Biblio Polis - Vol. 32 (2009) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Şi totuşi, şi la noi se mai citeşte

Iată o întrebare pe care şi-o pun frecvent oameni aparţinînd diverselor categorii sociale şi profesionale, poate mai mult intelectualii: „Se mai citeşte la noi?!” Răspunsul este, de cele mai multe ori, unul şi acelaşi, aproape că la unison negativ: „Nu, nu se mai citeşte, acum. Cîndva, pe cînd eram noi tineri, adică prin anii ’60-’70 (’80-’90...) ai secolului trecut, atunci toată lumea citea enorm, existau foarte mulţi «devoratori» de romane, de lucrări memorialistice şi alte genuri ale literaturii documentare. Se citea şi poezie, plachetele de versuri aveau tiraje foarte mari, ca să nu mai vorbim de cărţile de proză sau publicistică...”

Nostalgiile după un trecut „propriu” au caracterizat dintotdeauna omul. Este proverbială, în acest sens, o afirmaţie a lui Socrate (sau a altui celebru gînditor din antichitate?), potrivit căreia „copii mai obraznici, mai leneşi, mai prost educaţi” decît pe vremea lui nu ar fi fost niciodată... Or, afirmaţii similare aveau să fie rostite, de către vreun mare învăţat, şi în Evul Mediu, şi în epoca Renaşterii, şi în Veacul Luminilor şi, pe rînd, în secolul XIX, apoi de-a lungul secolului XX... Asemănătoare este şi situaţia, sau, mai bine spus, aprecierea cititului cărţii. Desigur că în secolul XIX, bunăoară, oamenii, cei ştiutori de carte – în lipsa altor forme de relaxare (dar şi formele de instruire erau reduse) – citeau foarte mult. Şi mai mare era numărul persoanelor care citeau în veacul trecut, dar nu oriunde, ci mai ales în ţările din „lagărul socialist”. Doar aici, cărţile, lectura nu prea aveau alternative sau „concurenţi”: aşa era politica de stat, orientată spre stimularea lecturii, pentru a-i feri pe „constructorii comunismului” de „influenţa nefastă” a altor forme de cunoaştere sau de relaxare. Promovarea lecturii, însă, nu era pe atunci, la noi, altceva decît o modalitate de a îndoctrina milioanele, de a le implanta oamenilor, mai direct, mai indirect, ideologia partidului de guvernămînt – orice s-ar spune, redusă la anumite postulate rigide, care excludeau libertatea opţiunii, dreptul de a selecta, diversitatea percepţiei etc. Astfel se limita şi accesul la multe surse de informare, considerate aprioric „duşmănoase”, „inacceptabile” sau chiar „inutile” pentru cei mulţi.

În asemenea condiţii, cu adevărat, plachetele de versuri în RSS Moldovenească apăreau cu tiraje de 5-10 mii, ba chiar şi de 15-20 mii de exemplare; cărţile de proză aveau tiraje şi mai impresionante: minimum 5-10 mii exemplare, dar de obicei – cîte
20-30 mii de exemplare. Să nu uităm însă – iar celor mai tineri să le amintim – că o carte de versuri, pe atunci, nu putea să vadă lumina tiparului dacă nu conţinea măcar cîteva poezii cu tematică pur ideologică, eventual, „dedicate” lui Lenin, partidului comunist, „trecutului glorios” („luptei pentru instaurarea comunismului”, „războaielor pentru apărarea patriei” etc.), „realizărilor epocale ale poporului în opera de edificare a noii societăţi” etc. Şi pentru proză, eseu ori dramaturgie existau exigenţe similare, încît, în multe cazuri, din romane, povestiri, piese dramatice, studii de istorie şi de critică literară erau tăiate zeci de pagini care păreau cenzurii suspecte, pentru că se îndepărtau, chipurile, de la linia „realismului socialist”. Iar linia aceasta minimaliza sau chiar excludea inovaţia, gîndul creator, monologul sau dialogul cu suspans, investigaţia psihologică a sufletului omenesc – personajele literare, cam toate, trebuiau să gîndească la fel, să aibă aceleaşi idealuri şi gusturi... Ca rezultat, scrierile literare originale ca viziune sau abordare a realităţii erau mai curînd nişte excepţii: nu în zadar, după prăbuşirea comunismului, au apărut noţiuni ca „literatură de sertar” sau „manuscrise reabilitate”; nu întîmplător, mulţi scriitori şi-au revăzut unele lucrări, abia după 1990 editîndu-le aşa cum îşi doreau ei, nu cum le dicta cenzura comunistă.

De altfel, în prezent, scăderea interesului pentru carte, pentru lectură, e un fenomen mondial, valabil, în genere, pentru toată lumea. Să vedem cum stau lucrurile, la acest capitol, în alte ţări şi vom începe cu Franţa – în general recunoscută ca patria unei importante civilizaţii, francezii avînd reputaţia unui popor cult, deschis spre valorile spirituale. Conform unor statistici recente, doar 28 la sută din cetăţenii Franţei citesc mai mult de zece cărţi pe an. Potrivit revistei Le Figaro Littéraire, ceva mai mulţi francezi – 32 la sută – intenţionează, doresc să scrie un roman, eseuri, memorii... astfel încît, s-ar putea ca Franţa să aibă mai mulţi scriitori decît cititori! – aproape ca într-un banc mai vechi, din anii de comunism sovietic. Totuşi, la mijloc nu e decît o glumă: procentul de cititori este scos la iveală de nişte sondaje efectuate pe scară naţională, pe cînd numărul aspiranţilor de a deveni scriitor a fost stabilit în urma unui sondaj realizat de această revistă literară.

Despre felul cît şi cum citesc francezii ne putem da seama, cu destulă precizie, dacă luăm cunoştinţă de tirajele cărţilor: în lumea capitalului, nimeni nu va tipări nicio scriere, dacă aceasta nu întruneşte premisele necesare pentru vinderea ei cu succes, iar cu cît mai mare este numărul de eventuali doritori de a o citi, respectiv, numărul de exemplare, cu atît mai vandabilă este „marfa”. Reamintim că populaţia Franţei este de circa 55 milioane de locuitori, iar popularitatea cărţilor, inclusiv tirajele lor, depind de nişte prestigioase premii literare. Academia Franceză acordă anual Le Prix des immortels – Premiul nemuritorilor, pentru cel mai bun roman scris în limba franceză. Laureatul din 2009 al Academiei Franceze a fost Pierre Michon, 64 ani, autorul unui roman istoric, tipărit iniţial cu 40 mii de exemplare. Imediat după atribuirea Premiului nemuritorilor, scriitorul a fost solicitat de cîteva mari edituri şi se crede că pînă la finele lui 2009 – începutul lui 2010 proza lui P. Michon se va difuza în 250 000-300 000 exemplare. Cam acelaşi tiraj îl au de regulă şi cărţile autorilor laureaţi ai altor prestigioase premii literare, precum Goncourt, Renaudot, Medici, Femina, Rien ş.a. Un tiraj de 500 mii de exemplare este în Franţa un record naţional; un milion de exemplare îl poate avea o carte, fie ea şi „promovată” de prestigiul sus-numitelor sau al altor premii, doar în doi-trei ani, în cazul în care aceasta captează atenţia unui număr mereu crescînd de cititori.

În România, la sfîrşitul anului curent, Agenţia Barometrul de consum cultural trăgea alarma: „Românii sînt certaţi cu cititul.” Altă instituţie de sondaje sociologice, Centrul de Studii şi Cercetări, lansînd cam aceleaşi nelinişti, făcea şi anumite nuanţări: faţă de 2008, în 2009 non-consumul de cărţi într-adevăr a urcat de la 46 la 51 la sută, însă evaluările au fost făcute înainte de Crăciun, or, în săptămîna din ajunul Crăciunului şi pînă la revelion se cumpără multe cărţi, pentru a fi oferite cadou la sărbătorile de iarnă. Din aceeaşi sursă mai aflăm şi alte date edificatoare privind difuzarea cărţii şi pasiunea pentru lectură: 22 la sută din cetăţenii români cumpără cel puţin unu-două volume pe lună; ceva mai mulţi (25 la sută) citesc săptămînal o carte sau o revistă; peste 30 la sută nu citesc decît ocazional cărţi sau presa periodică. Populaţia României la ora actuală este de circa 20 mln. locuitori, dintre care, aşadar, cam 10 mln. citesc cîte ceva – dacă nu în fiece săptămînă, apoi măcar în fiece lună. Un specific al activităţii librăriilor din România îl constituie prezenţa unor cumpărători fideli: aceştia constituie o cincime din numărul total de vizitatori ai librăriilor (21 la sută), dintre care cam jumătate (9 la sută) achiziţionează lunar cîte două-trei cărţi. Statisticile cu acest subiect vizează 40 de oraşe mai mari din România – de la Bucureşti şi pînă la Zalău, Bistriţa sau Tîrgu Jiu. În ultimii doi ani, evident, şi din cauza crizei economice, paşii bibliofililor români se îndreaptă tot mai mult spre standurile anticariatelor; şi mai des – spre biblioteci.

În Rusia, dacă e să dăm crezare ziarului Komsomolskaia pravda, oamenii citesc foarte mult, cu precădere literatura clasică rusă, de multe ori avînd punct de plecare serialele TV realizate după romane de Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Bulgakov; după povestiri de Gogol sau Cehov ori filme-biografii romanţate ale unor mari scriitori ruşi. Cine citeşte atent acest ziar, cu certitudine observă că redactorii lui, în majoritatea absolută, suferă de grandomanie, ca o formă a şovinismului. În pagina de recomandaţii pentru lectură, care apare în Komsomolskaia pravda săptămînal, se repetă jenant sloganul sovietic potrivit căruia ruşii ar fi „poporul cel mai avid de lectură din lume” („samîi citaiuşci narod v mire”). De cu totul altă opinie este Nezavisimaia gazeta, mai exact – suplimentul ei bilunar Ex-libris, consacrat integral cărţii şi lecturii. Astfel, Ex-libris semnalează mereu stocarea în librăriile din marile oraşe ruseşti a unor loturi importante de carte bună, scăderea vertiginoasă a numărului de cetăţeni care cel puţin intră în vreo librărie: dacă în anii ’70-’80 ai secolului trecut librăriile din Moscova erau vizitate de fiecare al doilea moscovit, apoi în prezent nu se interesează de cărţile din librării nici 10 la sută din locuitorii capitalei ruse. Altă publicaţie rusă, Literaturnaia gazeta, de altfel, şi aceasta, ca şi Komsomolskaia pravda, suferind de un narcisism naţional rusesc, recent a fost nevoită să recunoască, în baza unui sondaj efectuat pe întinsurile imperiului rus, că 80 la sută din cetăţeni preferă televiziunea cărţii (lecturii), iar mai bine de 40 la sută dintre ei cu anii nu citesc nimic – nici tu ziar, nici tu revistă, nici vorbă de cărţi. Amintim că în prezent în Rusia trăiesc circa 140 milioane de locuitori, cam 120 mln. constituind ruşii, iar vreo 20 mln. reprezentînd diferite etnii neruse – tătari, başkiri, ciuvaşi, buriaţi, ceceni, inguşi etc. Tirajele cărţilor editate în Rusia diferă enorm, nu că de la titlu la titlu, sau de la un autor la altul. În medie, poezia se editează cu tiraje de cîteva mii, proza este tipărită în zeci de mii de exemplare, literatura documentară şi publicistica au tiraje ceva mai mari. Caracteristic pentru cartea şi lectura în Rusia actuală este succesul mare al unor autoare de romane poliţiste, adevărate fabricante ale unor volume cu titluri incitante (şi extravagante!), cu subiecte preluate de la americani, dintre cele mai tari, adaptate la realităţile ruse. Gurile rele spun că în spatele unor nume de autoare de fulminant succes, precum Daria Donţova, Ludmila Uliţkaia, Aleksandra Marinina, în realitate se ascund nişte „colhozuri”, „arteluri” întregi de coautori, de „sclavi literari” ai acestora. Oricum, romanele „de conveier” semnate de aceste rusoaice au tiraje de milioane de exemplare şi se vînd la preţuri întru totul accesibile. O altă particularitate a „pieţei cititului” din Rusia e că în genere autorii străini se bucură de mai multă solicitare decît scriitorii ruşi: cărţile brazilianului Paulo Coelho şi cele ale japonezului Haruki Murakami, traduse la Moscova imediat cum văd lumina tiparului la Rio de Janeiro, respectiv, Tokio, bat toate recordurile ce pot fi imaginate ale popularităţii printre cititorii ruşi. Acestora li se alătură alţi scriitori în vogă, bunăoară, turcul Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel, francezul Frédéric Beigbedere, care este laureat doar al Premiului Renaudot, sau cehul Michal Viveg, autor al unor romane de dragoste „pentru femei”, cu destulă priză la unele segmente de cititori, chiar dacă autorul lor nu deţine niciun premiu semnificativ de talie mondială. Nu încape nicio îndoială că Fr. Beigbedere se bucură de o popularitate exagerată în Rusia şi pentru că în prozele sale, dar şi în numeroase interviuri, acest scriitor francez se dă un simpatizant al stîngii, îi compătimeşte pe cei „umiliţi şi obidiţi” (din Franţa), se arată fascinat de Rusia, de „sufletul rus”, presărîndu-şi scrierile cu chipuri pitoreşti de rusoaice...

La noi, în R. Moldova, piaţa cărţilor este una dintre cele mai triste privelişti de pe ogorul culturii naţionale. Rar carte să aibă tirajul mai mare de o mie de exemplare, dar chiar şi în această situaţie librarii se plîng că au prea puţini cumpărători, zeci şi sute de volume, valoroase prin conţinut, frumoase prin execuţia lor grafică, zac ani la rînd în aşteptarea destinatarului. Motivele? Ele sînt la suprafaţă, la îndemîna oricui: sărăcia tot mai persistentă a oamenilor (şi materială, şi morală), apatia generală, dar şi lipsa unor forme eficiente de promovare a cărţii.

Şi atunci, vă veţi întreba, pe ce se bazează aserţiunea noastră că totuşi, şi la noi se mai citeşte? Rămînem la această idee nu dintr-un ieftin „patriotism cultural”, ci pentru că alte sînt la noi, acum, principiile, criteriile de apreciere a gradului de apropiere a cetăţenilor de carte, de lectură. Da, tirajele cărţilor sînt incomparabil mai mici decît acum două-trei decenii. Da, se vînd tot mai puţine volume pe cap de locuitor. Însă omul cititor nu trebuie raportat obligatoriu la tirajele cărţilor, şi nici la epuizarea sau stocarea loturilor de carte din librării. Cei care au citit cu două-trei decenii în urmă, fiţi siguri, citesc şi în prezent; mai mult, aceştia au avut grijă să cultive dragostea de carte şi urmaşilor, reprezentanţilor tinerei generaţii – copii, nepoţi, învăţăcei etc. Lipsa mijloacelor pentru a procura o carte l-a făcut să recurgă la alte modalităţi pe omul avid de lectură sau pur şi simplu curios, dornic de a cunoaşte mai multe, de a fi la curent cu noile apariţii editoriale: el împrumută cărţi de la cei care au posibilitatea de a le cumpăra, dar mai ales le împrumută de la bibliotecă. Tot mai des, tot pentru mai multă lume, bibliotecile devin puncte de puternică atracţie a bibliofililor, dar şi a altor persoane puse în faţa necesităţii de a „contacta cu cartea”; ele, bibliotecile noastre, se transformă în veritabile instituţii „curative” (dar şi „de caritate”!) pentru această categorie, extrem de numeroasă, de cetăţeni. Cu trei-patru decenii în urmă, la Chişinău, doar un sfert din locuitori dacă frecventau bibliotecile, pe cînd în prezent, fiecare al doilea chişinăuian este, într-un fel sau altul, cititor al unei din cele 31 de filiale ale Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Or, în capitala republicii, funcţionează şi alte biblioteci importante, care atrag cititori: cîteva de rang naţional şi academic, vreo 20 de biblioteci universitare, nu mai puţine – ale colegiilor, apoi ale liceelor, şcolilor etc.

Aşadar, bibliotecile asigură la noi cel mai bine satisfacerea interesului şi a dragostei pentru carte. Este la mijloc şi meritul sistemului de biblioteci, al bibliotecarilor, dar nu trebuie să facem abstracţie nici de „meritul” care îi revine schimbărilor produse în societate. Aceste schimbări, în ansamblu, defavorizează bibliofilii, totodată însă, se fac complici ai unei „selecţii naturale” pe toată linia: trierea cititorilor, a gusturilor, a categoriilor de literatură solicitată ş.a.m.d.

Nu vom greşi defel, şi nu vom ofensa pe nimeni, dacă vom spune că pe cît a scăzut rolul librăriilor, pe atît a crescut importanţa bibliotecilor. Şi doar în cazuri speciale, librăriile sînt solicitate mai mult. Să amintim, în context, fenomenul ziarului „Timpul”, lansarea de către această publicaţie, în conlucrare cu Editura „Litera”, a difuzării, ca supliment, a unor cărţi cu tematică incitantă, apoi şi a unor capodopere ale literaturii române. Acest „fenomen”, preluat de la publicaţiile Jurnal Naţional şi Săptămîna financiară, de la Bucureşti, cel puţin la primele volume lansate (Ghid de cultură generală: Întrebări şi răspunsuri, după modelul Enciclopediei Britanice; Michael Van Straten Ghidul sănătăţii tale; Annie Lionnet Ghid astrologic), a demonstrat că şi la noi oamenii cumpără „cartea de succes”, adică lucrările de interes major pentru mai mulţi membri ai comunităţii, interesul fiind stimulat şi de acţiuni abile de promovare. Iar dacă oamenii cumpără cărţi, fiţi siguri că le şi citesc; în cel mai rău caz – le dăruiesc altor persoane, mai pasionate de lectură. Cît despre cei care împrumută cărţi de la bibliotecă... – aceştia, cu certitudine, sînt şi nişte cititori conştiincioşi. Cine nu crede, să-i întrebe pe bibliotecarii noştri.