Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
VALORI PERENE / ВЕЧНЫЕ ЦЕННОСТИ / PERPETUAL VALUES
Tamara GORINCIOI
După un secol şi ceva, marele arheolog Ion Suruceanu, străin la el acasă

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare” (Mihail Kogălniceanu).

Vadul lui Vodă: de la glorie la decadenţă

Cu trecutul său dramatic, dar şi strălucit, Basarabia este în continuare un model de revelaţie şi argument de românitate. Trecutul ei istoric, şters de un burete malefic al vremii, ne obligă să redescoperim şi să revocăm faptele şi spiritul luminos ale iluştrilor noştri înaintaşi - diploma de nobleţe a latinităţii noastre. „Nimeni n-a scris încă istoria Basarabiei, - o istorie adevărată şi ştiinţifică, - este însă, fără îndoială că una din problemele serioase ale istoricului ei viitor, care va cunoaşte principiile criticii istorice, îi va cerceta toate izvoarele necesare, va fi reconstituirea chipului vieţii ei din trecut, pe baza monumentelor materiale, rămase din bătrâni (antiquitas figurata), afirma Paul Gore, referindu-se la „farmecul pătrunzător şi duios al trecutului nostru naţional, uneori aşa de trist”.

De un farmec pătrunzător, dar şi nespus de trist, să nu zic dezolant, este şi istoria localităţii Vadul lui Vodă unde, la 1876-1878, ia naştere primul muzeu şi prima bibliotecă din Basarabia, fondate de Nathalie Sicard. Ulterior, acest muzeu, rămas în istorie cu denumirea de Muzeul Pontului scitic, este transmis, potrivit cercetătorilor istorici, de către Nathalie Sicard (la 1880) ginerelui său - cunoscutul arheolog şi colecţionar de antichităţi Ion Suruceanu, membru al Academiei Române, unul dintre cei mai erudiţi şi mai prestigioşi arheologi din sud-estul Europei, apreciat pentru excelentele lui cunoştinţe în domeniul arheologiei din regiunea de nord a Mării Negre.

Amenajat pe moşia socrului său Charles Sicard, la Vadul lui Vodă, pe Nistru, Muzeul de antichităţi din acest târguşor, după cum îl descrie dl Nicolae Chetraru, prof. dr. în istorie, specialist de vază în arheologie, a cunoscut o fulgerătoare faimă internaţională, datorită pieselor colectate de I.C. Suruceanu încă din anii de liceu (monede, ceramică, sticlă grecească), în împrejurimile Cetăţii Albe şi ale Odesei. Lucrările sale închinate Greciei antice pe malul nordic al Mării Negre îi deschid porţile Academiei Române - în 1888, la insistenţele lui M. Kogălniceanu, care, vizitând în acea vreme conacul arheologului de la Vadul lui Vodă, îl trimite în Basarabia pe istoricul şi arheologul de la Bucureşti prof. Gr. Tocilescu (1850-1909), întru informare şi încurajare. La fel, basarabeanului nostru i se deschid atunci şi uşile Institutului Imperial de arheologie din Petersburg; reviste de specialitate franceze, germane, italiene îi publică articole şi studii, este citat în importante lucrări de referinţă din Rusia şi din Occident. Din 1916, piesele cele mai preţioase dispar (ca să apară - ca prin minune - după aproape un secol, la… Moscova!). În 1917, „revoluţionarii” bolşevici ruşi distrug şi ceea ce mai rămăsese - atât în clădirea Muzeului din Chişinău, cât şi la conacul de la Vadul lui Vodă, rămas printr-un miracol până în prezent aproape că intact.

„O naţiune care aspiră să trăiască, trebuie să ştie însă a-şi aminti”, spunea marele cărturar român V.A.Urechia. Cu părere de rău, aceste criterii sunt oarecum străine pentru actualii edili de la Vadul lui Vodă şi chiar pentru unii intelectuali aserviţi puterii, care mai lesne ar fi dispuşi să mai înalţe un monument ostaşilor roşii, decât personalităţilor culturale, ce au activat aici sau Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la care provine denumirea legendară a localităţii. În aceste locuri pitoreşti, potrivit legendei, Marele nostru Domn a repurtat o victorie strălucită asupra tătarilor, trecând cu oastea sa prin vadul Nistrului, unde, bucuros de izbândă, a dat poruncă să se construiască aici o bisericuţă din lemn, iar logofeţii săi să primească în dar, ocină pe veci.

De atunci multă apă a curs la vale pe Nistru şi multe istorii glorioase, trădări şi schimbări de situaţii s-au succedat pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu pentru frumuseţea lor, dar profanate, odată cu ocuparea ţinutului dintre Nistru şi Prut de trupele sovietice.

„Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1897) - de la trecerea sa în neant au trecut peste 100 de ani - şi a fructului muncii sale este exemplară şi prin nenorocul care i-a urmărit pe oamenii Basarabiei, de la 1812, când căzuseră sub ruşi”, afirmă celebrul scriitor basarabean, de la Paris, Paul Goma în eseul Săptămâna roşie sau O hartă din cuvinte, capitol parte din romanul documentar Basarabia. În opinia cercetătorului Nicolae Chetraru, muzeul şi-a recăpătat numele său deplin odată cu trecerea în clădirea cumpărată la Chişinău, actualmente strada Bănulescu-Bodoni nr. 41, o aripă a complexului de clădiri unde printr-o coincidenţă fantastică activează Biblioteca „B. P. Hasdeu”. „Clădirea principală e cu două caturi şi cu două balcoane în partea de la stradă. La parter ea avea şase, iar la etaj - şapte camere. Alte trei camere erau în aripa ce dădea în str. Varfolomeievscaia (astăzi, stradela Teatrală). În două camere de la parter erau expuse antichităţi egiptene, în altele două de la etaj se afla biblioteca, restul exponatelor ocupau trei camere la etaj şi tot atâtea în aripa casei”.

De ce până astăzi conacul ilustrului arheolog nu este luat sub protecţia statului, restaurat şi prefăcut în muzeu?

Ocultismul ţarist şi tirania de tip bolşevic au adumbrit nu doar românitatea Tyragetiei, ci în primul rând ţinutul Basarabiei. Cine oare şi-ar putea explica că istoria localităţii Vadul lui Vodă, cu trecutu-i doldora de glorie şi legende, va ajunge într-un asemenea declin. Aici nu numai că se sfidează Constituţia R. Moldova, dar se sfidează bunul-simţ şi respectul pentru băştinaşi: şeful Casei de cultură, cel al Casei de creaţie, lucrători de la Regia Comunală, majoritatea consilierilor sunt alolingvi, unii dintre ei nu doresc să spună barem „Bună ziua” în română. În muzeul şcolii, pe loc de cinste stau aşa-zişii eliberatori şi preşedinţi de tot felul, inclusiv de colhoz.

Indiferenţa, să nu zic ostilitatea administraţiei publice locale s-a făcut simţită când la Vadul lui Vodă a sosit în căutarea strămoşilor un strănepot de-al lui Ion Suruceanu, fiul legendarului antrenor de fotbal Leonte Ianovschi de la Piteşti, care a dat României fotbalişti de talia lui Dobrin, Mutu sau Chivu.

Aflând despre familia Ianovschi, rude prin alianţă de căsătorie cu N. Sicard şi I. Suruceanu, am apelat la ziarul bucureştean Jurnal Naţional, unde citisem întâmplător un material despre drama şi povestea cutremurătoare a lui Leonte Ianovschi, antrenorul de fotbal, supranumit patriarhul fotbalului românesc, în vârstă de 85 de ani.

„Chiar dacă a sărit de 80 de ani, relatează ziaristul Ovidiu Ciutescu în materialul său, maestrul lui Dobrin, cu vocea tremurândă de la cele două atacuri cerebrale suferite, îşi aminteşte cu precizie multe din momentele care i-au marcat existenţa. „Mama a fost fata mijlocie a colonelului din Armata Albă a ţarului Romanov, Vasile Ianovschi şi a Elenei Sicard. Elena, e o franţuzoaică stabilită în Crimeea, pe la 1850, când ducele de Richelieu a colonizat peninsula. Elena a fost fiica Nathaliei Kraft şi a corsarului Alain Sicard. Kraft este un nume cunoscut în Germania, prin tatăl ei, inginerul feroviar Kraft, care a construit prima cale ferată între Sankt Petersburg şi Moscova! Ţarul de atunci al Imperiului Rus i-a oferit la inaugurare o cutie cu 60 de diamante. Le-a lăsat moştenire şi le-a împărţit copiilor săi. Aşa s-a făcut că în copilărie m-am jucat cu diamantele moştenite de mama şi mătuşa mea Sofia. Niciodată n-am ştiut cu ce valori exorbitante mă jucam în anii inocenţi ai copilăriei mele. Ele s-au pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.

În urma apelului nostru, am fost contactată de un strănepot al Nathaliei Sicard, Leonte Ianovschi-junior din Piteşti, antrenor de tenis, care mi-a pus la dispoziţie date preţioase din istoria familiei sale şi mi-a expediat fotografii de epocă cu celebrele sale rude cu ramificaţii la curtea ţarului Romanov, a ducelui de Richelieu, pictorul La Fontaine, a corsarului Alain Sicard, protejat la curtea lui Ludovic al XVI.

Însufleţită de această legătură de peste vremuri, am efectuat în paralel şi alte investigaţii. Despre viaţa acestei doamne aristocrate, „cu o fire despotică”, descrisă astfel în volumul Fapte trecute, basarabeni uitaţi (alcătuitor Mihai Adauge), în capitolul Profiluri de ieri şi de azi, articolul Academicianul Ion Suruceanu de Gheorghe Bezviconi, se cunosc prea puţine. Doar că „Ion Suruceanu s-a însurat cu Olga Sicard, o doamnă inteligentă, care a moştenit caracterul mamei sale, Nathalie (Natalia), fata generalului Kraft din Moscova. Era o femeie cultă şi despotică, căsătorită cu Cristofor-Carol Sicard, moşierul din Vadul lui Vodă”. Nathalie şi-a căsătorit cele două fiice după alegerea sa – pe prima, Elena, cu prinţul Goliţin-Golovkin, iar pe a doua, Olga - cu arheologul Ion Suruceanu. Fata cea mare, Elena, are trei fete din prima căsătorie, dar Goliţin moare tânăr şi Elena se recăsătoreşte, spre disperarea celor trei fete, cu Vasile Ianovschi (stră-străbunicul lui Leonte Ianovschi), cu care are patru copii: Sofia, Irina, Maria şi Vasile V. Ianovschi.

De aici lesne conchidem că Nathalie Sicard, căsătorindu-şi fiica, după propria sa voinţă cu renumitul arheolog Ion Suruceanu, fiul lui Ion Casian Suruceanu, căsătorit cu Maria lui Constantin Lomatescu (1830-1919), fiica unui general din Bucureşti, care mai târziu a devenit primul arheolog moldovean, fondatorul Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău, posesorul celei mai bogate biblioteci cu literatură despre Basarabia, membru de onoare al Academiei Române, membru activ al Societăţii Ruse de Arheologie din Sankt Petersburg, al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa, al Societăţii Bisericeşti Arheologice a Academiei Teologice din Kiev, ea a pledat în mod conştient pentru continuitatea activităţii familiei sale în spiritul culturii europene, dar şi naţionale, nu în ultimul rând.

De la dl Leonte Ianovschi-junior mai aflu că inginerului Kraft i s-a propus o partidă bună pentru fiica lui. Ducele de Richelieu îi oferă ca soţ, respectiv, ginere pe fiul lui nelegitim Cristofor. Ducele avusese o poveste de iubire cu contesa Van Tisa - o unguroaică. Pentru a salva onoarea contesei şi propria sa piele, din disperare apelează la bunul său prieten de afaceri şi aventuri, corsarul Alain Sicard. Acesta se căsătoreşte cu contesa salvându-i pe amândoi. Copilul ia numele de Cristofor Sicard, dar este ocrotit, protejat şi adus la curtea lui Ludovic XVI de către duce şi se bucura de toate privilegiile oferite de curte. Tot atunci, ducele îi găseşte fiului său nelegitim o partidă bună cu fiica inginerului Kraft, nimeni alta decât Nathalie. Tinerii se căsătoresc, dar apare Napoleon Bonaparte şi regaliştii fug pe capete din Paris. Atunci apare salvarea! Ei fug cu una din corabiile corsarului Alain Sicard în Odesa, unde începuse colonizarea Odesei cu francezi. La 1805, ducele şi corsarul le cumpără o moşie de 20 000 ha la Vadul lui Vodă... Acolo se stabilesc Cristofor (Christophe) şi Nathalie. Unde se întâmplă lucruri impresionante…

Scoaterea din anonimat a acestor ilustre personalităţi basarabene a fost şi scopul deplasării reporterilor de la Jurnal Naţional, în vara lui 2007, conduşi de jurnalistul Ovidiu Ciutescu, echipaţi cu o cameră de luat vederi pentru a face şi un film documentar despre locul de baştină al renumitului antrenor de fotbal Leonte Ianovschi. Oferindu-mă să le fiu ghid la fostul conac al familiei Ianovschi, nivelat în 1941 de buldozere sovietice, precum şi la conacul pustiu al lui Ion Suruceanu, rămas intact ca prin minune după invazia roşie de la 1941, spre surpriza noastră, acest monument istoric, patrimoniu de stat, a devenit se pare proprietatea taberei de adventişti „Cireşarii”, loc unde copiii fac „competiţii de împroşcat cu pietre” sau îl transformă, la nevoie, în... WC...

Cei de la tabără, reproşându-ne că vorbim româneşte, au chemat reprezentanţii ordinii publice, după care am fost poftiţi la Secţia de Poliţie din Vadul lui Vodă, unde ni s-a cerut să developăm cadrele filmate, pe motivul că nu am avut permisiune specială. De unde, nu am mai înţeles. De parcă acest conac boieresc, aristocrat, ar prezenta un secret militar sovietic sau vreun pericol public, pentru societatea noastră comunizată până în măduva oaselor.

Să fi pus cineva ochiul pe conacul lui Ion Suruceanu, salvat odată de la demolare de fostul primar democrat, Nicolae Ciobanu, degrevat din funcţie înainte de termen şi pus după gratii în circumstanţe bizare, odată cu venirea la putere în R. Moldova a actualului partid de guvernământ. Oricum, nu aş crede că actualul primar, comunist, dl Iurie Onofriiciuc, care cu un an în urmă a semnat protocol de înfrăţire cu două localităţi balneare din România – Pucioasa şi Băile Herculane, unde se deplasează foarte des – ar fi un românofob înrăit?! Ce se ascunde la mijloc? De ce până astăzi conacul ilustrului arheolog Ion Suruceanu cu renume european nu este luat sub protecţia statului, restaurat şi prefăcut în muzeu? Iată o întrebare care aş adresa-o actualului ministru al Culturii, dl Artur Cozma. Deşi, e o întrebare care trebuie pusă şi altor miniştri, şi altor persoane şi organe de decizie.