Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL TINERETULUI TALENTAT / ГОД ТАЛАНТЛИВОЙ МОЛОДЕЖИ / YOUNG’S YEAR
(Vl. P.)
„UN PRIETEN APROPIAT... CARE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ ÎNŢELEAGĂ: POEZIA”

Este, probabil, destul de problematic să te gîndeşti şi la poezie cînd abia termini o sesiune şi bate la geam alta, iar tu trebuie să ţii drept stindardul de cel mai bun student la specialitatea aleasă şi unul din primii trei studenţi, cei mai buni ai universităţii... Cînd stai la un cămin aglomerat, cu zgomotele şi năzbîtiile inerente vieţii studenţeşti, cu o bursă lunară de 300 hrivne (vreo 60 de dolari SUA), din care abia de poţi „rupe” ceva pentru o discotecă, pentru internet sau pentru o carte nouă, un ziar sau o revistă în limba maternă.

Pe de altă parte însă, dacă locuieşti într-un oraş care te predispune la reverii chiar şi prin felul cum a fost zidit, amenajat... Un oraş din care „a erupt” prima dată lava acelui vulcan poetic pe nume Eminescu – doar tocmai de la Cernăuţi a trimis la revista Familia, a lui Iosif Vulcan, la Pesta, în 1866, liceanul Mihai, primele sale încercări literare. Şi dacă mai eşti originar din preajma Herţei, de la baştina a cel puţin două nume sonore – fiecare în felul său – ale poeziei româneşti şi europene, Gheorghe Asachi şi B. Fundoianu, cunoscut mai mult ca Benjamin Fondane.

Acesta ar fi fundalul – dedublat, controversat, ambiguu -, pe care se ridică spre poezie Grigore (Grieg) Gherman, student în anul III, la filologia română, din cadrul vechii şi faimoasei cîndva Universităţi de la Cernăuţi. Scrie versuri de vreo patru ani, aşadar, încă din anii de liceu. De la un debut timid în Gazeta de Herţa, a ajuns să publice poezii şi în reviste solide ca Septentrion literar din Cernăuţi, Glasul Bucovinei, Crai nou şi Ţara fagilor de la Suceava sau Curierul Gintei Latine din Iaşi. Deşi fidel poeziei, scrie şi articole pe teme culturale, pe care le publică în periodicele româneşti de la Cernăuţi: Zorile Bucovinei, Libertatea cuvîntului, Concordia etc. A realizat pentru ziare cernăuţene şi nişte memorabile interviuri – de ex., cu Irina Loghin sau cu Sofia Vicoveanca.

Mi se pare nepotrivit, dacă nu stupid, să întrebi pe un om care scrie versuri – fie el un începător, fie un autor consacrat - de ce şi cum le plăsmuieşte. Nu i-am pus nici eu, lui Grieg Gherman, asemenea întrebări, pe cît de simple, poate chiar fireşti, pe atît de grele, „de baraj” chiar. Cu atît mai curios, e că „mi s-a mărturisit” chiar el, pe această temă, în zgîrcitele-i mesaje care vin pe calea internetului, de la Cernăuţi: „Scriu cum pot şi cum simt” [...]; „Versurile mele, sunt aşa cum sunt: mai slabe, mai reuşite sau nu mai ştiu cum. Contează însă că scriu şi mă simt bine, pentru că poezia este un prieten apropiat al meu, căruia îi pot spune toate şi el, adică poezia, încearcă să mă înţeleagă”. Pînă se va găsi un critic literar vrednic să dea versurilor lui Grieg Gherman o notă pe potriva emoţiilor şi eforturilor ce-l definesc, aceste confesiuni ale sale rămîn cea mai bună caracterizare.

...După Eminescu, pînă la ocupaţia sovietică din iunie 1940, în urbea principală a Nordului Bucovinei au dat în floare, luxuriant, cele mai impresionante manifestări ale poeziei, prozei, publicistici, muzicii, artelor plastice româneşti... Şi, cu toate că în faţa tancurilor ruseşti vocea muzelor române a slăbit, mult – numeroşi oameni de litere, de artă, de cultură s-au refugiat la Bucureşti, ori, mai tîrziu, „au emigrat” la Chişinău - la Cernăuţi nici pe o clipă nu au muţit poeţii, nici artiştii, de expresie românească. Ne-o dovedeşte şi Grieg Gherman, ale cărui versuri le găzduim în premieră aici, în spaţiul presei basarabene, şi pe care vă îndemnăm să le citiţi, poate chiar să le ascultaţi.

(Vl. P.)

Grigore GHERMAN

reîntoarcere după refugiu


mă părăsesc, adică părăsesc un fel de eu

hărăzit să îşi poarte crucea


ies înafară pentru dragoste şi ură,

să îmi rup aripile, să miros iarba îngerilor,

să duc clipele jertfă lui nimic


mă frâng din sentimente să îngân iluzii

reale, necântate în „Drumurile noastre”


refugiez din oasele sorţii să visez

altă soartă din umbre de versuri

neînşirate prin cartiere, necitite pe străzi

dinafară – spaţii benefice, dar fug

de ele ca demonii de lumină şi

mă logodesc cu aceleaşi ispite


mă reîntorc ca de mii de ori în aceeaşi

solitudine, în aceeaşi veselie

din lumea paradiziacă şi infernală


fug înapoi înspre metafore necercetate

şi epitete de toate culorile

pe care le uită

în fiecare dimineaţă o pasăre în

Codrii Cosminului


umbre cu iluzii

atâţi nefericiţi – în lumea albă –

un spectacol al existenţei

şi numai noi – două pete de destin

trăim cu iluzia dragostei,

această iluzie ne schimbă,

ne face fericiţi


în spaţiu şi timp

existăm numai noi –

două umbre care spun zilnic:

eu te iubesc!

parcă nimeni

nu a mai iubit vreodată


atâţi nefericiţi – în univers –

o dramă, o poveste, un cântec –

şi numai noi – un suflet cu patru ochi,

visăm atingerea înălţimii,

cumpărăm aripi cu preţul

ispitei


mai pot iubi

încă mai simt durerea

şi cunosc pe de rost bucuria

ca pe o poezie,

ca pe o rugăciune,

încă mai simt


cânt din nou

cânt pentru tine

şi mă înnobilează liniştea

reflectată de seninul cerului

din ochii scumpi


puţin contează că

lângă monumentul de granit

cad frunze în calendar

că în infern sau în rai

nu ne vom întâlni


mai pot iubi

îmi scot masca gust amăruiul

dulcele şi pipăi răni

(dragostea nu oboseşte)

azi