătianu referitor la bibliotecă: „Un lucru viu care să fie, desigur, şi izvor de cunoştinţe şi centru de cercetare istorică cu speciale referinţe la Ţările noastre şi vecine, dar mai ales să fie un îndemn statornic pentru cunoaşterea şi reconstituirea istoriei noastre în care cel în amintirea căruia s-a întemeiat această Bibliotecă a găsit exemple de meditat şi de urmat” [18].

Este demn de amintit faptul că Elisa Brătianu era coborâtoare din neam care a dat Ţării Româneşti domnitori şi ctitori, iar culturii româneşti – înfăptuiri precum cele ale străbunicei sale Elisaveta Ştirbei, întemeietoarea, la 1843, a primelor şcoli de învăţătură românească pentru fetele sărace. Acest monument, ridicat din cărţi în amintirea lui Ionel I.C. Brătianu, vorbeşte permanent posterităţii despre cine a fost omul şi care i-a fost opera, acestea sunt adevăratele forme de recunoştinţă a celor rămaşi în viaţă. I.G. Duca, vorbind despre această bibliotecă, afirma că cititorului îi este îngăduit „o intrare postumă în intimitatea lui Ionel I.C. Brătianu”.

În toată lumea şi în toate timpurile cele mai preţioase colecţii de amintiri culturale se datorează iniţiativelor particulare, cum este cazul lui Ionel I.C. Brătianu şi V.A. Urechia. Din acest motiv o carte veche românească, un hrisov sau o stampă cu imagini din Ţările Române trezesc emoţii în sufletul nostru.

În prezent Biblioteca „Ionel I.C. Brătianu” face parte din Biblioteca Naţională a României şi adăposteşte colecţiile speciale.

27 august 2009

Referinţe bibliografice:

1. Memoriu asupra românilor dat Împăratului Napoleon III, 1853, publicat în „Românul”, nr. 340, 6 decembrie 1861; România, publicat în „Republica Română”, Paris, nr. 1, 1851; Naţionalitatea, Bruxelles, publicat în „Republica Română”, nr. 2, 1853; Despre rolul românilor din Principate în războiul actual, 1854, publicat în „Românul”, nr. 336, 2 decembrie 1861; Memoriu asupra Imperiului Austriei în chestiunea Orientului, Paris, 1855, publicat şi în „Românul”, nr. 125, mai 1860; Memoriu asupra situaţiunii Moldo-României după tratatul din Paris, Paris Franck, 1857; Chestiunea Română, Paris, 1857, publicat şi în „Românul”, nr. 140, mai 1860.

2. Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. 1821–1921, Bucureşti, Imprimeria „Independenţa”, 1921.

3. Iordache, Anastasie. Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1994, pag. 50.

4. Ibidem, pag. 102.

5. Ibidem, pag. 291.

6. Duca, I.G. România în Primul Război Mondial, vol. I, pag. 281.

7. 1918. Documente, vol. V, pag. 362.

8. Giurescu, C.C. Amintiri, vol. I, pag. 159.

9. Pillat, Ion. Florica. Viea şi casa Brătienilor, Bucureşti, 1944, pag. 7.

10. Brătianu, Ion I.C. Cuvintele unui mare român, pag. 97.

11. Ibidem, pag. 47.

12. Fotino, George. Biblioteca „Ion I.C. Brătianu”, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933, pag. 7.

13. Duca, I.G. Ion I.C. Brătianu şi cărţile lui, conferinţă rostită la Biblioteca „Ion I.C. Brătianu” în ziua de 7 ianuarie 1932.

14. Fotino, George. Biblioteca „Ion I.C. Brătianu”, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933, pag. 2.

15. Articol scris de Dan Simonescu în „Universul”, XLIX, nr. 76, din 16 martie 1932.

16. Fotino, George. Biblioteca „Ion I.C. Brătianu”, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933, pag. 13.

17. Ibidem, pag. 14.

18. Ibidem.

Radu MOŢOC,

Galaţi