Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IN MEMORIAM
Dinu RUSU
Primăvara chitarelor care plâng

Era zi de duminică, 16 martie, toate posturile de televiziune şi radio de la noi, dădeau răspuns la întrebarea „De ce plâng chitarele?”. Mihai Dolgan nu mai este. Ascultam şi priveam, dar nu credeam. Îmi tot spuneam – Nu se poate! Chiar şi atunci când am fost la Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla”, unde era depus sicriul cu regretatul artist, nu puteam să mă împac cu gândul că Mihai Dolgan a plecat dintre noi. „Eşti un munte de durere/ Sunt o mare de tăcere”, sunt versurile care mi-au venit în gând la coşciugul rece în care era marele compozitor şi interpret. Avea faţă tristă, altfel decât era în viaţă – mereu luminoasă.

Mi-am amintit că pe Mihai Dolgan l-am văzut pentru prima dată încă de pe când eram un puşti, iar formaţia pe care o conducea se numea „Contemporanul”. A venit în satul meu de baştină Parcova, Edineţ, împreună cu Lidia Botezatu, surorile Georgeta şi Oxana Ciorici, Ricu Vodă etc. A fost atât de spectaculos încât nu mă dădeam dus acasă. Am îndrăgit piesele lor şi le port cu drag în suflet toată viaţa.

Cel mai mult însă mi-a plăcut, şi am recunoscut şi atunci cu sinceritate copilărească, de Mihai Dolgan. Din ceea ce puteam eu să înţeleg, mi s-a părut mai altfel decât ceilalţi, mai calm şi mai dulce cu noi, privitorii.

...Peste ani l-am descoperit acelaşi. Chiar dacă era un nume de valoare nu s-a molipsit de boala stelară. Era sus, dar cu picioarele pe pământ. Avea atâta omenie încât putea să dea oricui din ea. Nu zâmbea fals şi nu spunea vorbe de pomană. Îi plăcea adevărul şi fugea de scorneli. Apăra cetatea Dolgan – familia, dar şi cetatea Dolgan – „Noroc”. A ştiut să meargă mereu înainte chiar dacă a fost biciuit de ideologia sovietică. El făcea muzică, ci nu politică, dar făcea atât de bine muzică, încât umbrea politrucii vremii. Nu se puteau împăca mai-marii de pe atunci cu un astfel de succes. De ce Mihai Dolgan cânta „De ce plâng chitarele?” într-o ţară în care totul era bine şi frumos? De ce la concertele „Noroc”-ului se aplauda mai frenetic decât la adunările de partid? Oriunde a fost Mihai Dolgan a cântat cu drag de lume, fie că formaţia condusă s-a numit „Noroc”, „Contemporanul”, apoi iarăşi „Noroc”. El nu a putut fi redus la tăcere, pentru că avea multă vervă tinerească şi trebuia să facă revoluţie în muzica de atunci.

De la începuturile „Noroc”-ului, Mihai Dolgan a adunat cei mai tari artişti – Valentin Goga, un baterist de excepţie, fraţii Cazacu – neîntrecuţi maeştri ai ghitarei. Desigur, a ştiut să aducă vocile de aur ale Basarabiei – Ştefan Petrache, Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Iurie Sadovnic etc. „Dor, dorule”, „De ce plâng chitarele”, „Primăvara”, „Cântă un artist” etc., erau melodiile fredonate cu drag nu doar de basarabeni, ci de oameni din toate ţările ex-sovietice. Deşi doar unul dintre şlagăre era interpretat în limba rusă, lumea era exaltată de armonia muzicală pe care o producea „Noroc”-ul lui Dolgan.

Tinerii artişti erau aştepţi cu sufletul la gură peste tot. Studenţii părăseau aulele, muncitorii nu se prezentau la lucru, pentru că stăteau ore bune în rând pentru a căpăta bilete la „Noroc”. Era „boom”-ul libertăţii de exprimare artistică, iar melomanii erau în aşteptarea a ceva de calitate. Acel ceva - s-a întâmplat să fie „Noroc”. „De ce plâng chitarele” a rămas mult mai mult, fără exagerări, decât un hit pentru milioane de melomani, el a însemnat trăirea unui timp de aur al muzicii naţionale, care urca foarte îndrăzneţ în acele timpuri destul de tulburi.

Datorită lui Mihai Dolgan şi celorlalţi „Noroc”-oşi, mulţi melomani au frumoasa ocazie să-i (re)vadă în anul 2000 pe cei de la „Mondial”. Şi să mai zici că istoria nu se repetă? „Mondial” a mai fost în Basarabia în anul 1970, un an în care „Noroc”-ul era condamnat la tăcere.

Membrii formaţii, potrivit directivei, nu aveau dreptul să activeze ca trupă pe teritoriul ex R.S.S. Moldoveneşti. Mihai Dolgan cunoaşte al doilea exil de pe palma de pământ pe care s-a născut, or el a mai fost deportat, împreună cu familia în anul 1949, din motivul că ar fi fost foarte bogaţi.

Despre necazurile pe care le-a avut pe parcursul anilor, Mihai Dolgan a vorbit puţin, iar ceea ce spunea însemna mult mai mult decât o lecţie de demnitate. „De ce plâng chitarele”, „Cântă un artist”, „Nicăieri în lume”, „Dor, dorule”, sunt cântecele care, după mine, dau răspuns la întrebările despre peregrinările dulci-amărui ale „Noroc”-ului, dar în special ale lui Mihai Dolgan. În 1970, ne-„Noroc”-oşii, îşi i-au valizele şi bogăţiile artistice pentru a pleca de-acasă. După patru ani, li se permite să revină în Moldova, însă cu condiţia să-şi ia alt nume formaţia. Astfel, „Noroc”-ul devine – „Contemporan”. Timp de 12 ani, formaţia rămâne cu această titulatură, mai mult impusă, decât dorită. Dar, repertoriul nu şi-l schimbă oricât de mult au fost flancaţi membrii ei şi mai ales liderul – Mihai Dolgan. În 1986, formaţia revine la numele de altădată. Mihai Dolgan îşi continuă ideea de promovare a valorii, făcând muzică de calitate şi adunând în jurul său tineri dornici de afirmare – Ricu Vodă, Gheorghe Ţopa, Valeriu Gorgos, Anatol Bivol etc.

Mihai Dolgan rămâne a fi un simbol al nonconformismului în arta muzicală. El a creat cum a simţit şi a dus mesajul cum a crezut că e mai bine. Ascultând melodiile lui, cred că artistul a ştiut ca nimeni altul să educe publicul, să nu se lase influenţat de fel de fel de cerinţe bizare ale pieţei muzicale. În unul din interviurile pe care mi le-a acordat prin anul 2001 se arăta indignat de ce se întâmplă în muzica noastră, dar spunea că nu poţi lupta împotriva valului şi tot el remarca: „Cu cât ţara e mai săracă, cu atât kitchul îşi face tot mai mult loc”. Cert este că Mihai Dolgan a creat cântece care nu pot fi uitate. Însă, vorba altui cântec: „M-a bătut păgân norocul/ Să n-am parte de noroc”, artistul a avut un trai modest, dar niciodată nu s-a plâns. Se ţinea tare chiar şi atunci când boala tot mai des îl supăra. Despre suferinţele lui a ştiut puţină lume, pentru că totul trebuia să rămână în Cetate. Credea cu tărie că în această primăvară va organiza spectacolul dedicat celor patru decenii ale „Noroc”-ului. Dar nu a fost să fie. A plecat la Domnul în anotimpul în care s-a născut, l-a adorat şi cântat.


Şi vor veni multe primăveri şi vor plânge chitarele.

Strune-nlăcrimate


Ai venit pe lume într-o primăvară

Şi-ai cântat frumosul pe strune de chitară,

Ai plecat la ceruri tot în primăvară

Şi-ai cântat durerea pe strune de chitară.


Nu opreşte nimeni plânsul de chitară,

Lacrimă durută pe obraz coboară,

„Cântă un artist”, ce mai armonie!

„Cânta un artist” – tristă melodie.


Dorule, tu dor – eşti atât de mare,

Ce „Noroc” să ai de norocul lor,

„Pasăre în zbor”, crin ne dat în floare,

„Nicăieri în lume” nu-i noroc mai mare.


Vremea o să treacă, timpuri o să vină,

Amintire caldă, plină de lumină,

„Lalele” o să apară în miez de primăvară

Şi-o să plângă iarăşi o strună de chitară.


Mi-e dor de „Nu se poate”, de tine mare dor,

„Suflete-ntro lume”, mare călător,

Şi te-i dus în ceruri că să cânţi tu iară:

„Nu opreşte nimeni primăvara!”.


Dinu Rusu