Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
DIVERTIS-CLUB
Vlad POHILĂ
Liviu Hâncu, pe o cărare în urcuş a picturii

La o primă familiarizare cu creaţia plastică a lui Liviu Hâncu, cei mai mulţi exegeţi, respectiv, vizitatori, îl vor cataloga, probabil, fără ezitare, la compartimentul tradiţionaliştilor „în stare pură”. Adică acolo, unde spectatorul comun, caută - şi găseşte - delectarea estetică majoră, în pofida sau tocmai din cauza declanşării, în ultimul timp, şi la noi, a unor tendinţe subliniat modernist-abstracţioniste, multe tributare diverselor mode sau chiar aspiraţii ce trec dincolo de limitele esteticului general digerabil.

Aşadar, cu referire la picturile lui Liviu Hâncu, s-ar spune că ele se situează într-un cadru al tradiţiei, al liniei clasice. Or, această deducţie s-ar face doar la o primă vedere, la o cunoaştere superficială a creaţiei sale. Căci, la o contemplare mai pe îndelete a tablourilor sale, vom reţine neapărat cîteva apreciabile particularităţi, nişte faţete ce-i asigură artistului un loc al său, distinct, în pictura basarabeană de la răspîntia secolelor XX-XXI.

Peisajele lui Liviu Hâncu, axate cu precădere pe locuri, colţuri de natură, pajişti, maluri de rîu, case ţărăneşti, uliţe, biserici, coline, drumuri, cărări de pădure, de livezi, grădini etc., sunt surprinse în toate cele patru anotimpuri, dar... şi într-un „al cincilea anotimp”, unul mai greu definibil! Sezonul, anotimpul îi sugerează, poate îi dictează chiar şi cromatica – nişte culori parcă „cuminţi”, „calme”, „liniştitoare”. Adeseori însă, această acalmie aparentă a culorilor este „tulburată” de autor, şi ea devine, se transformă, brusc - graţie unor tuşe energice, nervoase, – în adausuri răscolitoare, ce reţin privirile şi pun pe gînduri sufletul. Observaţia aceasta, referitoare la culoare, este valabilă şi pentru naturile statice – al doilea obiect de predilecţie majoră a artistului Liviu Hâncu.

Astfel, prin culoare, linie şi mesaj estetic, picturile lui Liviu Hâncu, cele mai numeroase, de pînă nu de mult, ar putea fi situate pe un segment cu adevărat clasic, tradiţional şi tradiţionalist. Segment ce ne duce cu gîndul la Şcoala de la Barbizon, de la care au pornit şi Nicolae Grigorescu, şi Ion Andreescu, sau la peisajul rusesc, sintetizat probabil, cel mai măiestrit, de A. Savrasov şi Isaak Levitan, dar şi la unii maeştri locali: Eleonora Romanescu, Mihail Petric sau Valentina Brâncoveanu, ca să ne oprim la numai aceste nume.

Nu ne vom grăbi, însă, să plasăm creaţia lui Liviu Hâncu, obligatoriu, între sau pe lîngă alţi maeştri ai penelului, fie ei şi consacraţi, fie din alte spaţii artistice, fie din preajma noastră. Măcar şi de aceea că Liviu Hâncu este doar la prima vedere un pictor obişnuit, un simplu autor de peisaje, naturi statice, mai rar şi de portrete. Specificul, iar în consecinţă – şi atu-ul său rezidă într-o solidă pregătire teoretică, începută la Chişinău, la şcoala ce se numeşte în prezent Colegiul de arte plastice Alexandru Plămădeală (1974-1978), apoi la faimoasa Academie de Arte frumoase Ilia Repin din Leningrad/Petersburg/ (1984-1989), cu specializarea în studiul artelor. Un artist cu pregătire temeinică în domeniu vede – şi realizează – mai altfel, şi propria creaţie: şi mai nuanţat, şi mai larg, atît pe orizontală, cît şi pe verticală. Unde mai pui că acestor studii li s-a suprapus o familiarizare continuă, de lungă durată, cu patrimoniul pictural-artistic mondial şi naţional: şi în „oraşul muzelor şi muzeelor”, Petersburg, şi în muzeele din Chişinău, activînd în calitate de expert la Muzeul Naţional de Arte al Moldovei şi la Ministerul Culturii, şi – ca profesor la Facultatea de arte a Politehnicii din capitala basarabeană. Artistul plastic care a studiat în adîncime rosturile artei, ca pe urmă să-i înveţe şi pe alţii a face artă, acest plastician, desigur, vede, simte, iar în consecinţă – şi pictează mai altfel decît unul ce se bazează exclusiv pe har şi intuiţie estetică. Desăvîrşirea, sau, cel puţin – aspiraţia spre desăvîrşire este un bun tovarăş de drum al lui Liviu Hâncu pe traiectoria sa artistică, de la punctul de plecare marcat de exerciţii din anii de adolescenţă, pînă la maturitatea de astăzi, datorată unor acumulări, pic cu pic, de-a lungul a trei decenii şi mai bine de eforturi, căutări şi împliniri artistice.

Şi mai e ceva la mijloc. Pe Liviu Hâncu îl caracterizează ceea ce chiar el însuşi numeşte „o sete creatoare”, o sete mare, dar şi spectaculoasă, frumos motivată de un excepţional randament, de o fecunditate ieşită de comun. Nu ştiu dacă şi-a contabilizat vreo dată pictorul creaţiile, cert e că, chiar şi fără achiziţiile ce i-au fost făcute, de-a lungul anilor – şi de muzee, galerii, dar şi de colecţionari particulari – lista lucrărilor lui Liviu Hâncu este una de-a dreptul impresionantă. E de menţionat că această fecunditate nu e subordonată grabei – dovadă
stînd şi desăvîrşirea creaţiilor sale, la care ne-am referit deja; mai curînd am putea bănui o uşurinţă în realizarea tablourilor, şi aceasta derivînd din acea „sete creatoare”, din pasiunea artistului pentru înveşnicirea, pe pînză, a locului, a chipului, a momentului în neoprită schimbare, modificare, transformare: acelaşi colţ de mahala din Butuceni, de ieri, astăzi este altfel; acelaşi buchet de flori din vaza de pe masă astă toamnă era mai altfel decît va fi la primăvară.

Pînă la primăvară însă, constatăm acum, la răscrucea anilor 2007-2008, o semnificativă „schimbare la faţă” a picturilor lui Liviu Hâncu. Am putea vorbi de o fază nouă în creaţia sa, chiar dacă anumite elemente ale acestei faze se regăsesc - poate mai timid, poate mai puţin categoric -, şi în opere realizate anterior. O suită de naturi moarte şi cîteva peisaje, de oră recentă, îl situează pe Liviu Hâncu pe o linie ce duce spre pictura abstractizată, cît mai aproape de căutările specifice artiştilor tentaţi de cubism. Şi poate că nici nu e vorba de o tentaţie, ci mai curînd, de o necesitate lăuntrică, care şi-a adunat în sufletul, în mintea, în viziunea pictorului, „masa critică”, aceasta determinîndu-l să dea expresie figurativă fascinaţiei, sau necesităţii, la care ne refeream. Astfel formele lui renunţă la redarea excesiv de fidelă a lucrurilor şi fenomenelor: flori, diferite obiecte casnice sau de artă - cum ar fi o vioară, colţuri de natură, segmente de aşezări rustice, de obicei – codrene, dar şi din nordul Basarabiei. Tuşele cad pe pînză mai energic, iar haşurile şi liniile intră într-o captivantă competiţie a concentrării abstractizante, amintind de arta cu sorginte gotică, alias de un durabil aliaj cubist-clasicistă. Culorile lui Liviu Hâncu îşi accentuează, acum, nuanţele pastelate, făcîndu-se mai vii, mai dinamice, mai impresioniste şi mai impresionante. Compoziţiile, în genere specifice, poate chiar inerente lui Liviu Hâncu, surprind prin elemente „rătăcite” în anturaje aparent clasice: ici e urcior „uitat” lîngă vaza cu flori, colo e un cal stingher pe o stradă de la marginea satului, dincolo e un fascicul de soare ce vrea să răzbată prin geamul închis aproape că ermetic...

Noua, recenta etapă în creaţia lui Liviu Hâncu ar trebui să fie una de bun augur, un punct de plecare ce îl va îndruma spre alte faze, de natură să completeze, dar să şi împrospăteze, să învioreze benefic traiectoria sa artistică, demersul său estetic. Şi astfel să-i răsplătească, generos, eforturile de artist cuminte, cumpătat, ferit de mode, de snobism, de fascinaţii tributare momentului. Va fi o frumoasă încununare a unei munci şi a unui duel continuu cu harul său de creator, pe care cu atîta asiduitate şi dăruire, „le strînge”, „vară după vară”, ca să amintim de un singur anotimp – acel cînd părinţii din Volodeni-Edineţ, s-au bucurat de venirea pe lume a lui Liviu Hâncu, acum aproape o jumătate de veac.

Vlad POHILĂ

P.S. – La înşirarea acestor impresii fugare despre creaţia lui Liviu Hâncu am avut trei repere: vizitarea atelierului, inclusiv „studierea” unor albume cu reproduceri de pe tablouri „înstrăinate” deja – prin muzee şi colecţii particulare; superbul album Liviu Hâncu. Pictură = Painting = Jivopis’. – Chişinău: [S.n., s.a.]. – 60 p.: il.; în sfîrşit, recenta expoziţie personală vernisată, la începutul lui 2008, la Muzeul Naţional de Artă Plastică de pe str. 31 August 1989. Rămînem în aşteptarea altor repere pentru o prezentare mai amplă şi mai sigură a picturii acestui artist ce a demonstrat că poate genera emoţii estetice pozitive.

Vl. P.