Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Claudia PARTOLE
Despre cel care a intuit calea veşniciei...

S-a scris mult (zeci şi zeci de volume!) şi se va mai scrie de nu ştiu câte ori mai mult despre Brâncuşi. Motivul ar fi, poate, faptul că, pentru el „pământul nu este un câmp de exploatare, ci o mamă vie” (James Joyce); or, el, şi nu altcineva „regăseşte liniile esenţiale ale primitivilor Africii şi Oceaniei, azvârlind astfel un pod între arta contemporană, sculptura română şi fetişuri...” (Pierre de Boisdeffre). Dar, s-ar putea, cauza să fie mult mai simplă, aşa cum zice într-un context chiar dânsul – marele Brâncuşi: „Eu, cu noutatea mea, vin dintr-o lume foarte veche”. Aşadar, se vor căuta, încă mult timp, tot felul de explicaţii pentru misterul operei acestui ţăran-rege al sculpturii, calificativul aparţinându-i (Eu sunt un prince paysan - aşa-i plăcea lui C. Brâncuşi să-şi zică!). În fel şi chip îi va fi tălmăcit destinul de către impetuoşii exegeţi urmaţi, la rândul lor, de temerari curioşi în a dezvălui fenomenul unui mare artist - Brâncuşi, cel care a făcut să se ţeasă o adevărată legendă despre sine. Creatorul de valori veritabile care a fost să se nască într-un Neam (spre norocul Neamului românesc!) pentru a ajunge, prin tot ce a făurit, al întregii Lumi. Cu adevărat, Brâncuşi este unic, fiind şi unul dintre nu prea numeroşii români care s-au bucurat de o indubitabilă notorietate universală... De fapt, vreau să-mi exprim prin această meditaţie admiraţia faţă de acei care, cu fidelitate, cercetează destinul de om şi, mai ales, de creator-titan al lui Constantin Brâncuşi...

Citesc, iată, una din ultimele (bănuiesc) şi, poate, una dintre cele mai ample şi mai frumoase lucrări consacrată celui care a intuit calea spre veşnicie. Cartea e intitulată simplu: BRÂNCUŞI o biografie[1] (Bucureşti, 2007) şi aparţine lui Alexandru Buican. Autorul este cunoscut în România prin piesele de teatru montate, prin eseurile şi articolele publicate. Dar, locuind la New York, frecventează faimoasa instituţie de cultură New York Public Library, unde cercetează ca un detectiv mii de pagini de memorialistică, înarmându-se cu suficient material întru a scrie această lucrare. Deşi nu poate fi pusă la îndoială marea dragoste pentru legendarul sculptor care l-a inspirat pe Alexandru Buican să-şi probeze forţele şi talentul în scrierea unei încercări biografice, cum o numeşte dumnealui, am încercat, din Cuvânt-înainte să-mi explic interesul care i-a provocat, totuşi, o asemenea strădanie şi consacrare. Intuiţia nu m-a înşelat: „Am spus mai sus că există un mister Brâncuşi. Am încercat să risipim acest mister, ţesut în jurul sculptorului legendar, plecând de la documente. Am reuşit? Sperăm că am reuşit măcar în parte şi nu suntem modeşti. Legenda lui Brâncuşi va continua să ne scape pentru că, în zona rarefiată în care şi-a trăit el viaţa, s-a învăluit pentru eternitate în misterul geniului” (Al. Buican).

Bineînţeles, merită menţionată onestitatea scriitorului, pentru că lucrarea este impozantă – peste 600 de pagini, cu note, cu referinţe şi cu o bibliografie impresionantă. Iar formula aleasă de Alexandru Buican întru a prezenta biografia lui Brâncuşi este, mi se pare, extrem de reuşită şi originală. Felul cum expune întâmplările, momentele marcante din viaţa omului-artist implică textelor o impetuozitate incredibilă. Istorisirile meditative ale autorului se împletesc firesc şi armonios în urzeala atestărilor documentare depistate din monografii şi cărţi mult prea puţin cunoscute în spaţiul românesc (unde Brâncuşi a fost, din câte ştim, un timp îndelungat persona non-grata). Autorul recunoaşte, de fapt, că lucrarea sa prin metoda abordată, „se înscrie în categoria biografiilor artistice”.

Graţie faptului că, descifrează „acel „portret interior” care este, până la urmă, dincolo de înşiruirea de date sau de evocarea de momente trecute - scopul adevărat al oricărei biografii”, cartea se citeşte ca un roman cu un personaj pe cât de cunoscut, pe atât de neidentificat. Iar tot ce i se întâmplă acestuia, momente deja cunoscute cititorului versat, inspiră la o prezenţă prin (şi de) spirit la actul de creare a unor simbolice lucrări monumentale, cum ar fi: Rugăciunea, Sărutul, Cuminţenia pământului, Muza adormită, Domnişoara Pogany, Măiastra, Coloana fără sfârşit...

Alexandru Buican imprimă lucrării sale o atmosferă intimă (dar fără sentimentalisme!), încât involuntar te faci prezent la venirea pe lume în familia lui Radu Brâncuşi a copilului botezat Costache (care, de fapt, era dorit a fi fată!), apoi devii martor-spectator al pasiunii inexplicabile a acestuia pentru cioplitul lemnului - apropo de cutezanţa-i infantilă de a-şi meşteri singur o vioară, această primă încercare fiind, poate, una din clipele de inspiraţie divină (!); apoi urmează pagini pe care citindu-le ai certitudinea şi sentimentul (uneori jenant) că asişti la scene vii, reale, relevante... Sunt trăiri legate de relaţiile lui Brâncuşi cu mari creatori de valori care inspirau o atmosferă pe cât de boemică, pe atât de nebănuită în Montmartre şi Montparnasse, acolo unde, alături de monştrii sacri, cum ar fi: Rodin, Modigliani, Picasso, Matisse, - se conectează la procesul extraordinar de modernizare a artei, ajungând a fi în acea revoluţie epocală - el (Brâncuşi!), personajul excentric autentic (Al.B.), promotorul unei viziuni inedite în arta sculpturală universală... Sunt clipe unice de travaliu, când se află pe baricade alături de cei care promovează noul împotriva inerţiei academice, când conştientizează faptul că stăpâneşte mijloace proprii de expresie, când e admirat în Franţa, SUA... Şi doar de „revalorificatorii moştenirii culturale” din ţara sa este, un timp, renegat şi atacat pe motivul că, „nu se exprimă prin mijloace esenţiale, caracteristice acestei arte” şi, astfel, considerându-se că Brâncuşi „nu poate fi un creator în sculptură”... Viaţa retrasă a artistului e, de fapt, o permanentă şi istovitoare muncă de meditaţie în faţa pietrei şi a lemnului. Iar toate aceste căutări şi clipe de răgaz sunt înveşnicite de el, fie prin imagini şi chipuri sculptate, fie prin gânduri răzleţe. Apropo de naşterea lucrării Domnişoara Pogany (una din iubirile lui Brâncuşi!) sau Ţestoasa (ce exprimă relaţia artistului cu divinitatea!), sau Pasărea în văzduh (relevă obsesia zborului: „Eu nu fac pasărea, ci zborul”, zice Brâncuşi)... Şi, apropo de zicerile poeme-aforistice rămase pe foi sau în memoria celor care l-au ascultat de atâtea ori. Deşi par nişte expresii ordinare, sunt ca nişte formule magice: „În toate lucrurile există un scop. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te eliberezi de tine însuţi... În artă ceea ce importă este bucurie. Aveţi fericirea să contemplaţi, să vă minunaţi. Aceasta e totul!...” (din aforismele brâncuşiene).

Ai putea medita asupra fiecărui subiect legat de marele sculptor, aşa cum a făcut-o şi autorul lucrării în cauză, având sentimentul că Brâncuşi e undeva aproape, poate la o Masă a tăcerii... Precum s-a exprimat unul dintre contemporanii care l-a cunoscut şi l-a iubit, bănuiesc, pe Brâncuşi – Salles (la ceremonia de înmormântare a artistului): „Îţi spun adio./ Un adio plin de tristeţe,/ În numele prietenilor tăi,/ În numele celor care te-au admirat şi urmat,/ În numele celor cărora le-ai adus bucurie,/ În numele celor care ştiu că un adevărat poet a plecat din mijlocul nostru şi o mână divină s-a închis, pentru a nu se mai redeschide niciodată./ Îţi spun adio./ Dar lucrarea ta rămâne radioasă şi pură. Ea este mai vie acum ca niciodată. / Şi niciodată nu va muri”.

Şi mai e ceva. Lucrarea lui Alexandru Buican, care mi-a sugerat aceste gânduri, mi-a readus totodată în memorie şi amintirea unei întâlniri de neuitat. Întâlnirea cu Brâncuşi. Eram într-un Muzeu de Arte din Washington. Treceam curioasă dintr-o sală în alta, ademenită de Picasso, care-şi schimba cameleonic haina cromatică, când deodată am simţit o tresărire în toată fiinţa: aveam în faţă una din Păsările lui Brâncuşi (poate sau nu cea care a provocat faimosul proces cu Brâncuşi şi vameşii americani...). Stăteam fascinată, de parcă descoperisem în sfârşit ceva căutat de o viaţă. Contemplam şi-mi părea că aud îndemnul Maestrului: „Priveşte lucrurile până le vezi; cei aproape de Dumnezeu le-au văzut!” .

Acum, iată, am încă o posibilitate rară de a-l avea şi mai aproape pe cel care-mi inspiră zborul şi înălţarea spre infinit, graţie acestei minunate lucrări: BRÂNCUŞI: o biografie, de Alexandru Buican.

Claudia PARTOLE

[1] Buican, Alexandru. Brâncuşi: o biografie / Alexandru Buican. – Bucureşti : Artemis, 2007. – 623 p.