Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Claudia PARTOLE, scriitoare
Cu Iaşii în inimă...

Am un frate bogat, nespus de bogat. Se numeşte Constantin Ostap. Chiar dumnealui mărturiseşte acest lucru în ultima-i carte intitulată „Despre Iaşi – numai cu dragoste” (Editura „Vasiliana”, Iaşi, 2005). Iată ce spune: ”Fără să aspir la un loc în topul miliardarilor, mă consider un om bogat... Posed în mica mea bibliotecă câteva „comori”. Una ar fi monografia lui N.A. Bogdan din 1913 – Oraşul Iaşi. Lângă ea stă Istoria oraşului Iaşi – volumul I (1980). Şi – cap de listă acum – cele şase volume Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi... Mă simt bogat, deoarece pot acum cerceta oricând documente certe din istoria Iaşului...”.

Constantin Ostap, inginer de ocupaţie, şi-a descoperit marea pasiune în scris. De când îl cunosc eu e preocupat de pătrunderea cât mai în adâncul istoriei şi de cunoaşterea în profunzime a destinului Neamului românesc. Dar, totodată, cu deosebit interes aplecându-se şi asupra paginilor retuşate din cartea memoriei Basarabiei - spaţiu românesc amanetat pentru aproape două secole, dar, poate, şi pentru mai mult...

I-am citit în vorbe, în privire şi în tot ce-a scris, dar, mai ales, în gestul manifestat nu o singură dată faţă de copiii din Basarabia, nostalgia pentru ceva demult abandonat. Apoi, l-am urmărit în clipa de bucurie nemărginită atunci, când, după o jumătate de secol, a avut fericita ocazie de a-şi revedea cuibul copilăriei – casa părintească din satul Cotova, fostul judeţ Soroca. Săruta pragul casei, îmbrăţişa tulpina nucului, sădit de părintele său (dar şi părinte al enoriaşilor din satul Cotova), Vasile Ostap (fie-i ţărâna uşoară!). Mă uitam atunci la fratele şi sora, reveniţi după o viaţă la casa care nu mai era a lor şi mă gândeam că, nucul a văzut mult prea multe, doar că nu e în stare să le povestească... Căminul preotului a fost transformat în casă de naşteri, iar în acea maternitate am venit în lume şi eu. Poate tocmai cu misiunea de a-i întâlni pe Costel şi Lenuţa (Vânătoru) Ostap şi a le facilita drumul revenirii de Acasă spre acasă...

Deci, înţeleg cu sufletul trăirile fratelui meu Constantin Ostap, precum şi sentimentul de dor „de lucruri îndelung uitate”, vorba Otiliei Cazimir. Numai că, dumnealui, trăind o bună parte din viaţă la Iaşi, şi-a completat, mai bine zis şi-a crescut în suflet încă o dragoste mare care-l inspiră, oferindu-i împlinirea prin creaţie – e dragostea pentru oraşul care l-a primit cu inima deschisă din anii de băjenie până acum. E firesc să-i fie foarte aproape de inimă Iaşul! Şi deloc întâmplător e şi faptul că, majoritatea cărţilor dumnealui sunt consacrate acestui „oraş al amintirilor”, oraş care semnifică o carte vie de istorie a unui neam, cu multe file completate de cronicarii timpului, dar şi cu multe pagini eliminate conştient, din manuale şi din cronici, de către regimul diabolic, care n-a avut teamă nici de vameşi, nici de Dumnezeu, răsfirându-se şi crezând că e veşnic...

Angajarea plenară a lui Constantin Ostap în ipostaza de cronicar al Iaşilor mi se pare semnificativă şi remarcabilă. Pornind de la o „memorie culturală”, pe care o străbate şi o adună în cuvinte şi în cărţi cu o fidelitate incredibilă (apropo de cele trei volume Cu Iaşii mână-n mână, apoi de Iaşii – între adevăr şi legendă, scrisă în colaborare cu Ion Mitican; de asemenea, de Parfum de Iaşi, Cronică de Iaşi; Iaşul nu neapărat sentimental; Trăitori sau trecători prin târgul Ieşilor, scriere în colaborare cu Ionel Maftei şi, iată, ultima carte - Despre Iaşi – numai cu dragoste, pe care o frunzăresc cu nesaţ...), Constantin Ostap pare a tinde să nu lase nefixat nici un gând şi nici o urmă, nici o amprentă (fie la trecut, fie la prezent) neidentificată despre această citadelă a spiritualităţii româneşti. Or, cum îl caracterizează cunoscutul om de cultură ieşean Ion Holban, „el (Constantin Ostap) cultivă o mitologie a Iaşului ce se poate recunoaşte în recurenţa unor sintagme precum capitală a culturii, oraşul marilor zidiri, al marilor iubiri etc.”

Dar, îmi zic eu: a vedea în labirintul trecutului, e un dat nu fiecăruia şi a discerne din amalgamul şi avalanşa evenimentelor pe cel meritoriu – este un har, iar a nu osteni (cu mintea, cu pasul şi, îndeosebi, cu inima!) nici chiar la anii când soarta te cuminţeşte - e o menire dumnezeiască! Cred acest lucru, admirând osârdia unor colegi de condei înaintemergători, şi simt că-mi dă dreptate şi ne-uitarea cea fidelă slujitoare a memoriei etene.

Acum stau în faţă cu aproape toate lucrările lui Constantin Ostap, cărţi asupra cărora a trudit nu doar două decenii, bănuiesc, ci, poate, de pe când a simţit dorul de locurile sfinte ale copilăriei şi pătruns a fost de recunoştinţa faţă de părinţi şi de înaintaşii neamului. Este într-adevăr impresionant itinerarul istoric al vechiului târg Iaşi, ales şi propus drept cunoaştere cititorului curios de către împătimitul autor. Aşa este, nu exagerez: Constantin Ostap e îndrăgostit de oraşul în care vieţuieşte şi de locurile unde întâi a văzut lumina soarelui. Astfel, cine-i citeşte cărţile pare că ar respira „polenul de sub asfalt” (Ion Holban) al Iaşului, dar pare să şi parcurgă un drum virtual, în timp, întru a asista, bunăoară, la memorabilele întruniri ale junimiştilor (doar Iaşul fără „Junimea” e de neînchipuit şi viceversa!) sau a fi martorul unor istorii dispărute cu personaje concrete şi edificii pârjolite de focul nemilos al timpului, dar şi de neglijenţa lumii; tot citindu-i cărţile parcă ai trece în zbor, cu aripile inimii, Prutul... Constantin Ostap te poartă de mână de la o stradelă, la alta, de la o personalitate, la alta - toate diferite ca spaţiu şi timp, cu varii preocupări, viziuni, dar şi cu un însemn comun, pe care îl imprimă fluidic în sufletul fiecărui trecător acest oraş minunat. Oraş al visurilor mele, în care am impresia, atunci când poposesc (ca într-o sală a paşilor pierduţi!), că timpul capătă un alt ritm, încetinindu-şi pasul (iar eu devin atemporală) şi că în orice clipă pot să-l întâlnesc pe Creangă, pe Eminescu, pe Sadoveanu sau pe alt pelerin-trecător prin acest spaţiu şi acest neam...

Până şi biserica din satul meu (şi al autorului – Constantin Ostap) e prezentă în una din cărţi: mică, timidă, dar cu un destin vertical, căci nu şi-a închis uşile nici la ameninţările lui satan... Când am descoperit-o alături de alte edificii impozante ale Iaşului am trăit un sentiment similar ubicuităţii. Mi se părea că, într-adevăr, locaşul unde-am fost botezată şi-a aflat ocrotire în inima preafrumoasei Biserici Trei Ierarhi şi că nu există vamă decât în imaginaţia monştrilor, iar mama mea, care s-a pornit cândva la învăţătură la Iaşi, în fine, a ajuns acolo...

Tot ce-am scris, de fapt, e o mărturisire-impresie şi se datorează bunului meu prieten şi frate mai mare Constantin Ostap. Fapt pentru care îi mulţumesc!

Claudia PARTOLE,

scriitoare