Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Theodor CODREANU
Povestitorul

Nu-mi mai aduc aminte în ce împrejurări l-am cunoscut pe Nicolae Rusu. Ştiu însă că m-a impresionat profund povestea vieţii sale de după 1989. Probabil, a şi fost imboldul prim în cunoaşterea cărţilor sale. Am descoperit un povestitor nativ, nedeformat de lecturi, cu avantajul de a nu fi de formaţie filolog, ci economist, adică om al cerebralităţii reci, cu simţul realului. De aceea, minte şi inimă (în sensul eminescian al cuvântului) se îmbină în chip fericit în tot ce scrie Nicolae Rusu, într-o literatură basarabeană tentată adesea de sentimentalism. Fireşte, nici el nu scapă uneori de mrejele narativismului de ecou sadovenian, însă îl deturnează abil în romane şi povestiri care se adresează fie copilăriei (Meri sălbatici, 1987, Unde creşte ploaia?, 1990, Fără antract, 1996, Să fim privighetori, 2000), fie vârstei romantice a adolescenţei (Lia, 1983, Ploaia de aur, 1997). Cu Şobolaniada (1998), roman care a cunoscut şi o ediţie revăzută şi amplu adăugită, Nicolae Rusu a intrat în prim-planul vieţii literare, confirmându-şi maturizarea deplină şi în volumele de proză scurtă care au urmat (Treacă alţii puntea, 2000, Marginea lumii, 2001, Oraţie de ursitoare, 2004), iar în 2007 – Robul de ieri (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti). Pe de altă parte, Nicolae Rusu are simţul observaţiei critice, cultivând o publicistică probă şi sobră, dar şi eseul critic în care face observaţii pertinente şi la obiect. Iată, aşadar, imaginea celui care a ajuns, pe neobservate, la vârsta de 60 de ani, şi faţă de care preţuirea noastră se augmentează graţie omului de mare caracter care este Nicolae Rusu, în vremuri în care oportunismul şi cameleonismul de variată speţă se află în mediul lor indestructibil. Mă împrietenesc greu cu cineva. Nicolae Rusu e dintre cei care trăiesc prietenia, nu o calculează. Bunătatea şi curăţenia sufletului ţărănesc moldovean, nepervertite de cultură şi de parvenitism, sunt calităţile de căpătâi ale scriitorului care devine credibil tocmai prin aceste rădăcini morale care ating fiinţa. Treacă alţii puntea făcând pact cu Diavolul – iată un enunţ care are acoperire nu doar în operă. Nicolae Rusu are această atitudine, în primul rând, faţă de neamul din care face parte. Modest, răbdător, tenace, el nu şi-a pierdut încrederea că destinul poporului nostru nu poate fi deturnat din calea reînvierii, de către noii ideologi, aflaţi în slujba celor care se cred puternici şi care n-au în sprijin decât forţa brută.

Şi fiindcă mi-am propus să vorbesc despre povestitor, depun mărturie că unul dintre comentatorii săi, clujeanul Constantin Cubleşan, are dreptate când afirmă: „Stăpân pe o frumoasă limbă românească, eliberată de capcanele pitorescului lexical zonal, Nicolae Rusu se dovedeşte înainte de toate a fi un redutabil povestitor, capacitatea de evocare, a unei întregi lumi, într-un discurs epic de o economie bine măsurată, aşezându-l în linia tradiţiei celor mai buni prozatori români de după război, particularitatea scrisului său fiind tocmai o anume încărcătură satirică, dublată de ironia subsidiară, ce dau epicului culoarea aparte a unei viziuni realiste, împinsă însă spre un grotesc dezumanizant, repulsiv” (Cetatea culturală, Cluj-Napoca, aprilie, 1999). Povestirile din 2007 (Robul de ieri), pe care nu le-am comentat până acum, constituie o nouă confirmare a talentului de narator cu har. Voi începe chiar cu Robul de ieri, care dă titlul volumului şi care încheie cartea. Ascuţimea observaţiei psihologice este remarcabilă, aceasta fiind, altminteri, o constantă a scrisului lui Nicolae Rusu. E vorba de povestea a doi fraţi concentrată în câteva pagini: Tilică şi Grigore (Goriţă), ambii veniţi din cea mai săracă stare socială în vremea comunismului. Iată însă că în Tilică, „robul de ieri”, se trezeşte brusc orgoliul de a deveni întreprinzător, deschizând un atelier de reparaţii ale unor obiecte casnice, la demisolul blocului cu şaisprezece etaje. Goriţă, în schimb, practica cerşetoria împreună cu Robertino şi Moşu. Din solidaritate frăţească, Tilică se hotărăşte să-l angajeze în atelierul său şi pe Goriţă, spre a avea un trai demn. Îi porunceşte însă ca să fie punctual „nemţeşte” la deschiderea atelierului, „exact la nouă”. Goriţă devine, de fapt, eroul principal, căci exactitatea „nemţească” impusă de fratele său dezlănţuie o miniepopee interioară, uimit fiind de pretenţiile insolite ale „robului de ieri”. Îşi propune să nu iasă din cuvântul lui Tilică, se scoală de dimineaţă, calculează milimetric timpul până la atelier şi porneşte aventura pe străzile Chişinăului. Întâmplarea (sau un îndemn obscur!) însă face că trebuie să treacă pe lângă tovarăşii lui de cerşetorie. Lucrurile se complică, personajul trăind dubla chemare căreia este convins c-o să-i facă faţă spre a-şi schimba viaţa. Când încearcă să se smulgă de lângă Robertino şi Moşu, cel din urmă se miră că vrea să plece, argumentându-i să nu dea „vrăbiuţa din mână pe barza de pe casă”. Ameţit, Goriţă se pomeneşte că scoate din buzunarul acordeonistului ochelarii cu ajutorul cărora impresiona pe trecători, redevenind prizonierul acestora şi uitând de porunca fratelui.

O utopie negativă, de un grotesc butlerian, este proza Geniosfera. Satira e orientată asupra fandoselii elitiste, genialoide care a cuprins, după model dâmboviţean, şi o parte a intelighenţiei de la Chişinău. E vorba de un fenomen vizat şi de Jean-Franois Revel în celebra lui carte recentă Revirimentul democraţiei. Gânditorul francez o numeşte elită antidemocratică şi anticulturală. E vorba de un simptom postmodernist de tipul political correctness. Aici, minoritatea privilegiată trebuie să dobândească nu doar glorie, ci şi nemurire la propriu. Rezultatul final este geniosfera, ţinta unui pretins Centru Mondial pentru Valorificare a Geniului Uman. Acesta experimentează în cel mai mare laborator din lume, recrutând voluntari, candidaţi la geniu şi la nemurire. La poarta Centrului, aşteaptă mii de amatori, însă au norocul să fie selectaţi în număr limitat: 99. Naratorul are acces în marele laborator ca trimis al Agenţiei de presă, pentru a relata mersul experimentului. Este supus la o primă probă: anume să exerseze scrisul pe întuneric, dat fiind că în inima laboratorului este beznă. Voluntarilor li se şterge numele din memorie şi primeşte fiecare câte un număr, pe bonetă. Spre a se deosebi de candidaţii la genialitate şi nemurire, ziaristul narator are pe bonetă un dublu zero, fiind numit cu îngăduinţă o dublă nulitate comparativ cu pretendenţii la zeificare. Este sfătuit să nu-şi piardă boneta, întrucât asta face imposibilă plecarea din laborator. Candidaţilor li se şterge, mai întâi, memoria, apoi li se extirpă tot ce e considerat viciu important, spre a deveni perfecţi. Reporterul cunoaşte diferite numere, pregătindu-se a trimite relatări Agenţiei de presă. Pierzându-şi identitatea, genialoizii vorbesc, cu admiraţie, despre ei înşişi la persoana a treia. 144 este un fost muzician, neîntrecut la fluieratul artistic, autor al unei cărţi de presupus succes printre studenţi, Metodă de fluierat artistic. 102 este o somitate care îşi bea propriul sânge, întrucât este donator de sânge cu bani pe care, apoi, îi dă pe băutură. 113 este un poet genial, „cunoscut în toată lumea”, autor al unei capodopere concentrate într-un singur cuvânt dintr-un singur sunet: O! Această capodoperă a stârnit sute de comentarii extaziate, pretându-se la nenumărate interpretări care mai de care mai filosofice şi mai ingenioase. 113 spune despre sine, informându-l pe reporterul-nulitate: „El e atât de talentat, încât acest adevăr e recunoscut şi de nulităţi. Maestrul va imortaliza gândul în jurnalul său, operă care va fi cartea de căpătâi a omenirii. I s-a relatat că eşti corespondent şi, dacă, într-adevăr, eşti, ai obligaţia să scrii despre acest gând genial în presa mondială…” (p. 111). Pe întuneric, corespondentul se pomeneşte că unul dintre pacienţi îi fură boneta, înlocuind-o cu a unui număr pozitiv. Înspăimântat, încearcă s-o recupereze, scormoneşte într-o bucată de pâslă ce capitona pereţii şi, înlăturând-o, lumina de afară năvăleşte dezvăluind că Marele Laborator nu era altceva decât o încăpere sordidă, înspăimântătoare. Avem revelaţia unui „complex al cavernei” platoniciene de semn întors, în care indivizii nu suportă lumina adevărului şi se refugiază în lumea umbrelor. Pacienţii lipesc alarmaţi pâsla înapoi spre a se reafunda în beznă. Corespondentul, cu eforturi disperate, reuşeşte să scape de portarii Laboratorului şi ajunge, în cele din urmă, la Agenţia de presă spre a relata adevărul despre geniosferă. Acolo însă descoperă că, în numele lui, s-au dat ştiri contrare celor văzute şi trăite de dânsul. Protestează şi vrea să-şi dea demisia, dar apar sanitarii Laboratorului care-l readuc în bezna cavernei. Laboratorul acesta poate fi chiar Basarabia, amintind de poema lui Arcadie Suceveanu din Arhivele Golgotei, în care patria îi este prizonieră în burta Marelui Chit răsăritean.

Las în seama cititorului pe celelalte proze din volum, care ar merita, la rându-le, valorificări pe potrivă. De pildă, din aceeaşi lume a beznei descinde psihologia turnătorului securist, care intră într-o panică surpătoare de îndată ce bate primul vânt de libertate în Republică (Explozia).

Nicolae Rusu nu este doar Povestitorul, ci şi un istoric discret, martor credibil al destinului basarabean.

Theodor CODREANU