Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
DIVERTIS-CLUB
Larisa SÂRBU, studentă, an. I, USM, Jurnalism şi Comunicare, Activitate editorială
Citesc postmodernism

Sunt îmbâcsită de postmodernism, e şi firesc, deoarece fac parte din „Generaţia 2000”. Lectura care m-a fascinat „din prima” îmi produce acum o stare de vomă. Trebuie să-mi structurez timpul care îl acord cititului - sunt asemeni unui burete care absoarbe „negativismul” şi îl aduce în viată prin mimica absorbită de soarele ce „luminează” deasupra capetelor noastre, în pofida acestui întuneric de idei. S-ar părea că literatura lipsită de clişee trebuie să ofere libertate, dar nu ea limitează. Sunt sclava gândurilor străine, sunt aruncată în gunoiul care necesită de a fi reciclat...

Sorry, deşi sunt o ecologistă înrăită, nu o pot face... Jertfa din dorinţa de a se contempla în propria durere a devenit brusc un critic al pesimismului modern. Ce să fie asta oare? M-am dezamăgit în oamenii care scriau pentru un asemenea public, alcătuit din „prăpădiţii” printre care mă aflu şi eu? Posibil, aşa e, dar nu vreau să trăiesc într-un veşnic funerar, e prea de tot, nu sunt o ratată... Nu mă pot apropia de „divinitate” zicând: „Hey, Dumnezeule”. Cine sunt eu: un nătâng, care crede că El nici nu îşi poate imagina trăirile mele? La naiba trăirile unde este acea operă care nu cripsează muşchii feţii, care nu-mi va sugera să mă sinucid. Fiind atât de inteligenţi şi cultivaţi, de ce autorii moderni nu creează arta care mă va determina să privesc prin prisma lucrărilor o altă lume - acea artă care cripsează circumvoluţiunile?

Iubesc cu patimă lectura şi nu încerc să mă răzvrătesc împotriva ei. Îmi doresc doar ca şi generaţia mea să creeze opere de valoare. Deşi se pare că toate s-au zis noi o putem spune altfel fără a cădea în bocetul funebru. Nu neg suferinţa, dar există şi alte sentimente. E OK când îţi vezi viitorul în toată gama unei singuri culori - negru! Dar vei reuşi oare să te detaşezi şi să-mi demonstrezi că cunoşti întregul spectru cromatic? Mă adresez la persoana a doua deoarece postmodernismul urban nu face doi bani! Tu eşti Tu. Te urăsc pentru că sunt o egoistă şi consumeristă. Nu mi-au fost satisfăcute necesităţile intelectuale. Dar nu ţi s-a părut că am asemenea necesităţi, precum îmi doresc să mănânc zilnic şi să beau apă. Nu sunt hedonică, nu-mi doresc plăceri! Vreau să-mi umple cineva acest spaţiu, să simt lectura asemeni unei vene ce bate în tâmplă... vreau senzaţii tari! Nu vreau artă care să arate altfel decât urina de pe gard. De ce asta nu e artă? Pentru că o face şi orice beţiv când simte nevoia fizică. Urina unui intelectual nu se deosebeşte de urina vecinului meu „deadea Vanea”, care nu a rezistat şi a creat o „operă incontestabilă” pe stâlpul din stradă. Nu mă şochezi prin cuvântul „blea” sau „pizdeţ” - a expirat? Înţelegi? E asemeni unui suc expirat, care arată bine, dar care are gust de mucegai. Pot înghiţi asta, dar nu mă forţa, căci te voi urî şi mai mult. Dacă te simţi „martirul” acestei generaţii, de ce nu o schimbi prin lectura ta? Tu mă îneci în rahat. Şi asta nu mai este bine pentru mine. De ce nu încetez să citesc postmodernism? Pentru că nu sunt o disperată şi nu sunt naivă şi cred că vei crea ceea ce-mi doresc.

Arta veritabilă! Arta vie!